Molimele care au lovit Braşovul

La fel ca în ziua de astăzi, când pandemia de Covid 19 a paralizat întreaga lume, molimele din trecut suspendau viața obișnuită, iar societatea rămânea cu traume adânci. Întotdeauna, însă, au urmat modificări majore ale societăţii, descoperirile medicinii îmbunătăţind viaţa oamenilor. De-a lungul secolelor, numeroase molime au lovit vechea aşezare de la poalele Tâmpei. De fiecare dată, Braşovul a învăţat cum să se apere şi s-a schimbat în bine.

Fără leac

În Evul Mediu, până târziu, în secolul al XIX- lea, cele mai îngrozitoare molime erau ciuma şi lepra. Prin secolul al XIII-lea bolnavii erau îngrijiţi de către cavalerii teutoni. Honterus vorbeste de trei spitale, iar cel din strada numita „a spitalului” (Strada Postăvarului) primeste, la 1413, o danie din partea unui donator. Doctorul braşovean Sebastian Pauschner a publicat în 1530 „Cartea cu sfaturi împotriva ciumei”. Leacuri nu prea existau.

Doar ciocli mai umblau pe străzi

În Evul Mediu era la Bran o tabără de carantină, unde erau internaţi cu forţa cei care erau bănuiţi că au o boală molipsitoare. Atunci când era epidemie în Cetate, aceasta era izolată. Toate casele, inclusiv bisericile, erau ferecate. În timpul molimei, negustorii se închideau în hanuri, cu „mărfurile deșărtate”, brutarii și meșteșugarii își închideau prăvăliile, respectiv atelierele, așa că până și bogații își asigurau traiul cu greutate.

Pe strazi erau vazuti doar cioclii. Aceştia erau plătiți să-i îngrijească pe cei bolnavi, să-i izoleze pe contagioși, să ridice cadavrele de prin oraș, să le ducă la groapă și să ardă locurile contaminate.

Epidemie şi foamete

Că oamenii erau îngroziți de ciumă o arată și faptul că, în 1530, magistratul orașului a comandat o carte unui doctor numit Sebastian Pauschner, iar în cartea apărută la Sibiu în 1551 se recomandă fuga în fața ciumei. În 1553-1554, după atestările parohului Valentin Wagner, epidemia a doborât peste jumate din cei 11.000 de locuitori ai Brașovului.

Oraşele Braşov, Sighişoara şi Sibiu au fost din nou grav afectate, între anii 1572-1573, de o puternică epidemie de ciumă care a făcut un număr important de victime, iar în anul 1599 o epidemie de variolă a făcut multe victime în rândul copiilor.

Cronicile spun că epidemia din 1603-1604 a fost precedată de foamete, astfel că oamenii din Țara Bârsei ajunseseră să mănânce plante fierte, ghindă, jir, scoarță de copac și chiar leșuri de animale. Pentru că le-au murit pe capete vitele, țăranii se înhămau câte nouă la un plug.

Ciuma lui Rakoczi

Cel mai grav episod de ciumă din Transilvania a fost înregistrat în anul 1646. Ciuma a izbucnit în Sibiul înghesuit de asediul trupelor lui Gheorghe Rakoczi II și s-a răspândit apoi în toată provincia. La Brașov, în lunile august-septembrie, se înregistrau zilnic 40-60 de morți și aici putem vedea o parte din măsurile vremii luate împotriva pandemiei. Medicul cetății, Trostfried Hegentius, a îndemnat să se bată în cuie sicriele ciumaților și să se fixeze o carantină de 14 zile pentru cei intrați în contact cu bolnavii. A cerut și tocmirea unor bărbieri pentru cei infestați și a unui nou băiaș – cel vechi fugise, iar igiena era sfântă în fața molimei.

În 1660, însuşi judele Brașovului a fost răpus de boală. Cărturarul maghiar Mihail Cserei scrie că pe lângă cei morţi, din cauza foametei şi sărăciei mulţi au ajuns în robie.

Carantina care a salvat oraşul

Cu timpul, măsurile de combatere au devenit tot mai drastice. În timpul epidemiei din 1709-1711, autorităţile din Braşov au poruncit ca toți cei veniți de la Sibiu să fie trimiși îndărăt, dincolo de pădure, și să rămână șase săptămâni în carantină. Au fost interzise deplasările și s-au suspendat târgurile, așa că boala a ocolit cetatea.

Jurnalul preotului Tempea din Şchei

Preotul ortodox Radu Tempea din Șchei (1691-1743) ne-a lăsat o amplă descriere a epidemiei de ciumă de la Brașov din anii 1718-1720. Radu Tempea notează că, la două luni de la apariția primelor cazuri de ciumă, autorităţile decid suspendarea serviciului religios în biserică. Astfel, românii din Şchei nu au parte de slujbele de Crăciun în 1718 și Paști în 1719. Autoritățile săsești ale orașului au mai cerut românilor să aplice în timpul molimei soluția Pest-Prediger (pastor de ciumă): un singur preot care să se ocupe de cei bolnavi și de înmormântarea lor, preot care să se izoleze de comunitate pentru a limita riscul răspândirii bolii. Preoții români nu s-au înțeles cine să fie cel care să ocupe acest post și nici nu doreau să se izoleze de familii. Astfel, comunitatea credincioșilor a luat decizia să fie adus un preot din afara orașului care să se ocupe de nevoile lor. A fost adus un popă din Turcheș şi autoritățile au  permis înființarea unui nou cimitir pentru ciumați, cu gropi comune, săpate după zidurile Cetăţii. Cadavrele au fost acoperite cu var.

Jumătate dintre braşoveni, morţi de ciumă

Preotul Tempea povesteşte că, între Crăciun şi Bobotează, în 1718, pe Tocile mureau câte 10-15 oameni pe de zi, apoi, până la Paştele din 1719, câte 5-6 de zi. Numărul deceselor a crescut din nou până de Rusalii, depăşindu-se numărul de 30 pe zi. „Atunci și în cetate și în Blumăna și în Brașovechi se întărise omorul, cât se speriase oamenii că nu va mai rămâne nimeni”, a scris peotul în notiţele sale. În Șchei au murit 3.000, iar în restul Braşovului 14.000. Molima a adus după ea scumpiri, sărăcie şi foamete. În 1720, când numărul deceselor a scăzut foarte mult, cioclii umblau prin toate casele şi scoteau paturi, straie, perini și aşternuturile în care zăcuseră ciumații. Toate acestea erau strânse la un loc şi li se dădea foc.

Între 1718-1720, ciuma a ucis cam jumătate din populația orașului.

Izolare pentru călătorii străini

În 1730, în timpul epidemiei din Moldova, măsurile au devenit și mai aspre. Graniţele au fost închise, iar  orice corespondență cu moldovenii, blocată. Pentru că evreii erau suspectaţi că răspândesc boala, comerțul cu evreii a fost interzis. Cei care doreau să intre în Imperiul Austriac, pe la Brașov sau Sibiu, erau obligați de autoritățile austriece să stea două sau trei săptămâni în carantină, pentru a fi siguri că nu prezintă simptomele bolii.

Măsuri drastice

În august 1750, când ciuma a apărut la Ploiești, administrația transilvană a ridicat un cordon din „Munții Zărneștilor și de la Pasul Buzăului spre Trei-Scaune” și a trimis în Valahia doi chirurgi care să studieze epidemia. Ardelenii nu aveau încredere în munteni, care tăinuiau adesea focarele molimei pentru că măsurile de carantină le împiedicau mult comerțul. Anunțuri în toate limbile avertizau că, sub pedeapsă cu moartea, „nimeni să nu-și permită a lua din munți oameni străini”. Opt ani mai târziu, Comisia Sanitară din Transilvania a fixat o carantină de 28 de zile pentru ciobani și lâna oilor, care trebuia spălată și aerisită, iar în 1759, odată cu molima din București, guvernul ardelean le-a ordonat brașovenilor să nu lase oameni și mărfuri să treacă în Muntenia: cine nu se supunea somației plăieșilor, era împușcat sau spânzurat.

Ciuma din 1755

Cronicarul sas Wilhelm Niemandz cel Batran a povestit cum au fost epidemiile de ciuma intre anii 1755-1757, in regiunea Brasovului. „In strada Castelului a evacuat autoritatea mai multe case, folosindu-le apoi pentru reconvalescenti. Preotul sasesc Cloos in Rasnov primise clandestin pe un ginere al sau din oras in locuinta sa. Afland autoritatea calcarea poruncilor, l-a amendat pe preot cu 20 cubule de grau. Cloos, cum s-a aflat mai tarziu s-a dus si la Bod fara permisiune, pentru care fapt fu amendat cu 40 cubule grau. In anul 1757, inceteaza ciuma spre finele lunei mai in Brasov. Romanii din Schei fugiti in Muntenia se reintorc. O guvernanta si un copil din Schei sunt adusi in casa de reconvalescenta si de curatit in strada Castelului. Aici insa mor amandoi… Preotul sas Tartler, din Prejmer, capatase de la imparateasa Maria Tereza pentru zelul sau dovedit cu ocaziunea ciumei in Prejmer, 20 galbini”, povestea cronicarul.

Epidemia a fost ultima de mari proporţii din Transilvania secolului XVIII. În timpul acestei epidemii, Turnul Negru a fost folosit ultima dată ca adăpost și punct de pază pentru paznicii cordonului sanitar din jurul orașului.

Măştile cu cioc

Doctorii foloseau diferite remedii pentru a trata bolnavii, printre care: cataplaste din făină şimiere, oţet, cărbune, tăierea bubelor cu foarfeca, care producea o durere imensă bolnavului. Ei purtau o îmbrăcăminte specială, aveau ciocuri fixate pe măşti, în interiorul cărora se aflau mirodenii parfumate, iar în mâiniforţe fumegânde. Masca cu cioc a devenit simbolul molimelor.

Măsurile medicului Chenot

În 1737, la ordin imperial, doctorul Adam Chenot este trimis la Sibiu şi Braşov pentru a încerca limitarea efectelor epidemiei de ciumă. Datorită măsurilor luate şi a protocoalelor pentru îngrijirea medicală, numărul victimelor este mult mai mic decât în alte zone.

La 24 iunie 1756, Chenot s-a îmbolnăvit și el de ciumă, dar a supraviețuit bolii. În 1774, Chenot a devenit Protomedicus al Transilvaniei. Graţie măsurilor cerute de el, epidemiile din 1770, 1771 şi 1786 au fost mai restrânse. În secolul al XIX-lea a fost descoperit agentul patogen al ciumei, care putea fi înlăturat cu antibiotice.

După ciumă, holera

Holera este legată cronologic de secolul al XIX-lea fiind una din ultimile epidemii cu efecte demografice importante.  Între 1831-1873, Braşovul este lovit de mai multe valuri ale epidemiilor de holeră. Ultima mare epidemie de holeră a fost importată în Europa pe uscat prin Rusia. Molima a progresat şi, în ciuda carantinei impuse de Austro-Ungaria, va reuşi să ajungă pe teritoriul Transilvaniei în luna iunie 1873. Pe strada Constantin Lacea (numita in trecut Ciocrac) se afla Casa Petcut. În timpul epidemiilor era folosita ca loc de refugiu pentru bolnavi.

Picături antiholerice şi tratament cu vin

Picăturile antiholerice ale farmacistului clujean Imre Barra au parte de publicitate, dar efectul lor nu poate fi dovedit. La fel de puţin probabilă este eficienţa tratamentului homeopatic cu care celebrul farmacist braşovean Johann Martin Honigberger, pretindea că s-a vindecat de holeră.  De asemenea, tratarea bolii cu vin, susţinută de mai muţi specialişti ai timpului,  nu duce decât la o creştere a numărului alcoolicilor. Mult mai eficiente sunt măsurile Ministerului de Interne. Sunt trimişi cincizeci de medici prin locurile mai puternic periclitate de epidemie, precum şi în zonele în care aceştia lipseau, sunt numiţi „comisari ministeriali pentru holeră” în fiecare comitat afectat.Se pun afişe şi se tipăresc broşuri de informare. Mai mulţi comiţi supremi parcurg sat cu sat însoţiţi de chirurgi şi juzii procesuali, dând dispoziţii sanitare şi liniştind oamenii.

Canalizare şi salubritate

În trecut, cele mai multe boli erau puse pe seama apei ,,stricate“. Într-adevăr, şi răspândirea holerei se face prin apa infestată. Din secolul al XVI-lea, apa de băut era adusă din Şchei, prin nişte „sulinare“ confecţionate din trunchiuri de brad găurite la mijloc cu fierul ars de ţigani. Veche era şi introducerea canalelor de scurgere a apei, întrebuinţată de meseriaşi, cu direcţia sud-nord. Erau la început realizate din „foastene“ de lemn. Din 1804 canalele au încep să fie făcute din piatră, acoperite cu scânduri scurte. Din cînd în când, aceste canale erau curăţate. Salubritatea şi canalizarea fac ca protecţia împotriva răspândirii bolilor să fie mult mai eficientă. În secolul al XIX-lea, înaintea introducerii apeductului, „boalele“ cele mai frecvente erau febra tifoidă, scarlatina, febra puerperală, tusea convulsivă şi pojarul. În 1894 s-au înregistrat la Braşov 95 de cazuri de febră tifoidă, 217 cazuri de scarlatină, 14 de febră puerperală.

Legi sanitare şi educaţie

Pe lângă serviciile publice, legislaţia sanitară reglementează, la fel ca în ţările industriale dezvoltate, situaţia salubrităţii. Presa, inclusiv cea de limbă română, susţine demersurile autorităţilor şi încearcă să educe publicul cititor. În revista „Transilvania” editată de asociaţia Astra la Braşov este publicat în numărul 14 din ianuarie 1873, în plină desfăşurare a holerei, „Tratatul de igienă publică şi poliţie sanitară”, semnat de doctorul Iacob Dimitrie Felix.

Tifos şi gripă spaniolă

La începutul secolului XX, o altă molimă devastatoare loveşte Europa. Pornită din Regatul Serbiei în 1914, epidemia de tifos exantematic ajunge în 1919 în Transilvania, adusă de soldaţii întorşi de pe front.

Braşovul beneficiază de un centru specializat de deparazitare, situat lângă lagărul de prizonieri şi a unui laborator de investigații. De asemenea, sunt asigurate toate punctele prin care treceau prizonierii sau civilii veniţi din Ungaria. Pentru a putea călători, era necesar un certificat de despăduchere. În acelaşi an, gripa spaniolă omoară aproape o sută de braşoveni. Cea mai lovită localitate din zonă a fost satul Berivoii Mari. În câteva săptămâni, cimitirul s-a umplut de morminte. Multe gospodării au rămas goale, familii întregi dispărând.

 

Presa braşoveană despre epidemii

„Holera mai cu seamă din clasa socială mai săracă îşi culege victimele”

 Gazeta de Transilvania, nr. 55 din 1848

 

„Frica oamenilor este peste măsura mai ales pentru că zilnic este anunţat în presă numărul morţilor. Izolarea şi faptul că clopotele bisericilor bat de mai multe ori pe zi detennină o sporire a panicii”

Gazeta Transilvaniei, nr.36, din 1873

 

„Epidemia este o cale de înlăturare a spurcăciunii morale şi fizice a oamenilor ce se găseşte îngrămădită în cetăţile mari – lăcaşuri ale nebuniilor şi viciilor”

Articol semnat de dr. Vasiciu, publicat în Gazeta Transilvaniei, nr.561, din 1873

 

„Să ne spălăm adese şi mâinile cu săpun, să ne ferim de a nu atinge de la bolnav, să nu dăm mâna cu el, să nu-l sărutăm, bolnavul să nu scuipe pe jos. Să aibe vasele lui separate de ale noastre. Odaia să fie aerisită de cel puţin 3 ori pe zi. Oamenii să nu se adune mulţi la un loc, nici la birt, nici la bolnav, nici la priveghiu”

Glasul Ardealului, decembrie 1918

 

„Forma de gripă actuală prezintă şi ea forme grave ca: complicaţii mortale, dar mai rare decât cele din toamna lui 1918, în special se observă la adulţi complicaţii mai grave decât la copii şi chiar durata boalei şi a convalescenţei este mult mai lungă la cei dintâi”

Articol semnat Dr. Alexe Sulica, publicat în Gazeta Transilvaniei, numărul din 21 martie 1920

 

Legende preoţeşti

Datorită încălcării legilor sanitare, în timpul unei epidemii de ciumă din secolul al XVIII-lea, se spune că un preot ortodox a fost omorât de plutonul de execuţie și îngropat apoi într-un mal de lângă o poieniţă, deasupra Scheiul. Nesocotind ordinele autorităţilor, în Sâmbăta Mare, a mers din casă în casă şi i-a împărtăşit pe oameni dându-le acestora Sfânta Împărtășanie direct din mână. Legenda susţine că, după execuție, s-a aflat că toţi oamenii care s-au împărtăşit au scăpat nevătămați de ciumă. În anul următor, de Înviere a izvorât un izvor de sub trupul preotului. Trupul său a fost descoperit de localnici și purtat pe brațe până la cimitir unde a fost îngropat. Izvorul există şi astăzi şi se numeşte Fântâniţa Popii.

 

„În luna iulie 25 s-au început a muri de ciumă în Brașov și într-acest chip s-au întâmplat: că murind în Săcuime înlăuntru în vreo două-trei sate de ciumă fost-au mers un sas din cetate la scânduri într-acolo și viind acasă numaidecât au murit. Deci nesimțindu-se de acea boală mers-au rudele și l-au îngrijit de s-au îngropat cum le era obiceiul și dintr-acela s-au umplut rudele și au început a muri, unul azi, altul mâine, și deși cunoșteau ce boală este, ei tot o acoperea și se tăgăduia, până ce au ciumat și o săsoaică a cantorului în curtea bisericii sașilor”

Radu Tempea („Istoriia beserecei Șcheilor Brașovului” editată de Sterie Stinghe, Brașov, 1899)

 

Cetate cu farmacii şi medic şef

Brașovul avea, în secolul 16, un medic șef al orașului, printre cei care au deținut funcția numărându-se și unul din îndepărtata Flandră. Acesta, Martinus Stopius, absolvise medicina la Viena. În 1512 a fost atestată prima farmacie. Opt ani mai târziu a fost primul farmacist, Johannes, farmacia fiind în Piața Sfatului. Pieței, germanii îi spuneau Marktplatz iar ungurii, Főtér sau Tanács tér. Igiena era precară în acele vremuri, dacă o comparăm cu vremurile moderne, descoperirile care aveau să schimbe medicina după 1850 nefiind disponibile în perioada medievală. Și speranța medie de viață era net mai mică, mortalitatea infantilă fiind și ea la cote ridicate. Din 1710 datează prima relatare despre măsuri eficiente de carantină în Brașov, orașul scăpând în acel an de ciumă.

 

Gropi comune

Cadavrele adunate de cioclii în timpul epidemiilor din Evul Mediu erau despuiate şi puse grămadă, indiferent de rangul celui mort. De la țărani până la nobili, victimele erau înhumate „fără prohodire și fără trasul clopotelor”, în gropi comune. În timpurile actuale, la renovarea unui corp al liceului „Johannes Honterus”, langa Biserica Neagra, au fost dezgropate ramasitele pamantesti ale mai multor brasoveni, despre care s-a spus ca au murit de ciuma. Acum mai bine de 400 de ani in acest loc a fost cimitirul unei vechi manastiri. Totuşi, mai multe izvoare istorice arată că trupurile ciumaţilor erau îngropate în afara zidurilor cetăţii, intre Bastionul Lacatusilor si capatul Ulitii Caldararilor

 

GALERIE FOTO (9 IMAGINI)