Povestea „bătrânei doamne” a presei românești

„Gazeta de Transilvania”, apărută în Brașov acum 186 de ani, a fost primul ziar politic şi informativ al românilor din Transilvania. Susținând principii democratice, naționaliste şi iluministe, publicaţia a avut un rol important în lupta politică a românilor din Imperiul Austro-Ungar, solidară cu cercurile progresiste din principate. A fost și unul dintre cele mai longevive publicații românești. Apărută pentru prima oară în 24 martie 1838 (12 martie, după calendarul vechi), a trecut prin tot felul de perioade, îmbrăcând felurite „haine” ideologice, de la cea nationalist-transilvăneană, la cea țărănistă, legionară și chiar – după 1989 – neocomunistă. A apărut săptămânal, bisăptămânal sau cotidian, în diverse perioade, din 1938, până în 1945, aproape neîntrerupt. Închisă de comuniști timp de 45 de ani, apare după revoluția din 1989, până în 2009, când criza economică pune capăt lungii existențe a „bătrânei doamne” a presei brașovene.  De lunga istorie a acestei publicații sunt legate numeroase nume celebre ale intelectualității brașovene și aproape 130 de ani de existență.

„Gazeta de Transilvania” a fost întemeiată de George Bariţ şi a apărut la Braşov, la 12 martie 1838. De la 3 ianuarie 1849 s-a numit „Gazeta Transilvană”, iar de la 1 decembrie 1849 „Gazeta Transilvaniei”. Între 1 ianuarie şi 25 iunie 1838 a avut ca supliment „Foaie literară”, iar între 2 iulie 1838 şi 24 februarie 1865 „Foaie pentru minte, inimă şi literatură”.

Începuturile presei brașovene sunt legate de o clădire din Piața Sfatului, de pe Șirul Grâului, care astăzi nu mai există. Acolo unde astăzi se află biserica „Adormirea Maicii Domnului” se afla o casă cumpărată în 1932 de un bogat negustor român Constantin Boghici.  În 1837, ajutat de negustorul șcheian Rudolf Orghidan, a instalat în imobil o tipografie pentru publicații românești. Mașinile tipografice, foarte vechi, datând încă de pe vremea lui Honterus, fuseseră luate în arendă de la văduva senatorului brașovean Iohann Georg von Schobeln. Pentru că primise permisiunea de la autorități de a tipări în limba română, grecească și sârbă, era numită „Privilegiata Tipografie”. Aici, profesorul Emilian I. Nichifor a publicat „Pravila comerțială”, data la tipar pe cheltuiala negustorului Gheorghe Nica. Tot aici, pe cheltuiala negustorului Rudolf Orghidan este tipărită – cu litere chirilice – prima publicație în limba română din Transilvania „Foaia Duminicii”.

Negustorii care au finanțat presa românească

RUDOLF ORGHIDAN. Rudolf Orghidan s-a născut în anul 1797 în Şchei, lângă Cetatea Braşovului, din părinţi români. A început de tânăr comerţul, după ce părinţii lui i-au dat învăţătura potrivită timpului de atunci. La numai 24 ani, a înființat firma „fraţii G. Orghidan“ care făcea comerț cu produse de băcănie. Corespondenţa avută cu importante firme din Triest şi Marsilia, încă înainte de 1820, arată că produsele exportate de fraţii Orghidan erau foarte apreciate. În anul 1826, R. Orghidan face cunoscut magistratului Braşovului că s-a despărţit, prin bună învoială de firma fraţilor G. Orghidan şi cere autorizarea pentru a face singur, pe numele său, comerţul exercitat până atunci în numita firmă. Astfel, deschide o băcănie pe numele său în Piața Mare (Piața Sfatului). Se dezvoltă importând bumbac din Anglia. Pe lângă prăvălie, deschide un birt cu băuturi spirtoase şi un han în casele lui din Şchei, precum şi o altă prăvălie cu casă de oaspeți în Veneţia de jos. Văzând că afacerile îi merg bine, investește în industrie. Înfiinţează o mulţime de fabrici. Din scriptele Camerei de comerţ şi industrie din Braşov, rezultă că el a avut mai multe fabrici: trei fabrici de hârtie, din care una în Gelniţa şi două în Ciuc; o fabrică de oţet în Comana și o manufactură de prelucrat  iasca, unde mai mulți lucrători nevoiași își susțineau existenţa. Iasca se obținea dintr-o ciupercă uscată și prelucrată, fiind folosită la amnare, un fel de brichete ale respectivei epoci. Iasca se aprindea cu ajutorul unei pietre de cremene. Producţia fabricii de iască o exporta la Triest.

În anul 1856, adresează o cerere guvernului austriac, pentru a încuviinţa funcționarea fabricii de hârtie de la Zărneşti, fiind, împreună cu Gheorghe Ioan, tot negustor, rudă cu el, cei dintâi şi cei mai mari acţionari. Rudolf Orghidan avea în împrejurimile Braşovului importante spălătorii de lână, pe care o exporta la Viena. Taxele plătite de Rudolf Orghidan pentru comerţul lui, precum şi pentru comerţul de import şi export al industriilor lui, reprezentau mai mult de jumătate din cât plăteau toţi ceilalţi negustori saşi din Braşov. Alături de alți negustori români, Nicola Nicolau, fraţii Boghici şi alţii, a făcut parte din „Societatea Premiului Neguţătorilor Români din „Braşov“ înfiinţată în 1827 şi al cărui scop era: „întrunirea comercianţilor braşoveni, pentru apararea intereselor lor comune şi pentru câştigarea aceloraşi drepturi de care se bucură compania privilegiată grecească“. Pentru a ajuta cât mai mult la ridicarea culturală a românilor cara rămăseseră pe atunci, mult înapoia saşilor şi a ungurilor, a tipărit pe cheltuiala lui în anii 1838 şi 1839 o „Gramatică românească şi nemțească, etimologia şi sintaxa, în două volume de un iubitor al naţiei”. A fost singurul român ales la înființarea Camerei de Comerț şi Industrie din Braşov, în anul 1851, toți ceilalți 14 membrii fiind saşi. S-a căsătorit cu bucureșteanca Ana Alexe Hagi Petkoglu de pe ulița Lipscanilor, o tânără cu zeste mare și părăvălie în București. A fost unul dintre fondatorii „Casinei Române”. A cheltuit mult pentru ridicarea culturală românilor, secondat de soţia Ana, care, împreună cu Maria Nicolau şi alte doamne, au iscălit statutele „Reuniunei Femeilor Române pentru creşterea fetiţelor orfane sărace şi mai întâi a acelora ai căror părinţi au căzut în revoluţia româno-transilvăneană din anul 1848-1849. Datorită crizei financiare din 1858 a lichidat toate afacerile din Transilvania și s-a stabilit în Bucureşti împreună cu soția și cei doi copii, Constantin şi Radu. Aici, a trăit retras şi după 4 ani, în 1862, a încetat din viaţă. A fost înmormântat în curtea bisericei Icoanei din Bucureşti.

GHEORGHE NICA. A fost fiul lui Nica Nichifor – dintr-o familie de aromâni stabiltă în Prejmer – și al Mariei din Satulung, Brașov. S-a născut la un an după căsătoria părinților săi, în 1792, în localitatea Prejmer. Numele său de familie era Nichifor și alături de el a purtat și numele tatălui de botez, Nica. Mai târziu a renunțat la numele de familie, numindu-se doar Gheorghe Nica. A fost străbunicul cunoscutului cărturar brașovean Sextil Pușcariu.

A avut 6 copii, 3 băieți și trei fete. A urmat cursurile școlii primare săsești din Prejmer, apoi a fost trimis de părinți la Iași, la unchiul său, Nichifor Nica, unde a rămas timp de 10 ani, ca asociat al unei firme de import-export. În 1815, a venit la Brașov. Afacerile lui au început de la comerț și investind capitalul strâns, în producție. În anul 1820 obține „furniturile milițiilor din Moldova și România“, iar în 1825 a înființat, la Prejmer, fabrica de lumânări de ceară în sistem rusesc. A urmat înființarea unei fabrici de arnici turcesc (fir de bumbac colorat, folosit la brodat), în 1827, și a unei fabrici de potasă (folosită în producția de săpun și cosmetice), în 1830, la Prejmer, ale cărei produse le trimitea până la Marsilia. A investit și în exploatarea minereurilor de fier de la Poiana Sărată, având trei furnale și 3 căldări, depozitul lor fiind la Târgu Ocna. A deținut acțiuni și la Băile de abur din Brașov, pe care le-a donat școlilor românești. A cumpărat mai multe case și terenuri în Brașov. A locuit într-o casă pe Ulița Fânarilor (Castelului e azi), și o alta (din 1869), în Târgul Straielor (Apollonia Hirscher de azi, zona transformatorului).  Înființarea Gazetei de Transilvania a fost plănuită într-una dintre casele sale. Concesiunea înființării acestui prim ziar al românilor din Ardeal a fost obținută tot prin strădaniile sale. A fosr primul român ales de sași în Consiliul Comunal al Brașovului, în 1838. A fost unul dintre cei care au contribuit la înființarea parohiei române. A luptat pentru înființarea școlii românești din Brașov, donând importante sume de bani. A înființat o tipografie românească. A fost unul din întemeietorii, la 1835, ai Casinei române, clubul exclusivist al negustorilor români din Brașov. Clubul s-a transformat, ulterior, prin contribuția unui alt neguțător important din Brașov, Niță Iuga, într-o organizație cu pronunțat caracter social, politic și național. În timpul revoluției de la 1848, Gheorghe Nica a înlesnit colaborarea oamenilor de cultură din Ardeal (G.Barițiu, Andrei și Iacob Mureșanu), cu cei din România (G. Cantacuzino, Gheorghe Sion, M. Balș, Vasile Alecsandri, Costache Negri etc.), urmăriți de autorități, punându-le casa la dispoziție.

FRAȚII BOGHICI.

Constantin și Ioan Boghici, descendenții unei vechi familii de negustori valahi, aveau în arendă mai multe cârciumi din Râșnov, Ghimbav, Săcele și Timișul de Sus. De asemenea, aveau mai multe grădini, stupini și mori la Tohan și Bran și o podgorie în Valahia. Erau furnizori ai armatei din produsele proprietăților lor. În anul 1814, moşiile fraţilor Boghici au fost evaluate oficial la 35.850 florini. Frații Boghici și-au mai încercat norocul în afaceri cu apă minerală și cu o fabrică de postav, aflată în Tohanul Vechi. Cu timpul, negustorii Boghici au cumpărat mai multe perechi de case în diferite părţi ale Braşovului. Între acestea era şi cea de la numărul 992 din Piaţa Braşovului, Târgul Grâului. Aici a fost instalată tipografia Schobeln  și redacția primei publicații românești din Transilvania, „Foaia Duminicii”. În 25 mai 1804, Constantin Boghici ia în arendă secția românească a tipografiei lui Georg Schobeln, inițial pe șase ani, cu dreptul de a tipări în grecește, românește și sârbă, în vreme ce G. Schobeln și-a rezervat dreptul de a publica în limbile germană, latină și maghiară. Între 1805-1816, frații Boghici au editat aproape 21 de cărți românești, atât cu scop religios, cât și cu scop educațional. După o dispută cu comunitatea greacă privind limba în care se țin slujbele la Biserica Ortodoxă de pe strada Târgul Cailor (actuala Barițiu), frații Boghici, împreună cu alți negustori români, se decid să finanțeze ridicarea unei lăcaș ortodox în locul acestei case. Românii din Cetatea Brasovului înaintaseră, încă din 23 iulie 1828, prin episcopul lor Vasile Moga, un memoriu catre Guvern, prin care cere aprobare pentru înfiintarea unei capele în curtea interioară a acestei case. Ulterior, se face o coletă publică printre „pravoslavnicii creştini din Cetatea Braşovului”, obținându-se suma de 21.670 flotini pentru cumpararea caselor negustorului Constantin Bogici, care nu aveau iesire la strada, aceasta fiind una din conditiile impuse de autoritati. Abia în 9 iunie 1895, aici se pune piatra de telelie a actualei biserici, care este sfințită în 1895. Casa a avut de la început două prăvălii la parter și casa parohială la etajul 1.

Texte traduse din ziarele germane

În 1836, bogatul negustor șcheian Rudolf Orghidan îl angajează, cu contract semnat de el, pe George Bariț, care se afla la Blaj, pe timp de trei ani, ca profesor, cu leafă de patru sute fiorini de argint, pe an, pentru „a învăța pruncii obştei cele de cuviință în limba românească, nemţească şi latinească“.  La moșia lui din Arpătac (actualul Araci), Orghidan se sfătuiește cu mai mulți negustori brașoveni despre înființarea unei „foi literare” în limba română, la Brașov. Întâlnirea are loc în zilele de 16-18 iulie 1836, cei prezenți având legături strânse cu intelectualii Timotei Cipariu şi George Bariţiu, din Blaj. Un prim pas a fost apariţia revistei săptămânale „Foaia Duminicii”, cu subtitlul „spre înmulţirea cei de obşte folositoare cunoştinţe”, la 2 ianuarie 1837, având ca redactor pe Ioan Barac, traducătorul primăriei brașovene din acele vremuri, şi ca tipograf pe Johann Gött. Primul număr a fost susţinut financiar de comercianţii Rudolf Orghidan şi Dimitrie Marin în mod egal, celelalte numai de Orghidan. Formatul în care a apărut această publicaţiune a fost 24 X 20 centimetri. De la 1 iulie 1837, publicația și-a modificat numele în „Foaia de Duminică”. Până la 25 decembrie 1837 au apărut în total 52 de numere. Aici au fost tipărite traduceri literare, povestiri amuzante şi morale, preluări şi compilaţii, în mare parte din presa germană, făcând din „Foaia de Duminică” un magazin enciclopedic şi de divertisment.

Ce articole apăreau în primul ziar românesc din Transilvania

„Foaia duminicii” conținea anecdote , zaharicale romantice , istorioare de tot felul şi ilustrații ciudate se reproduceau dintr-o foaie care apărea la Leipzig, ,,Pfennigmagazin”. Iată câteva exemple.  Sub titlul „Șarpele idolesc”, în 23 ianuarie 1837, apare următorul articol:ă”. „În părțile mărilor, unde lumea hearălor poartă haracterul celor mai mari, au făcut firea și pre șerpii cu deosebită puteare și frumseațe. Însă numitul Șarpe Idolesc sau Înpăratul Șerpilor covârșește pre toți șerpii de uriași, și care să țin de soiul lor. Acest Șarpe Idolesc are un cap rătund lungueț, și pre spinare are fața cea mai frumoasă”. Articolul era însoțit de o ilustrație cu un tigru prins în strânsoarea unui uriaș șarpe boa. Într-un alt număr al publicației, ilustrat cu imaginea unei diligențe pline de călători, articolul principal vorbește despre „Carul cel iute englezesc sau Lilvaghen”, care trensportă călătorii în mare viteză de la Londra la Edinburg. Un articol despre eschimoși – „un soiu de oameni deosebiți, carii să văd a fi rânduiți să trăiască pururea în zăpadă și în gheață”, le explică cititorilor cum aceștia umblă cu „urși cei de gheață”, și cu „vulpile ceale albe pre câmpurile cele de zăpadă nevăzute”. O povestioară intitulată „Pedeapsa robilor”, istorisește drama unui sclav negru căzut dintr-un accident în ocean, de pe o corabie. Deși căpitanul a refuzat să trimită o barcă cu mateloți pentru a-l salva, câinele său sare în apă după sărmanul nenorocit. Astfel, căpitanul este convins să trimită echipa de salvare. Dar, în final, ajuns înapoi pe punte, robul primește o bătaie zdravănă.

Geneza „Gazetei de Transilvania”

Genul articolelor din „Foaia Duminicii” nu a corespuns aşteptărilor publicului şi nu a reuşit să îşi asigure un număr corespunzător de abonaţi. Iniţial, foaia atrăsese în primul semestru peste 800 de abonaţi din care au mai rămas doar 150 de cititori în al doilea. Rudolf Orghidan, finanțatorul publicației,  văzând stângăciile comise de Ioan Barac, un simplu traducător fără talent literar, ale cărui traduceri şi compilări nu corespundeau cerinţelor cititorilor, decide să sisteze aparițiile, încercând altceva. Constatând că abonații se aşteaptă să citească despre probleme lor, decide să scoată un ziar politic pentru care îşi alege un redactor tânăr, bine pregătit şi înflăcărat: Gheorghe Bariţ. Ziarul numit „Foae de septemană din Transilvania” apare cu două numere în 3 şi 10 iulie 1837. Un demers foarte riscant pentru acele vremuri. Colegiul cenzorilor, consecvent politicii de deznaţionalizare ce luase avânt după 1834, sistează ziarul. Acest nou insucces îl face pe Rudolf Orghidan să se retragă definitiv. Ştafeta este preluată însă de un alt negustor român, mare patriot – Gheorghe Nica. EI este acela care va juca un rol hotărâtor în înfiinţarea „Gazetei de Transilvania”, rămânând apoi şi mai departe, în primii ani, principalul ei susţinător.

Aprobată de Ferdinand I de Habsburg

La insistența lui Barițiu , îndată după sistarea „Foii de săptămână“ , în 24 iulie 1837 , Nica îi cere tipografului Gött, în 24 iulie 1837, permisiunea și pentru o foaie politică în limba română. În Transilvania, concesiunea pentru a produce „foi” politice, nu se dădea decât tipografilor, acest drept putând fi dobândit direct de la împărat. Cererea de concesiune se înainta „Oficiului cenzorilor”, la Braşov, organism format din: abatele catolic, directorul poliţiei şi un avocat reputat. Pentru tot ce apărea în paginile foii, urmau să fie responsabili, în solidar, cei trei şi tipograful. Dreptul de a tipări foi la Braşov fusese obţinut cu câţiva ani mai înainte de către Johann Gött. Aşa apăruseră deja în Brașov „foi” în limbile germană şi maghiară. Nica primește permisiunea abia peste 9 luni, cu condiția , ca din fiecare număr să trimită câte un exemplar cancelariei aulice transilvane și să respecte strict legile cenzurei . Înainte, însă, de a primi încuviinţarea (martie 1838), în ianuarie, Barițiu, finanțat de Nica, scoate tot la tipografia lui Gott o foaie literară , pentru care nu se cerea concesiune şi căreia peste o jumătate de an , probabil după modelul celei nemţeşti , îi dădură numele de „Foaia pentru minte , inimă și literatură”. Vigilent, sesizând trucul la care au recurs editorii, colegiul cenzorilor sistează apariţia foii. Următoarea cerere s-a făcut către guvernul Transilvaniei, care, considerând-o peste competențele sale, a înaintat-o monarhului, la Viena. Pentru a primi licența, reprezentanții redactorilor români – George Bariț, fii lui Gheorghe Nica și Iacob Mureșianu – se deplasează la Viena. Ferdinand al I, împărat al Austriei, rege al Ungariei și principe al Transilvaniei (foto), răspunde pozitiv cereriii venite de la Brașov. În baza aprobării Curţii de la Viena, Guvernul Transilvaniei emite, la Sibiu, în 8 martie, decretul nr. 1893 (subscris de guvernatorul comite Korniş) prin care cenzorilor de la Braşov li se aducea la cunoştinţă că se poate tipări, de către tipografia lui Ioan Gött, şi un ziar politic românesc.

Primul număr

În sfârşit , la 24 martie 1838 (12 martie stil vechi, data înscrisă sub titlul publicației), a apărut primul număr din „Gazeta de Transilvania”. Pe frontispiciul primei apariții apar formulările: „cu prea naltă voe” şi „marca imperială”. Editorialul scris de Barițiu – nesemnat – aduce mulţumiri „preabunului nostru suveran şi părinte Ferdinand I-ul”, care dăduse „slobozenie deplină” ca „Gazeta de Transilvania” să apară. Textul formulează obiectivele înscrise în programul publicaţiei: „lăţirea ştiinţelor şi cunoştinţelor, împrăştierea ideilor la toate plasele de oameni”; „a ne lupta şi a păşi către luminarea noastră pe toate căile care sunt deschise şi înaintea altor neamuri”; „lucrarea şi îmbogăţirea limbei şi a literaturii”; cultivarea „gustului de cetit” ş.a. De menționat că, autorul editorialului a strecurat și îndemnul, preluat mai târziu de poezia „Răsunetului” scrisă de Andrei Mureşeanu (textul actualului imn al României): „Mulţămită celor care strigă astăzi cu glas puternic: DEȘTEAPTĂ-TE ȘI TU ROMÂNE, păşeşte împreună cu noi, primeşte şi cultivă în inima ta iubirea de dulcea noastră patrie, hrăneşte precum ai hrănit şi până acum credinţa neclintită către înalţatul şi prea bunul tău stăpânitor”.

Tipograful  Johann Gött

Tipograful brașovean Johann Gött s-a născut la 10 decembrie 1810 la Wehrheim (la nord de Frankfurt pe Main). După ce a învățat tiparul la Frankfurt, tânărul de douăzeci de ani, însetat de cunoștințe, a plecat într-o călătorie. A venit la Sibiu și de acolo, făcând un ocol prin București, în cele din urmă a ajuns la Brașov în 1832. Aici avea să rămână pentru tot restul vieții lui. În 1834 s-a căsătorit cu fiica lui Peter Arzt, un dogar bogat din Brașov. Foarte curând a cumpărat tipografia familiei lui Johann Georg Edeln von Schobeln, companie fondată încă din 1539. Încercarea lui Gött de a-și promova ideile politice prin înființarea unui sistem de presă și publicații părea inițial să aibă puține promisiuni de succes, având în vedere cenzura deosebit de dură a guvernului cancelarului Metternich. Și totuși, în 1837, Gött a reușit să tipărească primul organ de știri săsești din Brașov, „Siebenbürger Wochenblatt”, care a fost al doilea ziar publicat în Transilvania la vremea respectivă (după ziarul sibian, „Siebenbürger Boten”). În 1838 a fost publicat suplimentul literar „Blätter für Geist, Geist und Vaterlandkunde”. Johann Gött a fost responsabil de echipa de redacție a „Siebenbürger Wochenblatt” până în 1849. Gött credea ferm în progres. Cu Gheorghe Bariţiu a întreţinut o strânsă prietenie de-a lungul vieţii. În ciuda reglementărilor stricte de cenzură, a militat pentru permisiunea de a publica un cotidian politic românesc la Brașov și, în cele din urmă, a reușit. În martie 1848, ziarul său a salutat răsturnarea regimului Metternich. Dar chiar și după 1848, Gött a rămas fidel aspirațiilor sale progresiste.

A fost judecat pentru că atacase politica de maghiarizare a guvernului de la Budapesta. A găsit un apărător înfocat în prietenul său loial Bariţiu şi a fost în cele din urmă achitat. În timpul frământărilor din 1848-1849, Gött a fost atacat de trei ori noaptea de membri ai armatei revoluţionare maghiare pentru a fi dus la Sfintu Gheorghe pentru executare. A reușit să se pună în siguranță de două ori, iar a treia oară și-a datorat salvarea unui ordin de la generalul Bem. După ce cenzura a fost ridicată, Gött și-a redenumit ziarul săptămânal „Kronstädter Zeitung” la 26 martie 1849 și i-a încredințat poetului Max Moltke editarea sa. Ca și înainte de revoluție, tipărit o publicație românească („Espatriatul”, editor: Cezar Bolliac) și, de asemenea, un ziar maghiar („Brassói lapok”, editor: Károly Veszély). A fondat un „GeselligenVerein”, un cabinet de lectură (1839) și o asociație comercială. A fost inițial bibliotecar, apoi director secund și în anii 1870-1881 și prim director. Tipografia „Johann Gött și Fiul” – aflată pe strada Vămii (actuala Mureșenilor) nr. 10 – a fost o prezență importantă în comunitatea brașoveană, publicând anual, între 1846 și 1916, „Cartea de adrese a Brașovului”. În 1851 a devenit membru al consiliului orașului, apoi a fost orator al comunității și la 26 octombrie 1876 a fost ales primar al Brașovului. Johann Götth s-a pensionat la 1 decembrie 1879. Bătrânețea i-a fost umbrită de moartea fiului său cel mare, Heinrich, în 1883. Johann Gött avea să moară la 78 de ani, în 17 octombrie 1888. Tipografia a fost moștenită de fiul cel mic Fritz.

Scrisă cu litere chirilice în primii 10 ani

Primul număr al „Gazetei de Transilvania” era scris cu caractere chirilice. În numărul 1 din 2 ianuarie 1852 a apărut, pe prima pagină, primul articol scris cu caractere latine, intitulat „Monarhia austriacă”. În același an s-a trecut la scrierea cu caractere latine a primei pagini, în întregimea sa.  Încă de la început numele  „Foii pentru minte, inimă şi literatură” şi titlurile unor articole sunt scrise cu litere latine, chiar dacă articolele erau încă publicate cu chirilice. Dincolo de preferinţele personale, în ceea ce priveşte trecerea de la utilizarea chirilicelor la literele latine, Bariţ – partizanul alfabetului latin – trebuia să ţină cont şi de alţi factori, precum constrângerile tipografice: disponibilitatea literelor, costurile asociate utilizării unui tip sau altuia de litere, pregătirea tipografilor etc. Din 1840 pentru  „Foaie pentru minte, inimă şi literatură”, respectiv din 1844 pentru „Gazeta de Transilvania”, Bariţ utilizează alfabetul de tranziţie. Alfabetul de tranziție introduce litere latine între cele chirilice din texte, astfel încât oamenii să se obișnuiască cu ele. Începând cu 1852 pentru „Gazeta de Transilvania” şi 1853 pentru  „Foaie pentru minte, inimă şi literatură”  unele articole sunt publicate în întregime utilizându-se alfabetul latin. Începând cu numărul 1 din 2 ianuarie 1862, publicația, avându-l redactor responsabil pe Iacob Mureșianu și editat la tipografia lui Johann Gött, a fost scrisă integral cu caractere latine.

Alfabetul de tranziție

Alfabetul de tranziție – denumit și alfabet civil, spre a-l deosebi de cel ecleziastic – a făcut trecerea scrierii în limba română de la alfabetul chirilic la alfabetul latin. Spre deosebire de textele laice românești care după 1828, grație Gramaticii lui Ion Heliade-Rădulescu, au început să utilizeze alfabetul de tranziție, literatura religioasă a utilizat alfabetul chirilic până în 1881, când Sinodul Bisericii Ortodoxe Române a decis înlocuirea în cărțile bisericești a alfabetului chirilic cu cel latinesc. Înlocuirea integrală a alfabetului chirilic cu cel latin în Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești a fost decretată în 1862 de domnitorul Alexandru Ioan Cuza.

Cum și-a organizat Barițiu redacția

La început, ziarul traducea informații de interes din ziarele central-europene. George Bariţiu a pregătit, scris şi corectat singur materialul pentru ambele foi braşovene, asigurând exclusiv redacţia în perioada 1 ianuarie – 8 aprilie 1838, data la care Andrei Mureşanu a sosit la Braşov. Poetul Andrei Mureşanu, autorul textului imnului national, a fost redactor secund la „Gazetă”, ținându-i locul lui Bariţiu în momentele de absenţă ale acestuie din anii 1838, 1845, 1847. Totodată, a publicat în „Foaia pentru minte, inimă și literatură”, poezii, traduceri, articole pedagogice, de critică literară, de popularizare, anecdote. În noiembrie 1843, Bariţiu anunţa că numărul de joi va apărea cu colaborarea lui Iacob Mureşianu. Bariţiu a abordat numeroase chestiuni actuale în epocă, a luat atitudine, a educat, instruit şi format opinia publică românească de pretutindeni. A recrutat, încă din 1838, corespondenţi permanenţi în principalele localităţi transilvănene şi bănăţene, precum și în spaţiul extracarpatic. Multe informații de actualitate erau preluate din ziarele săseşti şi maghiare din Transilvania, din cele apărute în Principatele Române, precum şi din presa internaţională franceză, engleză, germană şi maghiară. În 1841, Bariţiu declara că se informa asupra actualităţii din peste 30 de jurnale, multe obţinute prin „cabinetul” lui J. Gött, care făcea abonamente la 50 de publicaţii politice şi literare pentru editorii săi. La 13 februarie 1839, Bariţiu a înfiinţat o rubrică nouă, „Poşta redacţiei”, prin care dialoga cu publicul.

Abonamentele „Gazetei Transilvaniei”

Conform lucrării profesorului George Em. Marica, „Studii de istoria și sociologia culturii române ardelene în secolul al XIX-lea” (1977, editura „Dacia”). Repartiția abonaților „Foii” și „Gazetei” pe subregiuni se prezintă în felul următor: în lista din 1838 situația se prezintă astfel: cei mai mulți abonați din Transilvania sunt din orașul Brașov și împrejurimi, în număr de 37, urmează apoi regiunea Abrudului, Zlatnei până la Cetatea Bălgradului (Alba – Iulia) 30, Blajul 17, Hunedoara – Hațeg 12, Sibiul 11. În regiunea Banatului și a Crișanei avem centrele cu cei mai mulți abonați, astfel de abonați sunt la Beiuș 16, Lipova 13, Lugoj 12, Arad 10, Oradea 9. Expedierea foilor, înscrierea abonaţilor şi încasarea abonamentelor se făceau prin intermediul agenţiilor de poştă, consulatelor austriece, librăriilor din Bucureşti şi Iaşi şi reprezentanţilor foilor recrutaţi dintre prietenii şi colaboratorii ziarului, cărora li se acorda un comision de 5%. Dintre aceşti difuzori şi colectori, colaboratorii, cu predilecţie, au asigurat răspândirea presei lui Bariţiu, confruntată adesea cu interdicţii oficiale de circulaţie pe teritoriul statelor româneşti.

Gazeta, salvată de Iacob Mureșianu

Datorită atitudinii lui Bariţiu expusă într-o serie de articole despre revoluţia de la 1848 şi despre rolul jucat de Avram Iancu în derularea evenimentelor, „Gazeta Transilvaniei”  este suspendată în martie 1849. În luna februarie a anului 1850, redactorul refuză să dea o declaraţie prin care să-şi retragă afirmaţiile despre articolele referitoare la revoluţia de la 1848.

Iniţiativa lui Iacob Mureşianu de a se adresa guvernatorului Wohlgemuth, la 20 martie 1850, cu rugămintea reluării „Gazetei” şi „Foii”, a salvat gazeta de la dispariţie. Implicat încă de la început în susținerea  publicației, alături de vărul său Andrei, Iacob Mureșianu completează un program la cererea autorităţilor în 10/22 iunie 1850. Aprobarea întârzie până la 9 septembrie 1850. Reluarea activităţii s-a făcut în condiţii severe. Cea mai drastică măsură a fost obligarea redacţiei de a prezenta autorităţilor locale responsabile de cenzură integral materialul care intra la tipar, în limba germană, timp de patru ani. Prin noua lege a presei, intrată în vigoare în 1852, se condiţiona publicarea unui ziar fie de depunerea unei cauţiuni băneşti, fie de arborarea pajurei ca ziar oficios. Ca să poată subzista mai departe, „Gazeta” a trebuit să devină foaie oficială şi să reproducă toate dispoziţiile guvernamentale până la 15 aprilie 1861.

Familia Mureșianu preia „Gazeta Transilvaniei!

Ziarul, preluat de familia Mureșianu, devine o întreprindere de succes. Conducerea redacţiei este luată de Iacob Mureşianu care temperează tonurile incisive ale articolelor. Rubricile gazetei se intitulează în 1852: „Monarhia austriacă”, „Despre telegrafice”, „Ţara Românească”, „Moldova”, „Cronică străină” şi „Foiletonul”. Dintre colaboratorii mai importanţi pot fi amintiți: Andrei Mureşanu, Timotei Cipariu, Al. Papiu Ilarian, August Treboniu Laurian, Ioan. Heliade Rădulescu, Costache Negruzzi și Ioan Slavici. În a doua jumătate a secolului al 19-lea, din cele patru pagini ale unei ediții, ultima este alocată publicității. Imaginile, datorită costurilor mari ale tehnologiei tipografice de reproducere a fotografiilor, apar abia la începutul secolului 20. Concurența pe piața cititorilor de limbă română cu „Tribuna”, care apărea la Sibiu, duce la o perfecționare continuă a calității publicistice și tipografice, precum și a frecvenței de apariție. Din 1843, apare bisăptămânal, iar din 1880, de trei ori pe săptămână.

Șaguna interzice clerului ortodox să se aboneze la „Gazetă”

Scrisoarea pastorală emisă de episcopul Alexandru Sterca Şuluţiu în 1853, la urcarea în scaunul episcopal Greco-Catolic, publicată de „Gazeta Transilvaniei” a fost acuzată de prozelitism de către ierarhia ortodoxă. Pentru că a chemat pe toţi românii la unire bisericească, a provocat o puternică reacţie în Biserica Ortodoxă. Polemica „Gazetei Transilvaniei” cu „Telegraful Român”, fondat de Andrei Șaguna în 3 ianuarie 1853, la Sibiu, capătă accente dure, iar disputa culminează în 1855 , când Şaguna a difuzat circulara prin care a interzis clerului ortodox abonarea la „Gazetă ” şi la calendarele braşovene editate de Barițiu. În 1860, după diploma lui Franz Joseph, românii ardeleni se vor diviza în două grupuri mari, unul conservator, majoritar ortodox, condus de Șaguna și unul la Brasov unit în jurul lui George Barițiu. Fricțiunile dintre cele două grupuri porniseră și de la faptul că Șaguna s-a împotrivit inițial trecerii la alfabetul latin, contrar acțiunilor lui Barițiu. Ulterior, fecare dintre cele două grupuri propuneau un anume stil de abordare a situației din Transilvania. Cel ortodox propunea activismul, prin implicarea în politica de la Budapesta, iar celalalt grup, pasivismul.

Principatul Transilvaniei, desființat

Pe 20 octombrie 1860 va apărea diploma promulgată de împăratul Franz Joseph care a constituit o încercare de compromis între curte și Ungaria. Potrivit prevederilor documentului, a încetat regimul militar din Transilvania, instaurat după 1848, iar Marele Principat al Transilvaniei a redevenit stat autonom în cadrul imperiului. Diploma oferea însă foarte puține garanții naționalitaților. Slăbit de războiul cu Prusia, în 1866, împăratul Franz Joseph de Habsburg a acceptat organizarea posesiunilor sale în „dubla-monarhie” a Austro-Ungariei: a acceptat împărțirea imperiului în două entități, teritoriul Transilvaniei fiind acordat Țărilor Coroanei Sfântului Ștefan, în cadrul cărora Principatul a fost desființat cu totul: Dieta a fost absorbită de Parlamentul de la Budapesta, iar teritoriul său a fost împărțit în 1876 în 16 noi comitate.

Reformele editoriale ale lui Aurel Mureșianu

La 20 iulie 1877, hărțuit de autorități, Iacob Mureșianu înștiința Comitelui suprem al comitatului Braşov că predă redacţia fiului, Aurel Mureșianu, invocând probleme de sănătate. Fiul preia redacţia aflată, din cauza proceselor în care era târâtă, în prag de suspendare. Tatăl rămânea director şi editor.

Între 1877-1909, „Gazeta” va fi condusă de dr. Aurel Mureşianu (1847-1909). Pasionat de timpuriu de publicistică, corespondent al „Gazetei” la Dieta de la Sibiu (1863-1864) şi colaborator la mai multe reviste vieneze, Aurel s-a preocupat de modernizarea ziarului, ridicarea standardelor redacţionale şi specializarea unor redactori profesionişti. Punând accentul pe informație, ținută grafică și orientare spre așteptările cititorilor, a reușit mărirea tirajului.

În 1884, „Gazeta Transilvaniei” devine cotidianul românesc din Transilvania cu cel mai mare tiraj. Conţinutul, stilul, ortografia, mărimea s-au modificat.

Începând din 1882 şi regulat din 1886 a apărut foiletonul susţinut de corpul profesoral al Liceului Ortodox Românesc din Braşov. Formatul se schimbă în 1888 şi 1895, când dimensiunile au devenit mai mari.

Procesele Gazetei

În toată această perioadă, publicația este supusă la numeroase procese, primește amenzi usturătoare, iar ziariștii sunt deseori închiși pentru ideile exprimate în articole.

„TULBURAREA LINIȘTII” DIN CAUZA RĂZBOIULUI ROMÂNO-TURC. Între iulie șI noiembrie 1877, paginile gazetei scriu doar despre război. Deși poziția autorităților și a majorității publicațiilor din imperiu este una pro-otomană, „Gazeta Transilvaniei” reușțește să combată eficient propaganda oficială. În 18 mai 1877, subprefectul Braşovului, invocând legea presei, cere un exemplar al ziarului pentru a-l trimite Procuraturii regale din Sibiu. Astfel, în 16 iulie 1877, procuratura întocmește o acuzație penală  pentru „crima de tulburare a liniştii publice”, împotriva redactorului responsabil şi proprietarului. Iacob Mureşianu este citat la Sibiu pentru cercetări, apoi este trimis în judecată, împreună cu George Barițiu, pentru articolele incriminate. Procesele au început în octombrie 1877, iar în ianuarie 1878 „Gazeta” reproducea actul de acuzare, fără alte comentarii.  După război, schimbarea conjuncturii geopolitice, face ca procesul să fie amânat fără termen, la cererea lui Iacob Mureșianu, pe motiv de boală. Procesul său este sistat, iar Barițiu este achitat în primăvara lui 1889.

DOAR 2 JURAȚI CUNOȘTEAU LIMBA ROMÂNĂ. În 21 martie 1888, la Cluj a început procesul în care erau acuzaţi că instigau la ură împotriva maghiarilor un redactor și directorul gazetei. Redactorul Ștefan Bobancu afirmase într-un editorial: „Naţionalităţile nemaghiare muncesc zi şi noapte, îndură chinuri şi suferinţe, se zbuciumă şi asudă, ducând lipsuri şi luptând cu nenumărate neajunsuri, pentru ca cei de la putere să trăiască splendid”. La rândul său, directorul Aurel Mureșianu, tot într-un editorial, acuza măsurile guvernului Tisza, care-l transformau pe românul ardelean „într-un ilot politic…s-a jurat a nu-l mai lăsa să trăiască ca român în această ţară”. La process, Aurel Mureșianu a cerut judecătorului să se apere în limba maternă. Cum doar 2 dintre cei 12 juraţi cunoşteau limba română, directorul „Gazetei Transilvaniei” a fost achitat pentru a nu se face mai multă vâlvă în jurul instituţiei interpretului. Ştefan Bobancu, în schimb, a fost găsit vinovat şi condamnat cu amendă de 50 florini şi 4 luni de închisoare de stat, pe care a executat-o la Vácz.

DIRECTORUL MUREȘIANU ȘI REDACTORUL POP, ARUNCAȚI DUPĂ GRATII. În ziua de 14 august 1890, compăreau în faţa curţii cu juri din Cluj acuzaţii Aurel Mureşianu, în calitate de proprietar al „Gazetei” şi redactorul Traian H. Pop, ca autor al unui articol publicat în nr. 72 din luna martie 1890. Acuzaţia era de instigare la ură naţională împotriva ungurilor, pentru Pop, iar Mureşianu era învinuit de neglijenţă în supravegherea conţinutului ziarului. În urma procesului, Aurel Mureşianu era condamnat la o lună şi jumătate închisoare, iar redactorul Traian H. Pop la un an închisoare de stat şi 100 florini amendă, executând pedeapsa la Seghedin.

Aurel Mureșianu, autorul unui memorandum prea vehement

În cursul anului 1885, „Gazeta” a publicat un ciclu de 12 articole, cu titlul „Românii, tronul şi opiniunea publică”, sub semnătura lui Aurel Mureşianu, directorul ziarului şi membru în Comitetul Central al Partidului Național Român. Prin ele autorul se pronunţa pentru necesitatea alcătuirii proiectului şi înaintării lui la Viena. În 1887, în a treia conferinţă naţională a partidului, la Sibiu, s-a decis efectiv elaborarea Memorandului şi s-a cerut lui Aurel Mureşianu şi Iuliu Coroianu să întocmească fiecare câte o variantă, supusă analizei şi aleasă în final, spre a fi trimisă împăratului. În acelaşi an, „Gazeta” devenise ziarul oficios al Partidului Naţional Român. Trimiterea memoriului s-a amânat însă, considerându-se că momentul nu e oportun. În conferinţa partidului din 20-21 ianuarie 1892, s-a hotărât depunerea memoriului, în versiunea lui Iuliu Coroianu, deoarece textul lui Mureşianu era socotit prea vehement. Paradoxal, cel care popularizase în presă ideea memoriului către monarhie, dr. Aurel Mureşianu, s-a opus deciziei şi s-a retras din comitetul partidului, întrucât aprecia împrejurările potrivnice şi nu mai credea în eficacitatea memoriilor.

Memorandumul Transilvaniei

Memorandumul Transilvaniei a fost o petiție prezentată în 28 mai 1892 de liderii românilor din Transilvania împăratului Austro-Ungariei Franz Josef prin care erau solicitate pentru populația română drepturi etnice egale cu ale populației maghiare, precum și încetarea persecuțiilor și a încercărilor de maghiarizare. Memorandumul a fost dus de o delegație compusă din 237 de persoane împăratului Franz Josef, dar acesta a trimis mai departe memorandumul, necitit, la parlamentul de la Budapesta, de unde, de asemenea necitit, a fost restituit conducătorului delegației. Avându-se în vedere că documentul a fost tipărit și răspândit, autorii au fost dați în judecată în luna mai a anului 1894, acuzați de instigare prin presă. Majoritatea inculpaților au fost condamnați la termene de închisoare de la două luni la cinci ani, fiind eliberați din detenție prin amnistie regală în anul următor.

Tipografia familiei Mureșianu

În 1887, dr. A. Mureşianu cerea dreptul de a înfiinţa o tipografie la Braşov pentru tipărirea „Gazetei”, angajând muncitori tipografi români, maghiari, germani. În 1888, este cumpărată din Viena, la mâna a doua, o tipografie. Aceasta va funcţiona în imobilul de pe Şirul Inului, nr. 22, la parter, apoi în încăperile de la etaj. Personalul majoritar era din Şcheii Braşovului, astfel, în timp, aici s-a creat o adevărată şcoală tipografică românească, meșteșugul fiind transmis timp de mai multe generații. Alături de ziar, tipografia a editat diverse lucrări (broşuri, statute, tabele, etichete, programe, imprimate artistice, bilete de logodnă şi de nuntă). Începând din 1889, dr. Aurel Mureşianu a publicat „Gazeta de duminică”, supliment de informare al „Gazetei Transilvaniei”, cu scopul răspândirii culturii mai ales în mediul rural, la preţul unui abonament redus de 2 florini pe an. Suplimentul a avut un conţinut bogat, de la agricultură şi pomicultură, la economie, istorie și beletristică, publicând biografii, traduceri și creații folclorice.

Procesul memorandiștilor

Ca ziar al Partidului Național, „Gazeta” a angajat doi corespondenţi speciali de presă, pentru a ţine la curent cititorii cu procesul memorandiștilor. „Gazeta” şi directorul ei, Aurel Mureșianu, au pledat pentru cauza românească, au publicat ştirile despre amplele manifestaţii de protest din România, au tradus informațiile despre acest subiect din presa străină, și au chemat la solidaritatea românilor. Interesul pentru aceste evenimente a determinat mărirea tirajului „Gazetei”, care l-a depășit pe cel al „Tribunei” din Sibiu, chiar dacă, initial, textul Memorandumului fusese publicat în ziarul sibian. Cărturarul brașoven Sextil Puşcariu, elev de gimnaziu în acea perioadă, își amintea în memoriile sale că toată suflarea românească a Brașovului citea știrile „Gazetei” despre procesul  de la Cluj. „Aurel Mureşianu plecă la Cluj, ca apărător al unuia din cei de pe banca acuzaţilor, iar noi, elevii gimnaziului, citeam rapoartele trimise de el şi publicate în «Gazetă», fără să mai avem preferinţe pentru vreuna din foile româneşti”, scria Sextil Pușcariu.

Prima femeie manager a unui ziar românesc

În timpul directoratului lui Andrei Mureșianu, s-a aniversat împlinirea a 50 şi respectiv a 70 de ani de la apariţia „Gazetei”, în 1888 şi 1908, publicându-se numerele jubiliare. Sub conducerea lui, „Gazeta Transilvaniei” va fi prezentă în toate evenimentele, comentând Congresul naţionalităţilor, politica guvernului de la Bucureşti sau cea internaţională, sângerosul an 1907 sau îndemnând la acțiuni solidare ale naţionalităţilor oprimate din monarhie. La jubileul de 70 de ani al Gazetei, este editat un număr special care face o adevărată istorie pol itică a luptelor românilor din cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea. În ziua de Duminică, 20 iunie 1909, acceași zi ca şi Duminică, 20 iunie 1847 când se născuse.dr. Aurel Mureşianu moare la Braşov. Odată cu el se stingea şi ultimul proces de „trădare de patrie” care îi fusese intentat pentru numărul Jubiliar al gazetei din 1908.

După moartea lui Aurel Mureșianu, timp de doi ani, conducerea gazetei este preluată de soția sa, Elena.  Între 1909 și 1911, ea devine prima femeie manager a unui ziar românesc. Publicația și-a construit în timp o rețea de abonați și puncte de vânzare în tutungerii și băcănii din întreaga Transilvanie, dar și peste Carpați. Concurența altor ziare de limba română, mult mai incisive, face însă ca tirajul publicației să scadă dramatic. După 1900, ziarul are un caracter eminamente informativ, pe care va încerca să și-l păstreze și după război.

Elena Mureșianu, artist plastic și susținătoare a memorandiștilor

Elena Mureșianu (foto) era nepoata lui Ion Nica, fratele lui Gheorghe Nica, primul finanțator al „Gazetei”. Bogatul negustor Gheorghe Nica are grijă de nepoata rămasă orfană de ambii părinți la numai 16 ani, plătindu-I studiile la Școala de Arte și Meserii a Muzeului Austriac pentru Artă și Industrie din Viena între 1884 și 1888.După revenirea de la Viena se căsătorește cu Aurel Mureșianu. Au avut doi copii, Aurel și Elena Aida. Învățată să gestioneze atât tipografia, cât și redacția, în timpul în care soțul său este încarcerat de autoritățile maghiare, preia afacerea familiei după 1909, când soțul ei moare. A fondat Comitetul Național al Femeilor Românce, la 27 aprilie 1894. Organizația a susținut memorandiștii în timpul celebrului proces de la Cluj. O altă asociație la înființarea căreia a contribuit, Societatea pentru încurajarea Artelor Frumoase, a promovat artiștii locali. Ca artist plastic, a practicat mai ales portretistica, printre cei portretizaţi numărându-se membrii familiei sale şi fruntaşii românilor transilvăneni. E considerată prima femeie-pictor cu studii de specialitate din spațiul românesc. A trait până în 1924.

Membrii redacției și administrației fug cu armata română

În anul 1911 se formează o societate în comandită care preia „Gazeta” de la Elena Mureşianu. Între membrii societăţii se află Voicu Niţescu şi redactorii Ioan Brote şi Victor Branişte. Trei ani mai târziu, însă, Voicu Niţescu fuge peste munți în Regatul României. A urmat o perioadă în care edițiile apar cu coloane albe, cenzura înăsprindu-se. În răstimpul cât Armata Română a intrat în Braşov, în 1916, „Gazeta” a fost condusă de Victor Branişte şi redactată de profesorul Constantin Lacea. Când trupele române intră în Brașov, Gazeta editează un număr cu chenar tricolor care avea o singură pagină cu titlul: „Orașul Brașov sub stăpânire românească”. Cât armata română a staționat în Brașov, în paginile ziarului se regăsesc articole semnate de Ion Agârbiceanu, Octavian Goga și Nicolae Iorga, în schimb interzicându-se de către comandamentul armatei difuzarea de informații despre front. Odată cu retragerea armatei române, datorită articolelor publicate prin care criticau vechea administrație austroungară, întreaga redacție a Gazetei și administrația s-au retras în România. A urmat o adevărată criză a ziarului.

Confiscată de guvernul de la Budapesta și vândută

Prefectul Mikes sechestrează averea ziarului și tipografia. Îi impun ca redactori pe György Jenö şi dr. Schmidt Tibold, „Gazeta” devenind o tribună oficială a politicii guvernului de la Budapesta. Între timp, directorul şcolii comerciale româneşti din Braşov, Arsenie Vlaicu, şi profesorul N. N. Sulică (redactor al foii „Deşteptarea”, aflată în conflict cu „Gazeta”), cumpără publicația de la societatea în comandită, folosind bani de la guvernul maghiar. Ziarul local „Deşteptarea” militase pentru emanciparea românilor transilvăneni în cadrul statului maghiar, nu în Regatului României. Astfel, odată cu sosirea Armatei Române la Braşov, redactorii ziarului se refugiaseră la Budapesta. Aici, și-au continuat editarea publicaţiei, timp de 40 de zile, perioada în care armata română a controlat Braşovul. Întors în Brașov, profesorul Sulică, care mai publicase în trecut articole în  „Gazeta Transilvaniei”, împreună cu Arsenie Vlaicu, directorul şcolii comerciale româneşti din Braşov, ajung proprietarii ziarului.  Sub conducerea lor, Gazeta a făcut propaganda guvernamentală maghiară, între 17 iulie 1917-12 noiembrie 1918. Pentru perioada amintită primeşte, împreună cu Arsenie Vlaicu, o plată în valoare de 25.000 de coroane de la guvernul maghiar.

„Trădătorul” Sulică

În perioada în care a deținut ziarul, N. Sulică semna cu pseudonimul „Făgărăşanu”, iar în articolele sale considera ocupaţia din 1916 a Braşovului de armata Regatului României drept „o stăpânire de teroare de 6 săptămâni”. „Au trădat cauza românilor fiind oamenii mitropolitului V. Mangra, un convins al politicii maghiarofile…, un prieten credincios al lui Tisza…, un trădător și un vândut“, comenta atitudinea lor istoricul Nicolae Iorga. După război, Sulică este dat afară de la Liceul Comercial unde preda ca profesor, în urma unui control care constata că primea bani pentru examenele particulare şi îşi neglija îndatoririle de profesor. De asemenea, a fost acuzat că, în timpul războiului, şi-ar fi însuşit toate piesele din aur şi argint din colecţia numismatică a liceului. Cheile de la dulapul unde se afla depozitată colecţia se aflau în sertarul biroului său. În 1921, Nicolae Sulică se mută la Târgu Mureş, unde îşi continuă cercetările istorice şi etnografice. Moare în 1949.

Transformată în presă de partid

În anul 1918 intelectualitatea românească brașoveană încearcă să preia conducerea ziarului, dar proprietarul Arsenie Vlaicu se opune. Comitetul executiv al Adunării Sfatului Național Român din Țara Bârsei decide apariția unui alt ziar, „Glasul Ardealului”. După 1 decembrie 1918, sunt găsite în locuința lui Arsenie Vlaicu documente care dovedesc relațiile cu guvernul maghiar. Dosarul este înaintat Consiliului Dirigent, iar Vlaicu cedează ziarul contra sumei de 9600 de coroane. Astfel, pe 1 ianuarie 1919 „Gazeta Transilvaniei” apare ca organ de presă al Partidului Național Român și Consiliului Dirigent. După Primul Război Mondial și Marea Unire, începând cu ianuarie 1919, Gazeta revine pe scena informațională în locul publicației „Glasul Ardealului”, informând despre deciziile Sfatului Național Român. După 1922, „Gazeta Transilvaniei” devine oficial ziar politic, reprezentând interesele PNR-ului, trecând în proprietatea partidului.

„Gazeta de Transilvania” din Siberia

În anul 1918 „Gazeta de Transilvania” apare în Siberia pentru a recruta voluntari dintre prizonierii români ai armatei austro-ungare, așa cum s-a întâmplat în 1917 la Darnița. Voicu Nițescu și Victor Braniște au plecat în Siberia ca reprezentanți ai guvernului pentru a ajuta la formarea unui nou corp de voluntari, fiind în același timp conștienți de faptul că mulți români ardeleni au luptat în armata austro-ungară împotriva voinței lor. Astfel, apare în Rusia Gazeta Transilvaniei și a Bucovinei, în 13–26 octombrie 1918, condusă de Voicu Nițescu, fiind tipărită în tipografia cehă din Ekaterinburg, furnizând informații prizonierilor români de la Celiabinsk, Irkuțk și Vladivostok. În foile acestei publicații apare declarația voluntarilor care militau pentru unirea Transilvaniei cu România. Spre finele anului 1918, apar 6 numere. Odată mutându-se la Irkuțk, redacția ziarului, în primul trimestru al anului 1919, acesta mai scoate alte 6 numere, dar din lipsa unei tipografii, ziarul apare cu scris de mână și parțial șapirografiat.

Ziariștii brașoveni ajunși în Siberia

VICTOR BRANIȘTE (foto dreapta)  s-a născut în 1874 la Cincu, Brașov, România. A fost cunoscut pentru implicarea în activitatea de constituire a celui de-al doilea Corp al Voluntarilor Români din Rusia. Absolvent al Facultății de drept din Budapesta și din Cernăuți. A fost frate cu publicistul, politicianul și diplomatul Valeriu Braniște și cu Virgilia Braniște, soră de caritate în cele două războaie. În 1918 a plecat spre Siberia împreună cu Voicu Nițescu, pentru a ajuta la formarea unui al doilea Corp de Voluntari dintre prizonierii de război români ai Armatei Austro-Ungare. Aici, Gazeta de Transilvania a apărut sub numele de „Gazeta Transilvaniei și a Bucovinei”, la tipografia cehă din Ekaterinburg (de la 13 august 1918. După mutarea redacției și a ziarului de la Ekaterinburg la Irkutsk în primul trimestru al anului 1919, unele dintre cele 6 numere care au apărut aici, au fost redactate de Victor Braniște. Deputat în Marea Adunare Națională de la Alba Iulia în 1918. A încetat din viață la 13 decembrie 1938, la Brașov și a fost înmormântat în cimitirul bisericii ortodoxe române „Adormirea Maicii Domnului” din Brașovechi.

VOICU NIȚESCU  (foto stânga) s-a născut în Săcele în 1883. În timpul studiilor universitare, la Cluj, a fost președintele studenților români. În cursul anului 1907, este condamnat de două ori. Opt zile de închisoare și 40 de coroane amendă pentru un articol publicat în „Orizontul” (Cluj) și trei luni temniță și o amendă de 200 coroane pentru un articol publicat în „Tribuna” (Arad). Înainte de Primul Război Mondial este, pentru o perioadă, redactor-șef la „Gazeta Transilvaniei”. În 1917, fugit în Regat, este trimis în Rusia de guvernul român (de la Iași) pentru a organiza corpuri de voluntari transilvăneni. Surprins de Revoluția rusă, a organizat în Siberia diviziile de voluntari români care, alături de  cei cehi și ai altor națiuni est-europene, au jucat un rol important în războiului civil anti-bolșevic I-a cunoscut personal pe mulți dintre liderii Armatei Albe, printre care căpitanul Gajda și amiralul Aleksandr Kolceak. După Marea Unire de la 1918 va face parte din delegația românilor ardeleni la Conferința de Pace de la Paris. Francmason, venerabi al Lojei „Dreptatea”, înființată în 1923 la Brașov.

A fost deputat în mai multe legislaturi, ministru și  secretar de stat în mai multe guverne interbelice. După instaurarea comunismului, este arestat în 1950. Încarcerat la Sighet, moare în 1954.

Tipografia este vândută Astrei

 În 1933, separarea celor două aripi adversare (manistă şi vaidistă), conduse de Iuliu Maniu şi Alexandru Vaida Voevod, din Partidul Ţărănesc, a oferit spectacolul duşmăniei publice care a afectat şi prestigiul „Gazetei”, adeptă a partidului Frontul Românesc. Devenind un ziar de partid, nu un ziar al comunității, calitatea articolelor publicate scade, pierzând din notorietate, se transformă într-o foaie de provincie, neputând concura cu puternicele cotidiene de la București. Fiindu-i din ce în ce mai greu să-ș i susțină apariția, între 12 august – 25 noiembrie 1923 oprește editarea, după reluarea activității apare de 3 ori pe săptămână, ziarul reflectând interesele unor grupări politice, servind în continuare ca presă de partid.

În 1933, „Gazeta” militează fățiș pentru „Frontul Românesc”, partidul desprins de Alexandru Vaida Voievod , din PNȚ-ul condus de Iuliu Maniu. Lucru care provoacă o masivă scădere de tiraj. Pentru a rezista pe piață, proprietarii vând tipografia Astrei Braşov, în decembrie 1934, cu condiţia ca plata celor 408.000 lei să se facă în 2 ani şi cu garantarea apariţiei regulate a „Gazetei” în această perioadă. Membrii noului consiliu de administrație (între care se numără Vaida Voievod și Braniște) fac parte din „Frontul Românesc”.

Asociația elitelor intelectuale românești din Transilvania

Asociația Transilvană pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român (ASTRA) a fost înființată la Sibiu în 1861, având un rol însemnat în emanciparea culturală și politică a românilor din Transilvania. Prima conducere a organizației a fost girată de președintele Andrei Șaguna, vicepreședintele Timotei Cipariu și secretarul George Bariț. Statuetele Asociației precizau următorul scop al acestui for cultural: „Înaintarea literaturii române și cultura poporului român în deosebitele ramuri prin studii, elaborare și editare de opuri, prin premii și stipendii pentru diferitele specialități de știință și arte și alte asemenea.” În cadrul ASTREI s-a concentrat la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul sec. XX elita intelectuală a românilor transilvăneni. ASTRA a cunoscut o largă întindere în teritoriu, prin apariția secțiunilor, regionalelor și despărțămintelor.

Gazeta legionară

În 1938, odată cu dictatura regală, partidele sunt dizolvate, iar „Gazeta” este obligată să se conformeze propagandei oficiale. După abdicarea lui Carol al II-lea, între 1 decembrie 1940 şi ianuarie 1941, ziarul este confiscat de legionari de la proprietarii legali, fiind aservită propagandei acestora.

La mai bine de două luni de la instaurarea regimului legionar în România, în urma abdicării regelui Carol al II-lea, apare „seria nouă” a „Gazetei Transilvaniei”, cu apariție bisăptămânală. Numărul 100, apărut în 1 decembrie 1940, are scris pe frontispiciu: „Număr festiv, scris în duh legionar”. Sub poza mare cât jumătate de pagină a lui Andrei Mureşanu, sunt tipărite celebrele sale versuri „Murim mai bine-n luptă, cu glorie deplină,/Decât să fim sclavi, iarăşi, în vechiul nost pământ” În aceeași perioadă, cântecul „Deşteaptă-te, Române!” este preluart de propaganda legionară, fiind difuzat obsesiv la radioul public. Primele numere ale „Gazetei” au ca moto, tipărit sub capul ziarului, un citat din Corneliu Zelea Codreanu.

Încercând să recâștige independența editorială, directorul Voicu Niţescu cedează ziarul, cu toate proprietățile sale, Astrei Braşov (Asociaţiunea Transilvană pentru Literatură Română şi Cultura Poporului Român). La începutul anului 1941, după întreruperea „Gazetei” legionare, Ioan Colan devine redactor responsabil. Alături de el se află soții Căliman, Nicolae și Valeria. Reprezentanţii Astrei Braşov au fost contactaţi de Ministerul Propagandei, Serviciul Central al Cenzurii Presei. În audienţa fixată, s-a oferit „Gazetei” o subvenţie pentru a deveni cotidian cu condiţia sine qua non de a susţine acţiunile guvernului. Doctorul Nicolae Căliman, președintele Astrei, refuză aservirea ziarului către Ministerul Propagandei. Refuzul verbal a fost însoţit de acelaşi răspuns în scris al Comitetului Despărţământului Astra Braşov, din 22 martie 1941. Ca urmare, ministerul a reacţionat prin crearea cotidianului concurent „Tribuna” şi prin severa cenzură a „Gazetei”.

Lupta cu cenzura antonesciană

E război, iar Ardealul este tăiat în două. Dictatura militară impusese o cenzură aspră, dar ziarul nu avea voie să apară cu spații goale. Redacția ziarului apelează la fel de fel de stratageme pentru a fenta cenzura. În memoriile sale, Valeria Căliman, redactor al ziarului din acea perioadă, rememorează mai multe episoade în care redacția a rerușit să ocolească cenzura. Redactorul responsabil, Ion Colan, avea pregătite mai multe „zincuri” (fotografiile erau reproduse printr-un procedeu electrochimic pe plăcuțe de zinc) cu imagini subversive ce urmau a fi inserate pentru tipar în locul textelor eliminate: clădiri reprezentative din diferite oraşe din Ardealul de Nord, troițe din Ardeal, cocoș de munte din părțile Rodnei, iar pentru articolul de fond de pe pagina întâi – în caz că ar fi fost cenzurat – un portret al lui Mihai Viteazul. Cititorii le deslușeau semnificația și pricepeau mesajele imaginilor lipsite de text. În 30 august 1941, numărul 64 al gazetei trece de verificarea cenzorilor, care nu observă nimic în neregulă. Ediția primește avizul de tipărire. Șpaltul menit cenzurii, tras abil cu peria, nu indica decât cu o dâră slabă banda de doliu de sub titlul publicației. După tipărire, însă, sub capul ziarului apare o bandă groasă de doliu. Se împlinea un an de la rușinoasa cedare a nordului Ardealului. În 1943, cenzura primește o nouă lovitură. Pe pagina întâi titlurile a trei articole – unul în continuarea celuilalt – constituie o deviză: „Luptăm, murim, nu cedăm”.

Valeria Căliman, ziarista care a colaborat în secret cu Europa Liberă

Având o descendență ilustră, tatăl ei Valeriu Braniște, fratele mai mare al lui Victor Braniște, a fost, la rândul său, un reputat publicist și om politic, Valeria Căliman s-a născut la Lugoj în 1901. Aici, tatăl ei conducea publicația „Drapelul”. A învățat, încă din adolescență, care sunt regulile editării, tipăririi și distribuirii unei publicații. A urmat la Cluj Facultatea de Filologie Romanică a Universităţii Regele Ferdinand I. Rămâne în Cluj ca profesoară de limba şi literatura română, predând la Liceul Marianum. În 1926 se mărită cu medicul military Nicolae Căliman și-l urmează la Brașov, orașul în care se născuse mama ei, Maria Boamben și în care tatăl ei fusese profesor și colaborator al Gazetei Transilvaniei. În Brașov, este mai întâi profesoară la o școală profesională din Turcheș, apoi, după 1928 la Liceul Industrial. Din 1939 este profesoară la liceul de fete Principesa Ileana, viitorul Unirea. În această perioadă are o asiduă activitate culturală ca membru al despărțământului Astra din Brașov. Este și o publicistă neobosită. Alături de soțul ei, Nicolae Căliman scrie numeroase articole și susține campanii de presă. Lupta cu cenzura fascistă și comunistă, a evocat-o mai târziu în cartea sa „Exercițiu de suferință”. Arestată și închisă în 1947, este persecutata de autoritatile comuniste. Eliberată, lucrează ca laborantă, apoi funcționară la Plafar. Începând din anii ’60, reusește sa valorifice mostenirea tatalui sau, editand mai multe volume de corespondenta, de mare valoare istorica. Cunoscatoare a limbii latine a tradus „Elementele cosmografiei” ale lui Honterus, dar si documente din arhivele brasovene referitoare la Bran. De asemenea, sub identitatea Maria Walwska, riscându-și viața, a colaborat clandestin, în anii comunismului, cu Radio Europa Libera. A prins Revoluția din 1989, murind 18 iunie 1992. Despre Valeria Căliman, citiți mai multe AICI.

Medicul Nicolae Căliman, vicepreședintele Astrei

Medicul și publicistul Nicolae Căliman s-a născut în 20 noiembrie 1886 în comuna Cornăţel, județul Sibiu. A urmat şcoala primară în comuna natală, apoi Liceul maghiar din Sibiu şi Liceul Andrei Şaguna din Brașov. A început studiile superioare la Facultate de medicină din Cluj în 1907, le-a continuat la Viena din 1910 și Budapesta, din 1911. Tot la Budapesta îşi susţine doctoratul în medicină în 1913. Timp de un an este medic secundar la Miskolc, iar în timpul primului război mondial a fost medic de front, cu gradul de locotenent în armata austro-ungară. A participat ca medic-ofițer la cumplita bătălie de la Verdun.  După terminarea ostilităților, convinge soldații regimentului, în mare parte români, vorbindu-le om cu om, de necesitatea unirii Transilvaniei cu România. Câștigând încrederea soldaților și subofițerilor regimentului, la 25 octombrie 1918, a fost ales comandant de regiment, deși era medic, nu ofițer combatant. Prezentându-se la fostul comandant, pentru a prelua comanda, a fost amenințat cu revolverul. Nu și-a pierdut sângele rece. Căliman a preluat comanda și a decis plecarea regimentului către Ardeal, pentru a interveni în favoarea „revoluției românilor”. Tocmai din Lorena, cu trenul sau pe jos, au reușit să ajungă la Cluj. După război, în 1919, s-a stabilit la Brașov ca inspector de igienă. În 1921 a fondat primul dispensar pentru copii din Braşov. În 1927 a fost ales preşedinte al Despărţământului Astra Brașov, funcţie pe care o va deţine până în 1947. A fost şi preşedinte al Colegiului Medicilor, între 1930-1933. Autorul a numeroase editoriale cu caracter cultural şi politic, apărute în Gazeta de Transilvania între 1941-1945, a făcut pate din comitetul de redacţie al publicaţiei. Timp de nouă ani, din 1935, a fost vicepreşedintele filialei Brașov a Partidului Național Ţărănesc. După august 1944, a fost internat în lagărul de la Caracal, închisorile Văcăreşti şi Piteşti. Eliberat în noiembrie 1947 va fi ridicat din nou în august 1952 şi dus pe rând la Canal, Poarta Albă şi Castelu. Pus în libertate în aprilie 1953.  A decedat la Braşov în toamna anului 1968, după ce, până la vârsta de 80 de ani, a fost medic şef de laborator în Braşov.

Băgată în faliment de „Drum Nou”

După 23 august 1944, lucrurile se înrăutățesc și mai mult. În 10 septembrie 1944, apare „Drum Nou”, la inițiativa Marii Adunări a Partidului Comunist, secţia Braşov. Ziarul pro-sovietic pornește o campanie dură împotriva presei „reacționare, burghezo-moșierești”. „Drum Nou” primește autorizaţia nr. 14638/1944, eliberată de Prefectura Judeţului Braşov. Redactor responsabil este un oarecare Alexandru Cucu. Prețul de vânzare este același cu cel al „Gazetei”, 15 lei. Pe lângă propaganda, ziarul comunist vânează știrile senzaționale și faptul divers, captând publicul din mediile sărăcite ale orașului de după război. Tonul patriotard al articolelor gazetei bisăptămânale (miercuri și vineri) respinge cititorii sași și maghiari. Publicului românesc, bombardat de ideile internaționalismului proletar, i se par din ce în ce mai desuete. De alfel, publicația, care-și căpătase porecla de „baba Gazeta”, pare decuplată de la actualitate, cu prima pagină deschisă de câte trei articole foarte lungi de opinie, cu puține informații și acelea aproape exclusive politice, fără fapt divers sau mondenități. Adevărata bătălie pe piața publicațiilor era însă data pe încasările din publicitate. Speriați de posibilele persecuții, antreprenorii brașoveni se feresc să cumpere spațiu publicitar în „Gazetă”, în timp ce „Drum Nou” își umple paginile cu reclame plătite. În decembrie 1944, „Gazeta Transilvaniei” publică de mai multe ori un anunț adresat „industriaşilor şi comercianţilor români” cu îndemnul de a „publica reclamele de sărbătorile Crăciunului şi Anul Nou în paginile sale. „Veţi plăti pentru ele nu după taif, cu 25 de lei cm pătrat, ci atât cât vă dictează conştiinţa de români”, cerea apelul aproape disperat. Spre sfârșitul anului 1944, apelurile „Gazetei” la contribuții pentru ajutorarea publicației și tipografiei „Astra” devin din ce în ce mai disperate.

Confiscată și interzisă de comuniști

În 1 ianuarie 1945, este distribuit ultimul număr din „Gazeta Transilvaniei”. Are pe mijocul paginii întâi un articol al Valeriei Căliman (care se semna V. Braniște) în care vorbește ironic despre Ana Pauker. Câteva zile mai târziu, „Gazeta” este suspendată. Ion Colan, redactorul șef, împreună cu soții Căliman asistă în tipografie la confiscarea plăcuțelor de plumb culese la linotip și a șpalturilor pentru numărul 2 din 1944. Valeria Căliman a păstrat foaia cu corecturi trasă după șpaltul ultimei ediții, împreună cu procesul verbal de confiscare și ordinul de suspendare. Articolul de fond, scris probabil de Ion Colan (ultimul redactor responsabil) se intitula „Te urmăm, nene Iacobe…”. Documentele respective au ajuns, mulți ani mai târziu, la Academia Română. Unii dintre ziariști, printre care  se numără soții Braniște și Ioan Colan iau drumul pușcăriei. Alții, cum ar fi Mardale Mateescu, responsabilul rubricii „Cronica războiului”, au încercat să se salveze colaborând la „Drum Nou”. Chiar și așa, ulterior, Mateescu a fost condamnat la 3 ani închisoare pentru omisiune de denunț.

Urmează anii lungi ai comunismului în care vocea gazetarilor independenți amuțește cu totul. Nu și vocea Valeriei Căliman, care reușește să corespondeze timp de 20 de ani, clandestin, cu „Europa Liberă”.

Ion Colan, redactor șef până în 1945

Ion Colan s-a născut la 26 octombrie 1902 la Gura Şimonului, județul Brașov, din părinţii Ion şi Elena Colan. Studiile primare le face la Moeciu şi Bran. Se înscrie la liceul „Andrei Şaguna” din Braşov, dar din pricina războiului trebuie să se refugieze împreună cu familia la Botoşani. În anul 1921 se întoarce la Braşov unde îşi termină studiile,  apoi se înscrie la Universitatea din Bucureşti. În anul 1926 se licenţiază la Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti. Se specializează în biblioteconomie, muzeologie şi arhivistică. Alături de familia Căliman, la 30 ianuarie 1930, deschide la Brașov Biblioteca Astra, apoi înfiinţează muzeul Astra, deschide cinematograful cu acelaşi nume şi pune bazele Conservatorului de Artă. Achiziţionează tipografia Mureşenilor, o reutilizează cu maşini moderne şi performante, iar în decurs de patru ani transformă această întreprindere, care atunci avea cinci angajaţi, într-o întreprindere importantă cu 60 salariaţi. Între 1938-1945, a fost redactor responsabil al „Gazetei Transilvaniei”. Din 1945 este încarcerat de comunișlti în lagărul de la Caracal. Căsătorit încă din anul 1934 cu Cleopatra Suciu-Sibianu, are doi copii: Horia şi Ruxandra. Fiind absorbit de muncă, nu reuşeşte să dedice mai mult timp familiei, şi căsătoria se desface în anul 1946. Divorţul s-a pronunţat în favoarea Cleopatrei, care profită de faptul că Ion Colan fusese deţinut în anul 1945 în lagărul de la Caracal. După eliberare, în 1957, vărul său, Nicolae Colan mitropolitul Ardealului, îl cheamă în Şcheii Braşovului pentru a organiza Arhiva, biblioteca şi muzeul de pe lângă Biserica „Sfântul Nicolae”. După o muncă sisifică, depusă timp de patru ani, în care i-a fost alături cea de-a doua soţie, arhitecta Iris Crişan, deschide în 1961 Muzeul Primei Şcoli Româneşti. A murit la 24 aprilie 1969, în urma unui infarct, în timp ce se deplasa spre Casa de Cultură, unde urma să conferenţieze despre Coresi. O stradă din Brașov îi poartă numele. La Biblioteca Județeană Brașov, în fondul Colecțiilor Speciale se păstrează scrisori și documente ce i-au aparținut, precum și numerele de probă din Gazeta de Transilvania, care arată cum funcţiona cenzura în acei ani, pe articole era aplicată ştampila cenzurat, iar Colan îşi asuma riscuri mari ca articolele să apară pe propria lui răspundere.

Drumul nou al „Gazetei”

Paradoxal, în 23 decembrie 1989, ziarul care „asasinase” vechea gazetă, „Drum Nou” (a apărut în toată perioada dictaturii, ca publicație oficială a Comitetului Județean PCR), se transformă peste noapte în „Gazeta de Transilvania”. Aceeași gazetari, aceeași tipografie de stat, doar un nume schimbat fără nicio remușcare. Ziarul păstrează consistentele pagini de „Mică Publicitate” ale cotidianului „Drum Nou” și implicit sistemul de încasare al contravalorii lor. Întreg patrimoniul ziarului comunist este „privatizat” peste noapte în  folosul ziariștilor care, până atunci, făcuseră propaganda pentru PCR. Iar noua siglă a ziarului copia grafica primelor numere ale „Gazetei de Transilvania”. Chiar dacă pe frontispiciu este scris numele fondatorului George Barițiu, ziarul continuă în primii ani de după 1989, politica partidului urmaș al PCR, Frontul Salvării Naționale. În următoarele două decenii, tonul publicației devine mai moderat, transformându-se într-un cotidian modern, orientat spre informație, tipărit offset. În ultimii ani apare color. Ultimul redactor șef al „Gazetei de Transilvania”, Adrian Teacă, regretații jurnaliști Adrian Popescu și Cornelius Popa, caricaturistul Dan Dumitrescu (Uxi) au rămas nume de referință în istoria postrevoluționară a presei brașovene.

Noua Gazetă Transilvană

În 1991, apare trimestrialul „Noua Gazetă Transilvană”, editată de Biblioteca Judeţeană Braşov. A apărut până în 1993, în total 10 numere, cu un tiraj foarte mic. În această publicație, numărul 2 din 1991, preferă Valeria Căliman să dezvăluie activitatea ei jurnalistică clandestină din timpul comunismului. Sub titlul „Filiera olandeză a rezistenței românești” și subtitlul „Maria Walewska sunt eu!”, Valeria Căliman reproduce corespondența cu Europa Liberă și cu mai multe personalități ale culturii românești aflate în exil în timpul comunismului.

„Punct și (cândva) de la capăt”

În 2009, însă, odată cu criza economică, ultimul proprietar al mărcii „Gazeta de Transilvania”, Eduard Huidan, suspendă activitatea publicației. „O pauză într-un peisaj publicistic şi nu numai, manelizat şi tabloidizat, într-o conjunctură politică isterică, iresponsabilă, poate fi binevenită”, își justifica ziaristul decizia în ultimul său articol de fond, intitulat „Punct și (cândva) de la capăt”. Conform blogului  regretatului scriitor Vasile Șelaru, Eduard Huidan i-ar fi declarat că a înregistrat la Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci, la clasa publicații, titlurile Gazeta Transilvaniei şi Gazeta de Transilvania. Cu toate acestea, „Gazeta de Transilvania” apare online, fiind editată de o echipă de ziariști clujeni. Publicația www.gazetadetransilvania.ro are corespondențe din Cluj, Alba, Bistrița, Maramureș, Brașov, Sibiu și Sălaj. Este activ și site-ul www.gazetatransilvaniei.ro.

Ultimul director

Scriitorul și gazetarul Eduard Huidan s-a născut la Brașov, 21 septembrie 1949. Absolvent al Liceului „Andrei Șaguna” din Brașov și al Facultății de Filologie a Universității din București, a fost membru al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Brașov, din 1987 și membru în Uniunea Ziariştilor Profesionişti (din 1991 – vicepreşedinte). În 1983, a debutat ca scriitor cu volumul de schiţe şi povestiri „Trandafirul de plastic”. Au urmat alte cinci romane. Colaborator al revistei „Urzica” și al almanahului „Perpetuum comic”, înainte de 1989, s-a dovedit un umorist talentat. Până la Revoluție este redactor la „Drum Nou”, iar ulterior director și redactor-șef al „Gazetei de Transilvania”, din 1990 până în 2009. A  susținut în paginile „Gazetei” editorialul cotidian „Chestiunea Zilei” și  a editat  „Foaia pentru Minte Inimă și Literatură”. A fost primul roman ales în Consiliului de Administrație al Asociației Mondiale a Ziarelor, la  Congresul care a avut loc în 1996 la Washington. Membru în Comitetul Director al Uniunii Scriitorilor din România în intervalul 1992-2004. În 2019, cu puțin timp înainte de a împlini 70 de ani, bolnav de o boală incurabilă, și-a pus capăt zilelor, aruncându-se de la etajul locuinței sale din centrul Brașovului.

Adresele Redacției și Administrației „Gazetei Transilvaniei” de-a lungul timpului

 

–              Piața Mare, Șirul Inului nr. 22(ulterior, nr. 30), actualul Muzeu „Casa Mureșenilor”, până în noiembrie 1914 – foto sus

–              Str. Prundului nr. 15 (1914-1918), din noiembrie 1914, până în decembrie 1910

–              Piata Libertății, Șirul Botelor nr. 29, din februarie 1920, până în noiembrie 1932 – foto jos

–              Str. Lungă nr. 1 (ulterior nr. 5), clădirea Cinematografului Astra, din noiembrie 1932, până în octombrie 1932

–              Calea Victorie nr. 35, din octombrie 1932, până în decembrie 1940

–              B-dul Carol, actuala str. Republicii, nr. 57-59, din decembrie 1940, până în aprilie 1941

–              B-dul Regele Ferdinand nr. 12, actualul b-dul. Eroilor, din aprilie 1941, până în ianuarie 1945

–              Str. Mihail Sadoveanu nr. 3, din decembrie 1989, până în iunie 2009

Pentru articolul de mai sus au fost folosite ca principale surse documentare: „Revista Cumidava”, XXI , 1996, „Micromonografie Gazeta Transilvaniei” de Ruxandra Moașa Nazare, precum  și colecția „Gazetei Transilvaniei”