Prima cursă cu bicicletele între București și Brașov

Era anul 1894. Într-o Românie care abia învățase să meargă pe șine, doi curajoși decid să cucerească șoseaua cu un mijloc de transport nou: velocipedul.

Noua invenție nu era privită la început cu prea multă simpatie. În 1893 are loc o adevărată campanie de presă în care unii medici declarau velocipedele „o primejdie pentru sănătate”. Ziariștii timpului erau îngroziți de felul în care circulația pe străzi este pusă în pericol: „Unde o să ajungem? S-au înmulțit velocipedele în București; sunt cu zecile. Velocipedia ne mai trebuia…“.

O revistă foarte răspîndită, „Vieața“ – vine, în noiembrie 1893 și cu un desen satiric privind bicicleta – publicat pe prima pagină. În acest desen vedem: difuzarea revistei „Vieața“ cu bicicleta cu vele; o plimbare la șosea cu o bicicletă adaptată pentru a încăpea întreaga familie, tatăl, mama, copilul, cățelul și păpușa; un velociped de iarnă, cu cabină de lemn și cu sobă, doi iubitori ai periculosului vehicul, cu picioarele umflate de „abuzul velocipedomaniei“; la arat cu bicicleta, o croitoreasă cu mașina de cusut pe bicicletă.

Totuși, un an mai târziu, un poet, Alexandru Macedonski, și un aventurier pasionat de tehnologie, Constantin Cantilli, încalecă velocipedele pentru a stabili primul record de distanță: București – Brașov. Împreună, vor marca una dintre cele mai spectaculoase premiere din istoria Brașovului.

Călătoria, descrisă într-o broșură

Prima cursă de bicicletă între București și Brașov nu este doar o poveste sportivă. Este și un portret liric al unui oraș de munte, așa cum îl vede în jurnalul său Macedonschi, un romantic dezamăgit de Capitală. Constantin Cantilli, pe care presa timpului îl lua critica pentru că tulbură cu velocipedul său preumblările în trăsuri ale boierimii, publică, în 1894, cărticica „Pe velociped, cursa între București și Brașov”. Prima pagină a broșurii este scrisă de Macedonski. „Simt dar o nespusă mulțumire să mă duc de-a lungul drumurilor, să cutreier cîmpii și codri, să uit mișelia, grijile, mizeria orășenească“, scrie poetul în prefață.  Urmează apoi „povestea“ călătoriei, făcută detaliat de Cantilli.

„Velocipedia are acest bun, de independență și libertate: se uită pentru câteva minute orașul, ticăloșia lui, grijile și necazurile”

Constantin Cantilli

„Dans pe pietre și noroi”

În zorii zilei de 20 octombrie 1894, la șase și jumătate, în capătul Podului Mogoșoaiei (Calea Victoriei de mai târziu), un grup mic de curioși asista la un eveniment inedit. Două persoane îmbrăcate în haine de stradă, dar cu ghete înalte și ochelari rotunzi, urcau în șa pe două biciclete „de tip englezesc”, cu cadru greu și roți subțiri. Unul era Constantin Cantilli, descris în presă drept „om de trup zdravăn și pasiune mecanică”. Celălalt, un cunoscut poet simbolist, aflat în plină efervescență creatoare. La 40 de ani, poetul Macedonski îşi dezvăluia o latură mai puţin cunoscută – aceea de sportiv.

„Trecem pe șoseaua Kisselef, prin fața hipodromului Băneasa, pe la fortul Otopeni, unde este o cazarmă și soldații cînd aud trompetele velocipedelor ies și se uită cu jind la calul cu roate…“, descrie Cantilli primele momente ale cursei. Potrivit jurnalului lui Macedonski, prima parte a drumului a fost „un dans pe pietre și noroi”, dar și o libertate nemaiîntâlnită: „Pedalând, simțeam cum asfaltul minții se topește sub mine și în locul gândurilor vine zborul”.

Primele opriri, Tâncăbești și Ploiești

Drumul a fost presărat cu numeroase și inerente peripeții. Prin sate, femeile își făceau cruce și priveau uluite la cele două curioase „arătări“, cocoțate pe și mai curioasele lor velocipede. O grămadă de copii se țineau după ei, și mai mai să-i dărâme, dacă nu ar fi avut cu ei nelipsita biciușcă prinsă de ghidon. Unii țărani le spuneau vorbe de ocară, iar copiii aruncau, uneori, cu pietre. La 3 kilometri de Otopeni trec prin resturile padurii Vlăsiei. Cantilli notează: „Această pădure înfăşura în vechime capitala ţării într-o mantie de verdeaţă şi haiduci. Trâmbiţele, în mijlocul codrului se aud răsunătoare. Din când în când, ne întâlnim cu care. Roțile își urmează mersul şuierător și pare că mişcarea, în loc să ne obosească, ne mărește puterile”. Trec apoi în viteză prin Săftica, un sat care, la acea vreme, avea numai 2 case.

La Tâncăbești, la 30 km de punctul de plecare, au făcut un prim popas. Trecuse o oră și jumătate de la plecare, deci prinseseră 20 de kilometri medie orară. O cifră de certă valoare pentru anul 1894, ținând seamă de starea șoselelor și, mai ales, de curioasele „aparate” care cântăreau câteva zeci de kilograme. După o mică gustare la un han din localitate, ajung la Ploiești la ora 10. Aci, o nouă haltă. Prilej pentru curioși, majoritatea tineri, să se strângă droaie în jurul lor și să privească cu nespusă curioziate atât turiștii cât și ciudatele obiecte pe care le încalecă.

Vizită la Castelul Peleș

După o jumătate de oră, în care se reconfortează cu o „călugărească veche și icre de neuitat“, Macedonschi și Cantilli pornesc din nou la drum, oprindu-se abia la Câmpina. De aici până la Sinaia, ei vor pedala pe o burniță deasă și rece de toamnă. La Sinaia, își lasă velocipedele la Hotelul Caraiman și vizitează castelul Peleș, de a cărui arhitectură poetul Macedonschi, un antimonarhist convins, nu se arată de fel încântat.

Cantilli îi notează aprecierile: „Peleșul este reprezentantul exact al epocii burgheze… E lipsit cu desăvârșire de măreție“. Pleacă din nou la drum, tot pe burniță, deși după amiaza era pe sfârșite. PrinBuşteni trec noaptea. Aproape de miezul nopții ajung la graniță, în Predeal, unde li se dă bilet de liberă trecere spre Brașov. Înaintarea devenise foarte anevoioasă din pricina întunericului și a șoselei alunecoase. Mâinile înghețate abia mai stăpîneau ghidonul. Coboară cu bine totuși serpentinele spre Timiș și, în sfârșit, zăresc luminile Brașovului.

Vizită prin oraș

Au ajuns la Braşov a treia zi de la plecare, noaptea, uzi leoarcă, după ce pedalaseră sub ploaia rece de toamnă, de la Câmpina şi până la poalele Tîmpei. Şi-au revenit în căldura restaurantului unui hotel, „cu berea dinainte și cu friptura de vițel umplută pe sub piele“. „Îndată ce ne urcarăm în odaie, căzurăm într-un somn letargic” notează Cantilli. A doua zi, în zori, cei doi sportivi pornesc să viziteze oraşul.

Macedonski, deși vorbește cu mai mulți brașoveni, nu-și spune numele, de teamă să nu fie acuzat că a trecut graniţa cu vreo misiune revoluționară secretă. Prudenţă justificată, având în vedere că ideile democratice şi mai ales sentimentele antimonarhice îl puseseră deseori în situații neplăcute.

„Braşovul se distinge printr-un pavagiu bun” – scrie Cantilli – „prin multă curăţenie, prin aerul cel viu de care este înfăşurat”. „Vizitând diferite magazine, același autor consemnează: „Fiecare obiect îşi avea farmecul său provincial , erau căni de bere de faianţă cu capac de zinc sculptat, vase al căror cuprins trebuie să fie enorm. Ele ar fi fost la locul lor pe poliţe de cămine în vechi castele”.

Plecarea din Brașov

Pe Strada Republicii – pe atunci denumită Ulița Principală -, poetul remarcă „tencuiala sobră a caselor, dantelăria tâmplăriei și lipsa păcatului vizibil”, dar și aerul straniu de „fortăreață care nu a fost cucerită niciodată de cuvânt”. În același jurnal, poetul povestește despre un han din Schei, unde o familie de grădinari sași le-a servit „pui în sos dulce și pălincă ce arde în gât ca un vers blestemat”.

Poetul vizitează și Biserica Neagră, lăsând o frază memorabilă: „Biserica aceasta nu caută rugăciunea. Ea o impune.”

La ora zece şi jumătate şi-au încheiat mica raită prin oraş. Deşi cerul era întunecat, iar „norii apăsau munţii cu o ceaţă groasă şi frigul, în loc să se domolească, creştea”, Macedonski, însoțit de tovarășul său, a plecat din Braşov. Tot anonim şi discret cum venise.

Probleme pe drumul de întoarcere

Drumul spre Capitală e presărat cu câteva defecțiuni mecanice, care le răpesc timp și, pe deasupra, se pornește o vijelie teribilă. „Pe șosea nu se mai zărește decât dâra albă a noroiului. În stânga și în dreapta este un întuneric funebru: vântul ascuțit ne intră în auzuri. Nu mai este vorbă să ajungem în Ploiești, ci doar în hanul izolat de sub clina dealului”, notează Cantilli. Înnoptează în apropiere de Ploiești, la hanul „Cele două cârciumi“. La Pucheni, poetul are o pană, una dintre pedale înțepenindu-se. Cantilli are și el probleme. Șaua de la velocipedul său îşi se aplecase înainte, deformând arcul care o susținea. În timp ce hangiul din Pucheni le pregăteşte un ceai, cei doi își repară velocipedele. Totuşi, defecţiunea de la velocipedul lui Macedorchi va avea repercusiuni asupra desfăşurării ulterioare a cursei. Pe deasupra, se dezlănţuie şi o furtună. Ajung la „Capul podului“, locul de unde plecaseră, abia pe înserat. „În trei zile îndeplinisem cea mai extraordinară cursă din câte s-au făcut pînă acum la noi; mergerea la Brașov și retur s-a făcut între 20 și 23 noiembrie“ – își termină povestirea velocipedistul Cantilli.

Cursa bicicliștilor brașoveni

Experiența celor doi poeți-bicicliști a inspirat și alți temerari în străbaterea drumului dintre Brașov și București cu velocipedele. Astfel, următoare excursie cu velocipedul între Brașov și București, notată de presa timpului, a fost făcută trei ani mai târziu. „Gazeta Transilvaniei” anunța în 1 iunie 1896: „Câţiva velocipedişti din Braşov vor face de Rusalii o escursiune la Pradeal, Sinaia, Ploesci şi Bucuresci. Vor pleca din Braşov. Sâmbătă după amezi cu velocipedele până la Dârste şi de acolo cu trenu pănă la Predeal. La 4 şi jumătate ore d. a. plecă din Predeală şi sosesc la 6 ore în Sinaia, unde vor rămână peste noapte. Plecarea din Sinaia prin Câmpina la Ploesci va fi Duminecă dimineaţă la 4 ore. In Ploesci vor rămâne peste noapte. Din Ploesci pleca luni diminața la 4 ore și vor ajunge în Bucurescî la 8 ore dimineața. Distanța întreaga e cam de 176 chilometri, durata călătoriei cam 13 ore.”

Cine era Cantilli

14 ani mai târziu, avea să fie autorul unui raid, de unul singur, faimos pe atunci, București-Paris. Cantilli era inginer mecanic de formație, cu studii în Franța, pasionat de biciclete, motoare și aparate de zbor. Născut în comuna Otopeni, Ilfov, la 20 iunie 1875, era fiu de moșier. Și-a început studiile la Paris și Bruxelles. Întâi politehnice, apoi de artă dramatică, întrerupte brusc, din motive financiare, după 1907. A fost membru fondator al Societății Velocipediștilor din București, înființată în 1885. Cantilli deținea un atelier de reparații și import de biciclete pe Calea Moșilor. Era cunoscut pentru demonstrațiile sale spectaculoase din Grădina Cișmigiu, unde organiza „curse cu obstacole” și „slalom printre butoaie”. După 1890, numele său apare și în contextul dezvoltării primelor automobile din România. În 1900, a stabilit recordul de parcurgere pe bicicletă a distanţei Bucureşti – Paris. Cantilli scoate, la București, în 20 iulie 1897, „Revista modernă. Publicațiune bimensuală științifică, literară și în special sportivă“, în paginile căreia aflăm semnături ca: Alexandru Macedonski, Cincinat Pavelescu, Ion Theo (Tudor Arghezi) ș.a. De asemenea, a fost autorul volumelor: „Bertha” (poemă în versuri), București, 1900; — „Aripi de vis”, — București, 1903; „Din sborul bicicletei, București-Paris”, — București 1912 ; — „Sindus” tragedie; — „Sapho” — tragedie în trei acte București, 1939. Este, ca și Macedonski, poet, dar și inventator amator. Brevetază diferite masini (agricole, de sondaj petrolifer etc). În 1939 se interesa până și de aeronautică. Participă la curse de biciclete până la o vârstă foarte înaintată. Moare, cu desăvârșire uitat, în 1949.

Cursa lui Cantilli până la Paris

Numărul din 3 septembrie 1900, ziarul „Adevărul” relatează cursa lui Cantilli spre Paris. „Biciclistul român Constantin Cantilli, care la 24 August ora 7 şi 20 a.m. a plecat la Paris spre a stabil recordul Bucureşti – Paris (2720 kilometri) în zece zile pe o bicicletă „Gladiator” şi în urma unui pariu de 3000 de lei”. Ziarul enumeră zilele sosirilor în principalele orașe de pe traseu – Predeal, Sibiu, Arad, Szolnoc, Pesta, Viena, München și Stuttgart – explicând că, între Sibiu şi Arad, a mers pe jos mai mult timp din cauza spargerii unui „pneumatic”. „E aproape sigur că va sosi în Paris în 10 zile bătând pe toţi recorderii lumii şi luând 275 kilometrii pe zi, adică 25 kilometri pe zi mai mult ca celebrul Ferrand. Cărţile poştale cu detalii pe larg sunt expuse la librăria Stork, de pe calea Victoriei“, mai anunță ziarul. Sosirea la Paris este anunțată, de la Paris, de ziarul „Le velo”, după 10 zile și 6 ore de pedalare.

Macedonski, un poet nonconformist

Născut la 14 martie 1854, în București, Alexandru Macedonski a fost poet, prozator, dramaturg, eseist și publicist. Era cunoscut pentru temperamentul său coleric, dar și pentru dorința de a sparge tiparele literaturii epocii. A înființat revista „Literatorul”, unde a promovat simbolismul și poeții tineri – printre care și George Bacovia. A fost fascinat de știință, tehnologie și sporturi noi – inclusiv ciclismul. Călătoria cu velocipedul este o dovadă a interesului său pentru modernitate. Opera sa include poeme celebre precum „Noaptea de decemvrie” sau „Rondelurile rozelor”, dar și un manifest vehement împotriva poeziei tradiționaliste.

În publicistică, Macedonski a fost acid și ironic. A intrat în numeroase polemici, inclusiv cu Eminescu și Caragiale, stârnind scandaluri publice, care, ulterior i-au afectat cariera literară. În anul 1883, Macedonski scrie o epigramă ironizându-l pe Eminescu: „Un X… pretins poet-acum/ S-a dus pe cel mai jalnic drum…/ L-aș plânge dacă-n balamuc/ Destinul lui n-ar fi mai bun,/ Căci până ieri a fost năuc/ Și nu e azi decât nebun. Epigrama a stârnit o imensă indignare publică, distrugându-l moralmente pe autorul ei. Fiind refuzat de aproape toate publicațiile din țară, în 1884 părăsește țara, stabilindu-se la Paris, unde începe să scrie în franceză. Întors în țară își reia cu greu activitatea publicistică. În 1901, soate ziarul „Forța morală” în care îl sprijină pe infamul ziarist Constantin Al. Ionescu, cel care își semna articolele cu pseudonimul Caion. Caion îl acuză pe Caragiale, într-o serie de articole din „Revista literară”, că ar fi plagiat „Năpasta” după drama autorului maghiar Istvan Kemeny, care ar fi fost tradusă în româneşte la Braşov, în 1848, de Alexandru Bogdan. Acest lucru a fost dovedit ulterior, într-un celebru proces, ca fiind fals. Orbit de resentimente împotriva lui Caragiale, care-l ironizase acid de nenumărate ori în „Moftul român”, Macedonski a apărat impostura lui Caion, pierzându-și complet credibilitatea în fața opiniei publice. Moare în 24 noiembrie 1920, după ce, în anii Primului Război Mondial, familia lui a trecut printr-o cruntă sărăcie.

Brașovul secolului XIX, prin ochii lui Macedonski

Observațiile poetului, oferă o imagine pitorească. El vede o populație majoritar germanofonă, cu administrație austriacă și influență maghiară, într-un oraș a cărui curățenie este exemplară, dar are o „receală civilă”. Piața Sfatului i se pare „un cadran solar cu case baroce care nu-și spun secretele”. Biserica Neagră l-a impresionat profund: „O biserică ce nu arde, doar scrie cu cenușă pe cer.” Poetul remarcă, de asemenea, sistemul de canalizare și tramvaiul, notând ironic: „Un oraș în care mirosul este al nimănui și liniștea – a tuturor.”

Macedonski scrie însă pe larg despre orașul de la poalele Tâmpei în jurnalul său, dând detalii amănunțite despre Brașovul sfârșitului de secol XIX. „Am dormit seara la Villa Kertch, de unde, dimineaţa, văzând de pe fereastra odăii mele muntele Predealului, rămas în urmă, am avut impresiunea că este un uriaş nor albăstrui. Drumul ce duce la Braşov de la Predeal – n-are pereche în Europa. De o parte a şoselei, mereu încolăcită asupra ei se află o prăpastie în fundul căreia se văd vârfurile brazilor. De cealaltă, stâncă de piatră. Pe o margine şi alta muşchi şi flori. Din timp în timp, din câte o gură de leu sculptată în stâncă, țâşneşte apa cea mai dumnezeiască: rece, uşoară, plină de viaţă. Bei din ea şi nu te saturi. În vale dai de Dârste, un sat mare, aproape un târg şi apoi de Noua ce este o comună cu case pentru vilegiatură, şi cu un parc ca din poveşti. În Noua e liniştea, e sănătatea, e viaţa — dar trebuiesc şi bani.

Tramvaiul cu aburi și trăsurile

Noua ca mai multe alte centruri rurale dinprejurul Braşovului e legată de Braşov cu un tramvai cu aburi. Braşovul e destul de întins. Are mahalale lungi. Trăsuri de piaţă, pentru excursiuni numai. De o parte a ei, strada principală, se reazemă de munte. Casele şi-au păstrat caracterul de vechime medieval. [… ] Mai e, în Braşov, şi un colnic destul de înalt, unde era odinioară cetatea şi unde sunt acum căzărmile.

Cafenelele, restaurantele şi localurile ei, parcul din centru, sunt moderne şi luxoase. În stânga sa; de partea muntelui, alei umbrite, cam greu de urcat, dar fermecătoare duc la Jägerhaus şi la o berărie. Jägerhaus este un mic castel cu terasă, unde e azi un restaurant, proprietatea Societăţii de Tir.

Sus, pe Tâmpa, sunt păduri dese şi pajişti pe care pasc mieii. Un loc de melancolie plină de grai e un fel de stradă ce, de la Biserica Neagră, urmărește marginea unui torent zgomotos ce scaldă de o parte zidurile Braşovului şi de alta spatele – înaltelor clădiri unde sînt cafenelele principale. Foarte îngustă, această stradelă care duce la Parc şi la un mare restaurant. Din cauza vilegiaturii noastre, a bucureştenilor, viaţa, pentru noi, e mai scumpă aici ca în Paris şi în Londra”.

Velocipedul, o metaforă pentru Macedonski

Velocipedul, un simbol al progresului și al libertății individuale, era văzut la vremea aceea ca o extravaganță burgheză. Aventura celor doi a fost relatată în câteva ziare din epocă, între care „Românul” și „Gazeta de Transilvania”, dar mai ales în notele lor de călătorie. La întoarcere, poetul a publicat o serie de articole scurte, în care combina observațiile de drum cu reflecții filosofice despre „lipsa elasticității culturale în Regat” și „ordinea aproape ostilă a Brașovului”. Velocipedul devine în textele sale o metaforă: „Nu roata învârte drumul, ci omul care se face drum prin roată.” Astăzi, povestea lui Macedonski și Cantilli este aproape uitată. Dar în paginile jurnalului său, poetul a lăsat nu doar urmele unei roți de fier, ci și ale unei minți care a văzut în velociped mai mult decât o jucărie – un instrument al libertății intelectuale.