Civilizaţia braşoveană

La începutul secolului, problemele oraşului erau asemănătoare cu cele cu care ne confruntă m în prezent. Gunoaiele, iluminatul stradal şi străzile prost pavate le dădeau de furcă străbunicilor. Curăţenia se făcea cu cisterne de stropit, trase de cai. Mulţi se plângeau de mirosul urât, din cauza canalizării deschise.

Telefonul a apărut în 1919

Foarte greu a pătruns electricitatea. Primăria Braşov avea, pe locul unde acum se află intersecţia Hărmanului cu Vlahuţă, o fabrică de gaz aerian. Iniţiativa pentru introducerea curentului în oraş a fost privată. Primele firme de electricitate, ca „Unirea“, Fabrica de ciment „Kugler“, asigurau iluminatul străzilor Livada Poştei, Curmătura, Ţintaşilor. În 1924 a fost instalată prima firmă luminoasă din oraş. Poşta şi telefonul au apărut înBraşovînainte de 1919. În ziarul „Nihil Sine Deo“ se scria că uneori „decât să dai un telefon laPloieşti, mai bine te deplasezi cu trenul până acolo“.

Autorizaţii de construcţie

După desfiinţarea porţilor dinspre miazănoapte ale cetăţii, în locul lor au rămas terenuri virane şi ţarcuri neîngrădite. A început să se ridice multe construcţii, astfel că se cereau autorizaţii şi pentru construirea sau modificarea vetrelor de foc, jgheaburilor, pivniţelor, grajdurilor, şurilor, fântânilor, latrinelor, umblătoarelor (wc-uri mobile provizorii) şi conductelor. Trebuia să se menţioneze: cum aveau să se întrebuinţeze şi cum aveau să se transporte resturile de material, „măsurile de apărare în contra apelor murdare, îndepărtarea acestora, cum să se împiedice dezvoltarea şi răspîndirea gazurilor stricăcioase sănătăţii şi cum să se înlăture dezvoltarea prea mare a fumului şi aburilor“.

Regulament drastic

„Regulamentului edil al oraşului liber reg.Braşov“ era foarte drastic. Erau admise ca materiale de construcţie piatra, cărămida, varul, nisipul şi betonul, fiind interzise cărămida crudă, lutul şi mortarul de pământ sau de lut. În cazul în care pe trotuare se lăsau pe timpul nopţii materiale de construcţie, era obligatoriu ca acestea să fie luminate cu felinare. La desfacerea schelelor de protecţie şi la demolarea zidurilor, trecătorii şi vecinii trebuia să fie „cât mai puţin molestaţi de praf, prin udarea moluzului, stropirea locului de construcţie“. Antreprenorul era obligat să instaleze „umblători provizorii“ (wc-uri), pentru lucrători, separate, după sexe, suficient de mari şi nu trebuia să fie vizibile din stradă.

Paza contra incendiilor

Administraţia oraşului avea grijă ca noile construcţii să corespundă standardelor moderne de protecţie contra focului. La sfârşitul secolului al XIX-lea, în partea de vest a Pieţei Sfatului se afla garajul pompierilor. Pe vremea lui Sextil Puşcariu, pentru că braşovenii păţiţi tremurau de frica focului, paznicii de noapte umblau cu un mic bucium în care suflau pentru a-i atenţiona pe locuitori să stingă lumânările şi focurile. „Domnilor, a bătut ora nouă, stingeţi focul şi lumina“, strigau ei, în germană, în fiecare seară. Paznicul Casei Sfatului făcea regulat rondul pe galeria de la mijlocul turnului, iar când zărea fum, trăgea clopotul. Pentru fiecare cartier, numărul bătăilor de clopot era diferit.

Serviciul de canalizare

Sistemul de canalizare nu era bine pus la punct, camerele de toaletă reprezentau un adevărat lux, iar closetele ridicau probleme autorităţilor locale. Numărul acestora trebuia să fie în raport direct cu numărul locuinţelor. La fiecare două locuinţe era obligatoriu un closet. Acesta trebuia să primească suficientă lumină şi aer, să aibă cel puţin 90 cm lăţime şi cel puţin 1,10 m lungime. Regulamentele prevedeau ca „maţurile closetelor“ să nu fie construite din lemn.

Primele conducte de apă

Pe vremuri, braşovenii îşi luau apa din izvoare şi din fântâni. Când oraşul s-a extins, au apărut sacagii. La început duceau apa cu umerii. Când cererea a devenit mai mare, o cărau cu calul sau cu căruţa. Treptat, a apărut nevoia transportării apei prin conducte. La început conductele s-au făcut din lemn. Buşteni, de obicei de brad, goliţi în interior şi puşi cap la cap. Când angajaţii Companiei Apa au făcut săpături în zona actualului magazin Star, au găsit o bucată de conductă din lemn, care a ajuns piesă de muzeu. Au urmat apoi conductele din ceramică, fontă, oţel şi plastic.

Reguli pentru crescătorii de animale

În locuinţele situate pe străzile unde încă nu exista canalizare subterană, se construiau latrine. Acestea erau zidite cu mortar de ciment dePortland, sau din beton cu tencuială impermeabilă. Gropile pentru gunoi şi „gropile  pentru pişatul vitelor“ erau prevăzute cu pereţi impermeabili şi cu capace.  În oraş, acestea erau făcute la o distanţă de cel puţin 10 metri faţă de fântâni, iar mirosul nu trebuia să „molesteze“ vecinii. Crescătorii de animale erau avertizaţi: „Conducerea pişatului în stradă sau în drum sau într-un jgheab ce duce în stradă sau în drum este oprită“.

Marea întreprindere comunală

O dată cu dezvoltarea oraşului, pe lângă alimentarea cu apă, au apărut şi alte servicii, ca salubritatea, canalizarea, îngrijirea spaţiilor verzi. După război, prin anii ‘50, laBraşovexista o întreprindere comunală, care aduna la un loc toate aceste servicii. Sediul întreprinderii era pe strada 13 Decembrie, înainte de a se muta lângă cinematograful Patria. Astăzi acolo este unitatea militară de vânători de munte. Cu timpul, toate aceste servicii s-au separat.

Strămoşul transportului în comun

În 1925 s-a introdus transportul urban cu autobuze, care aveau 15, maximum 20 de locuri. Majoritatea erau „nişte hodoroage de multe ori fără geamuri şi uşi”. În anii ‘70, transportul în comun s-a separat de celelalte servicii şi a apărut IJTL – Întreprinderea Judeţeană de Transport Local.

Străzile şi trotuarele

Principalele nemulţumiri ale braşovenilor erau legate de gropile din pavaj şi de drumurile înfundate. În timpul iernilor grele, străzile din Şchei şi cele de pe Dealul Cetăţii erau îngropate în zăpadă, iar birjele nu mai puteau să circule. Cea mai precară situaţie o aveau străzile Ţintaşilor (din spatele Cinematografului Astra) şi cele din Dârste, care erau pline de hârtoape. Strada Livada Poştei era considerată prea îngustă, căci nu puteau trece două trăsuri deodată. Din acest motiv, cetăţenii au cedat din terenul lor pentru lărgirea străzii.

Buget pentru asfalt

În anul 1925, prefectul oraşului a cerut primarului un buget special pentru asfaltare. În 1927, pentru a se repara Strada Principele Carol (astăzi Mureşenilor) a fost contactată o firmă dinOradea, care trebuia să refacă trotuarele, în schimbul unei sume de peste un milion de lei. Lucrările de asfaltare au continuat spre Târgul Cailor, Şirul Spitalului, Ştefan cel Mare şi Prundului.

Primele platforme de gunoi

Curăţenia străzilor şi a pieţelor îi nemulţumea adesea pe braşoveni. Gunoaiele apăreau în special din cauza căruţelor şi a târgurilor săptămânale de vite care lăsau gunoaie pe Str. Fabricii. Curăţenia oraşului se făcea uneori manual sau cu „maşini de spălat“, după stropirea cu apă dintr-o cisternă trasă de cai. Colectarea gunoiului de la populaţie se făcea în pubele de tablă care se luau de două ori pe săptămână, cu căruţele. Gunoiul se depozita pe platformele din şoseaua spre Tărlungeni sau spre  Ghimbav. Primăria a angajat trei supraveghetori pentru curăţenia oraşului şi câţiva controlori care însoţeau căruţele destinate colectării gunoiului.

Reclamaţii la Primărie

În ciuda nu­ărului de funcţionari ai primăriei care se ocupau de curăţenia oraşului, existau destule reclamaţii. Cele mai dese  priveau „neplăcerile şi înjurăturile vizitiilor de la căruţele de gunoi“, de care se temeau şi servitorii şi stăpânii, sau disputele privind aruncarea florilor şi frunzelor în pubele. Ţigănia din Blumăna a stârnit multe controverse în acea vreme. Era „mahalaua ţiganilor, murdară şi rău famată“, unde „vara oamenii dorm în faţa bordeielor, iar muzica răsună până în zori“. În 1927, Consiliul Municipal a decis mutarea ţiganilor la periferia oraşului.

Asistenţa medicală

După Primul Război Mondial a început să crească numărul naşterilor asistate de moaşele profesionale. Deşi medicina făcea tot mai multe progrese, rata mortalităţii infantile era destul de ridicată. Boala care cauza cele mai multe victime, provocând mai multe decese faţă de alte oraşe, era tuberculoza. Acest lucru era apreciat în epocă drept un paradox, căci Braşovul era considerat staţiune de vindecare a afecţiunilor pulmonare. Boli care făceau ravagii în rândul populaţiei erau şi tifosul, febra tifoidă, difteria, tusea convulsivă, pojarul, scarlatina şi dizenteria. Din cauza epidemiilor de tifos, scarlatină şi pojar, de multe ori cursurile şcolare erau suspendate. În 1922, din pricina scarlatinei au fost închise temporar toate şcolile primare, Şcoala Franciscană şi Liceul Şaguna.

Probleme cu vremea în vremurile trecute

În perioada interbelică, doar 50 de zile dintr-un an erau senine, faţă de 132 de zile ploioase şi 50 de zile de ninsoare. În ianuarie 1942 temperaturile au coborât până la  -25 grade Celsius, iar în 10-11 februarie 1929, temperatura a scăzut în oraş la -32 grade Celsius. Din cauza frigului, o familie cu patru membri avea nevoie săptămânal de 100 kg de lemne. În 6 august 1928, un fulger a atins Palatul Justiţiei (actuala clădire a Prefecturii) şi a incendiat o parte a clădirii. La 31 martie 1927, un vânt puternic, iscat la ora 3.00 dimineaţa, a spart sute de geamuri, a acoperit străzile cu ţigle sparte, a rupt copacii şi a distrus vitrinele magazinelor. Chioşcurile din Piaţa Libertăţii (Piaţa Sfatului) au fost smulse cu totul,  aruncate la zeci de metri. În perioada 18-21 ianuarie 1923, au fost ninsori abundente, stratul de zăpadă atingând aproape trei metri. În zonele de periferie, străzile au fost înfundate, locuitorii izolaţi şi unii chiar au murit din cauza prăbuşirii  acoperişurilor.

GALERIE FOTO