Brașovul vintage

Brașovul bunicilor a rămas doar în fotografiile de epocă păstrate în cuferele înnegrite de vreme. Au dispărut biserici, farmecul plimbărilor de pe Corso, tramvaiul cu aburi și trăsurile. Brașovul era un oraș „tradițional, unde schimbările intră foarte lent“, așa cum spunea cărturarul Sextil Pușcariu. În aprilie 1923, într-o revistă literară a vremii, cineva notase: „Brașovul e cel mai frumos oraș din România Mare“, dar ceva mai târziu, scriitorul Meschendorfer, comentând vremea de la poalele Tâmpei, a spus că este „cea mai nevricoasă climă din lume“.

Regulament respectat

Până la sfârșitul secolului al XIX-lea, trăsurile, căruțele și diligențele erau singurele mijloace de transport. Ca să ajungi din nordul Ardealului până în sudul Munteniei îți lua cel puțin trei zile obositoare de mers cu diligența, iar călătoria era plină de peripeții. Presa vremii relata despre conflicte­le clienților cu birjarii. Nu de puține ori se păruiau și se înjurau ca la ușa cortului.
În perioada interbelică, locuitorii orașului erau obligați să țină seama de „Regulamentul edil al orașului liber reg. Brașov“, căci cine nu îl respecta putea fi amendat. Teoretic, brașovenii care doreau să își construiască o casă, să își sape o fântână sau să facă modificări locuinței erau nevoiți să respecte acest regulament.

Diligența bunicii și primul tren

Șcheienii erau cărăuși vestiți încă din Evul Mediu, ei transportând diferite mărfuri în Ardeal și peste munți. Din acest motiv, caii vânjoși și carele puternice erau la mare preț. În ziua în care primul tren a sosit în gara brașoveană nici un localnic nu a lucrat, căci toți s-au strâns buluc să vadă marea minune. Negustorii și-au tras obloanele, iar în oraș au venit chiar și brănenii dornici să asiste la eveniment. Mulți și-au făcut cruce și și-au scuipat în sân, crezând că locomotiva de oțel e dracu’ gol. La 1 iunie 1873 a fost tăiată panglica inaugurală a gării Brașov, iar de pe peron a plecat primul tren de pasageri, tren care făcea legătura cu cele mai importante orașe din Transilvania: Sighișoara, Mediaș, Cluj, Oradea, dar și cu marile capitale ale Europei, începând cu Budapesta, Viena și Paris. În 10 iunie 1891 s-a născut cea de-a doua poartă de intrare în Brașov, Gara Sf. Bartolomeu.

Tramvaiul cu aburi și autobuzele

La începutul secolului XX, brașovenii nu erau prea mulțumiți de mijloacele de transport. Exista tramvaiul cu aburi care lega Promenada de Gara centrală și a cărui linie s-a extins până la Noua și Săcele. Acesta nu funcționa decât până la ora 20.00, iar, pentru a ajunge la gară, brașovenii erau nevoiți să folosească trăsurile care costau 40 de coroane pe oră. Poliția atenționa directorii de școli să nu mai lase elevii să joace fotbal pe străzi. În primul deceniu interbelic existau în Brasov 115 birjari și 450 de cai. În anul 1925 s-a introdus transportul cu autobuze. Autobuzul era în acea vreme un vehicul cu 15, maxim 20 de locuri. Iarna autobuzele nu puteau urca străzile în pantă, locuitorii fiind obligați să apeleze tot la trăsuri. Primul întreprinzător în domeniu a fost firma clujeană Décei – Blaga, care a început afacerea cu patru autobuze. Prețul biletelor și al abonamentelor era menținut scăzut, îndeosebi pentru funcționari și elevi. Consiliul Municipal a acceptat doar 30 de autobuze pe traseele orașului, având în vedere creșterea numărului de accidente provocate de acestea, unele foarte grave. Reacții de împotrivire la extinderea transportului auto aveau și birjarii, reuniți în sindicatul „Fulger“. Ei au cerut, în 1926, limitarea numărului de autobuze.

Mașini Buick și Chevrolet

Automobilele nu erau privite cu ochi prea buni de către brașovenii conservatori. „Nu suntem între fericiții care se răsfață în astfel de vehicule… din cari sfidează pe modestul cetățean să-și facă drumurile pe jos“, scria un ziar al vremii. În Brașov exista și o reprezentanță care vindea mașini Buick , iar o altă reprezentanță, de pe Strada Ferdinand 15, vindea autoturisme Cadillac și Chevrolet. Prima școală de șoferi din Brașov, care își avea sediul pe Strada Neagră, era condusă de Ion Albu. În 1930, Fabrica de Oglinzi Oscar Wolff, de pe Strada Scăldătoarei, producea, printre altele, și parbrize.
În presă se făceau frecvent referiri la numărul accidentelor, iar amenzile contravenționale erau aplicate pentru „excesul“ de viteză, atunci când șoferii atingeau 20-30 km pe oră. Viteza legală pe străzile orașului, în anul 1924, era de 6 km pe oră, afirmă prof. Ion Dumitrașcu. Cele mai multe accidente s-au înregistrat, conform documentelor vremii, pe strada Porții (Republicii de astăzi), din cauza traficului intens de birje, automobile și trecători.

Case cuminți

Întreprinderile industriale erau așezate în general în cartierele Blumăna și Brașovul Vechi. În Șchei și în Dârste erau multe mori de apă.
Aspectul caselor nu s-a schimbat prea mult de atunci. Cărturarul Sextil Pușcariu arăta că, la începutul secolului XX, casele aveau un singur cat, iar camerele și băile se adăugau întotdeauna pe orizontală și nu pe verticală. Casele modeste aveau salon, dormitor, prânzitor (sufragerie) și bucătărie. În 1928 s-a construit Strada Iorga, unde s-au înălțat case în stil neo-românesc. Sașii spuneau despre acest stil că este „urât și prea încărcat“. Românii au ripostat imediat: „Dar voi vă uitați la casele voastre?“.

Telefonul a apărut în 1919

Foarte greu a pătruns electricitatea. Primăria Brașov avea, pe locul unde acum se află intersecția Hărmanului cu Vlahuță, o fabrică de gaz aerian. Inițiativa pentru introducerea curentului în oraș a fost privată. Primele firme de electricitate, ca „Unirea“, Fabrica de ciment „Kugler“, asigurau iluminatul străzilor Livada Poștei, Curmătura, țintașilor. În 1924 a fost instalată prima firmă luminoasă din oraș. Poșta și telefonul au apărut în Brașov înainte de 1919. În ziarul „Nihil Sine Deo“ se scria că uneori „decât să dai un telefon la Ploiești, mai bine te deplasezi cu trenul pînă acolo“.

În 1923, zăpada a fost de trei metri

În perioada interbelică, doar 50 de zile dintr-un an erau senine, față de 132 de zile ploioase și 50 de zile de ninsoare. În ianuarie 1942 temperaturile au coborât până la -25 grade Celsius, iar în 10-11 februarie 1929, temperatura a scăzut în oraș la -32 grade Celsius. Din cauza frigului, o familie cu patru membri avea nevoie săptămânal de 100 kg de lemne.
În 6 august 1928, un fulger a atins Palatul Justiției (actuala clădire a Prefecturii) și a incendiat o parte a clădirii. La 31 martie 1927, un vânt puternic, iscat la ora 3.00 dimineața, a spart sute de geamuri, a acoperit străzile cu țigle sparte, a rupt copacii și a distrus vitrinele magazinelor. Chioșcurile din Piața Libertății (Piața Sfatului) au fost smulse cu totul, aruncate la zeci de metri. În perioada 18-21 ianuarie 1923, au fost ninsori abundente, stratul de zăpadă atingând aproape trei metri. În zonele de periferie, străzile au fost înfundate, locuitorii izolați și unii chiar au murit din cauza prăbușirii acoperișurilor.

Autorizații pentru modificarea latrinelor

După desființarea porților dinspre miazănoapte ale cetății, în locul lor au rămas terenuri virane și țarcuri neîngrădite, „la care speculanții s-au repezit cum se reped lupii la oi“, cum se exprima cărturarul Sextil Pușcariu. În oraș a început să se construiască foarte mult, astfel că respectarea prevederilor „Regulamentului edil al orașului liber reg. Brașov“ era foarte importantă. Se cereau autorizații și pentru construirea sau modificarea vetrelor de foc, jgheaburilor, pivnițelor, grajdurilor, șurilor, fântânilor, latrinelor, umblătoarelor (wc-uri mobile provizorii) și conductelor.
Trebuia să se menționeze: cum aveau să se întrebuințeze și cum aveau să se transporte resturile de material, „măsurile de apărare în contra apelor murdare, îndepărtarea acestora, cum să se împiedice dezvoltarea și răspîndirea gazurilor stricăcioase sănătății și cum să se înlăture dezvoltarea prea mare a fumului și aburilor“.

„Cât mai puțin molestați de praf“

În cazul în care clădirea proiectată nu corespundea standardelor de frumusețe ale vremii, sau se bănuia că va reprezenta un pericol public, nu se acorda autorizația. Erau admise ca materiale de construcție piatra, cărămida, varul, nisipul și betonul, fiind interzise cărămida crudă, lutul și mortarul de pământ sau de lut. În cazul în care pe trotuare se lăsau pe timpul nopții materiale de construcție, era obligatoriu ca acestea să fie luminate cu felinare. La desfacerea schelelor de protecție și la demolarea zidurilor, trecătorii și vecinii trebuia să fie „cât mai puțin molestați de praf, prin udarea moluzului, stropirea locului de construcție“. Erau interzise acțiunile care i-ar fi deranjat pe proprietarii terenurilor vecine cu aburi, gaze, mirosuri rele, fum, funingine, praf, bubuituri sau zguduituri. În fiecare sâmbătă, după prânz, șeful muncitorilor era obligat să dispună „curățirea fundamentală“ a drumului de lângă construcție. Pentru a se împiedica murdărirea clădirilor și pentru ca privirile trecătorilor să nu fie șocate de muncitorii care își făceau nevoile, antreprenorul era obligat să instaleze „umblători provizorii“ (wc-uri), pentru lucrători, separate, după sexe, suficient de mari și nu trebuia să fie vizibile din stradă.

„Domnilor, a bătut ora nouă, stingeți focul și lumina“

Administrația orașului avea grijă ca noile construcții să corespundă standardelor moderne de protecție contra focului. La sfârșitul secolului al XIX-lea, în partea de vest a Pieței Sfatului se afla garajul pompieri-lor. Pe vremea lui Sextil Pușcariu, pentru că brașovenii pățiți tremurau de frica focului, paznicii de noapte umblau cu un mic bucium în care suflau pentru a-i atenționa pe locuitori să stingă lumânările și focurile. „Domnilor, a bătut ora nouă, stingeți focul și lumina“, strigau ei, în germană, în fiecare seară. Paznicul Casei Sfatului făcea regulat rondul pe galeria de la mijlocul turnului, iar când zărea fum, trăgea clopotul. Pentru fiecare cartier, numărul bătăilor de clopot era diferit.

„Gropile pentru pișatul vitelor“

Sistemul de canalizare nu era bine pus la punct, camerele de toaletă reprezentau un adevărat lux, iar closetele ridicau probleme autorităților locale. Numărul acestora trebuia să fie în raport direct cu numărul locuințelor. La fiecare două locuințe era obligatoriu un closet. Acesta trebuia să primească suficientă lumină și aer, să aibă cel puțin 90 cm lățime și cel puțin 1,10 m lungime. Regulamentele prevedeau ca „mațurile closetelor“ să nu fie construite din lemn.
În locuințele situate pe străzile unde încă nu exista canalizare subterană, se construiau latrine. Acestea erau zidite cu mortar de ciment de Portland, sau din beton cu tencuială impermeabilă. Gropile pentru gunoi și „gropile pentru pișatul vitelor“ erau prevăzute cu pereți impermeabili și cu capace. În oraș, acestea erau făcute la o distanță de cel puțin 10 metri față de fântâni, iar mirosul nu trebuia să „molesteze“ vecinii. Crescătorii de animale erau avertizați: „Conducerea pișatului în stradă sau în drum sau într-un jgheab ce duce în stradă sau în drum este oprită“.

Străzile și trotuarele

Principalele nemulțumiri ale brașovenilor erau legate de gropile din pavaj și de drumurile înfundate. În timpul iernilor grele, străzile din Șchei și cele de pe Dealul Cetății erau îngropate în zăpadă, iar birjele nu mai puteau să circule.
Cea mai precară situație o aveau străzile țintașilor (din spatele Cinematografului Astra) și cele din Dârste, care erau pline de hârtoape. Strada Livada Poștei era considerată prea îngustă, căci nu puteau trece două trăsuri deodată. Din acest motiv, cetățenii au cedat din terenul lor pentru lărgirea străzii.
În anul 1925, prefectul orașului a cerut primarului un buget special pentru asfaltare. În 1927, pentru a se repara Strada Principele Carol (astăzi Mureșenilor) a fost contactată o firmă din Oradea, care trebuia să refacă trotuarele, în schimbul unei sume de peste un milion de lei. Lucrările de asfaltare au continuat spre Târgul Cailor, Șirul Spitalului, Ștefan cel Mare și Prundului.

Mahalaua țiganilor

Țigănia din Blumăna a stârnit multe controverse în acea vreme. Era „mahalaua țiganilor, murdară și rău famată“, unde „vara oamenii dorm în fața bordeielor, iar muzica răsună până în zori“. În 1927, Consiliul Municipal a decis mutarea țiganilor la periferia orașului. Curățenia străzilor și a piețelor îi nemulțumea adesea pe brașoveni. Gunoaiele apăreau în special din cauza căruțelor și a târgurilor săptămânale de vite care lăsau gunoaie pe Str. Fabricii. Curățenia orașului se făcea uneori manual sau cu „mașini de spălat“, după stropirea cu apă dintr-o cisternă trasă de cai. Colectarea gunoiului de la populație se făcea în pubele de tablă care se luau de două ori pe săptămână, cu căruțele. Gunoiul se depozita pe platformele din șoseaua spre Tărlungeni sau spre Ghimbav. Primăria a angajat trei supraveghetori pentru curățenia orașului și câțiva controlori care însoțeau căruțele destinate colectării gunoiului. În ciuda numărului de funcționari ai primăriei care se ocupau de curățenia orașului, existau destule reclamații. Cele mai dese priveau „neplăcerile și înjurăturile vizitiilor de la căruțele de gunoi“, de care se temeau și servitorii și stăpânii, sau disputele privind aruncarea florilor și frunzelor în pubele.

Oraș de tuberculoși

După Primul Război Mondial a început să crească numărul nașterilor asistate de moașele profesionale. Deși medicina făcea tot mai multe progrese, rata mortalității infantile era destul de ridicată. Boala care cauza cele mai multe victime, provocând mai multe decese față de alte orașe, era tuberculoza. Acest lucru era apreciat în epocă drept un paradox, căci Brașovul era considerat stațiune de vindecare a afecțiunilor pulmonare. Boli care făceau ravagii în rândul populației erau și tifosul, febra tifoidă, difteria, tusea convulsivă, pojarul, scarlatina și dizenteria. Din cauza epidemiilor de tifos, scarlatină și pojar, de multe ori cursurile școlare erau suspendate. În 1922, din pricina scarlatinei au fost închise temporar toate școlile primare, Școala Franciscană și Liceul Șaguna.
La sfârșitul anilor ’30, doar 41,5% dintre locuitorii orașului erau născuți în Brașov, la care se adăugau 8,18% din județ, iar restul erau veniți din alte regiuni și chiar din străinătate. În această perioadă s-au stabilit în Brașov aproape 3.000 de străini.