Pe strada Nieder, nu departe de râu, la marginea satului săsesc Hamruden (Homorod), se află o casă modestă. Pentru istoria Homorodului, casa de la numărul 46 are o importanţă deosebită. Aici s-a născut, la 17 octombrie 1832, Anna Simonis. Cea care avea să devină soţia unui general otoman, prima doamnă a Bucureştiului, pianistă şi compozitoare apreciată în marile capitale europene.

Primul concert la 11 ani

Primul concert la 11 ani Annchen, cum i se spunea Annei acasă, era ultima ultima născută dintr-o familiie obişnuită de saşi. Georg Simonis şi Katharina, născută Hallas, au avut şapte copii. Anna Simonis s-a născut la Homorod la 17 noiembrie 1832 ca fiică a unui tată numit în registru drept „cântăreț de cor”. Primele lecții de pian le-a primit de la organistul Schwarz, apoi de la fratele ei Georg, și el organist la biserica din sat. La doar 11 ani, micuța Anna a cântat pentru prima dată la orga bisericii în public în satul vecin, Mercheașa. Aici, primarul localității i-a umplut mânuța cu o grămăjoară de monede de argint. Trei ani mai târziu a cântat a doua oară în public, într-un salon al unei familii avute din Rupea. Pentru a-și păstra ținuta de sărbătoare, a mers desculță, de mână cu fratele ei, ținându-și cizmele lustruite în mână.

Lecții de pian la Brașov

Într-o zi, Georg a fost eroul unei aventuri rușinoase. Întâmplarea este povestită în publicația „Landwirtschaftliche Blätter” din 15 martie 1914, într-un articol semnat de Wilhelm Hermann, pastorul luteran de atunci din Homorod. Georg a fost pus de alți băieți din sat să seducă soția unui fermier, ca ei să poată fura mere din grădina acestuia. Dar vecinul stătea de pază, fără ca nimeni să știe. Prins în odaia femeii, Georg a sărit pe geam, apoi peste gardul grădinii. Ceilalți tovarăși ai săi au scăpat, dar el s-a împotmolit pe malul unui pârâu mlăștinos. Prins, a luat o bătaie bună. Foarte ambițios, nu a putut trece peste această rușine. La sfatul preotului, ca să facă uitat scandalul, Georg decis să părăsească locurile natale. Cu acordul părinților, a părăsit Homorodul și a plecat împreună cu sora sa mai mică, Anna, la Brașov, unde un unchi de-al lor se stabilise ca maestru tâmplar. Aici a încercat să-și câștige existența și, împreună cu sora lui, au luat lecții de pian. În scurt timp, progresele au fost destul de bune pentru a-și încerca norocul peste graniță, în capitala Valahiei, la București.

Găzduiți de compozitorul Martin Binder

Fratele Anei şi-a câştigat existenţa dând lecţii de pian copiilor boierilor Slătineanu şi Poenaru. Ajunge profesor la „Institutul pentru demoazele Manolotti”, unde erau educate fetele din familiile avute, şi este invitat de domnitorul Gheorghe Bibescu s-o înveţe pe soţia sa câteva melodii. Când Anna a venit la București în 1847 la vârsta de 14 ani, pastorul congregației germane de acolo era Rudolf  Neumeister, care locuia în aceeași casă cu Martin Binder, profesorul școlii elementare saxone din București, un foarte talentat compozitor.

Binder provenea din Rupea, soția sa din Cristian, de lângă Brașov, fiind înrudiți cu familia Simonis. Georg reuşeşte să obţină o bursă pentru sora sa la Institutul de fete „Manolotti. La nici 14 ani împliniţi, Anne ajunge să urmeze cursurile institutului bucureştean. Ana şi Georg au fost găzduiţi la o familie originară tot din Transilvania. Soţii Binder, saşi de condiţie modestă, de confesiune evanghelică, erau înrudiţi cu familia Simonis.

La pension, Anne a renunțat la hainele țărănești și s-a adaptat obiceiurilor urbane, făcând progrese surprinzător de rapide în cântatul la pian. Împreună cu fratele ei, a început să participe la concertele organizate în casele familiilor boierești. Aici a atras o atenție deosebită ca pianistă.

Scrisori păstrate de un nepot

Povestea Annei aminteşte de „1001 de nopţi“. Chiar dacă mai mulţi istorici şi scriitori, sârbi, români sau maghiari au scris despre fabuloasa ei biografie, iar compoziţiile ei sunt încă cântate în concerte, braşovenii nu ştiu prea multe despre „Prinţesa din Homorod”. Cel care a reuşit să păstreze mai multe scrisori ale Annei, vechi de peste 150 de ani, a fost un nepot din Rupea, urmaș al profesorul Martin Binder, unchiul Annei, la care viitoarea prințesă otomană a locuit un timp după venirea în București. Anna a fost găzduită în București în casa în care locuiau pastorul Rudolf  Neumeister și profesorul școlii elementare saxone din București, Martin Binder. Cei doi sunt autorii frumosului cântec, foarte popular în comunitatea săsească din Transilvania, „Vârfurile Carpaților”. Primul a compus muzica, cel de-al doilea a scris versurile.

Bucureştiul sub dublă ocupaţie

În anul 1848, în Valahia – neunită încă cu Moldova într-un singur principat – a ajuns flacăra revoluției, care se aprinsese în mai multe țări europene. După evenimentele de la Paris, ideile de libertate se răspândiseră și pe malurile Dâmboviței. Principele George Bibescu este nevoit să fugă, iar revoluționarii constituie un guvern provizoriu. După marele incendiu de la București din 1847 și epidemia de holeră,  Revoluția a adus ocuparea orașului de către trupele Turciei și Rusiei, care se înțeleg să înăbușe revoluția. Cele două principate dunărene sunt invadate. Primii care intră în Bucureşti sunt otomanii conduşi de Omer Paşa. Iar la scurt timp, trupele generalului rus Aleksei Nikolaevici Luders. După înăbuşirea Revoluţiei, Bucureştiul a rămas, timp de trei ani, sub ocupaţia trupelor turceşti şi ruseşti, care au împărţit oraşul în două zone de administrare.

Portretul paşei, făcut de un braşovean

În Academia Română de Științe există numeroase litografii realizate de braşoveanul Constantin Lecca (1807-1887), profesor, pictor, tipograf, editor, scriitor și traducător din limba română din secolul al XIX-lea, care a fost foarte remarcat în domeniul portretului pictură, picturi religioase și picturi cu motive istorice – cărora, printre altele, i-a fost foarte dedicat. Printre cele mai reușite lucrări se numără portretul în creion al lui Omer Pașa, realizat în 1848, la Bucureşti.

S-a împiedicat în faţa generalului

Pompierii căpitanului Zăgănescu au opus o rezistenţă eroică în 13 septembrie 1848, în celebra bătălie de la Dealul Spirii. Victorioase, trupele turceşti se regrupează şi în sunetul Tubulhanalei – muzica militară – în pas cadenţat intră în oraş. În frunte, pe un falnic cal alb, cu mâna stângă sprijinită pe mânerul săbiei, Omer Efendi–Paşa. Are 42 de ani şi este unul din cei mai cunoscuţi generali turci. Generalul încruntat, cu gândul la ce avea să urmeze după ocuparea Bucureştiului, este gata să fie răsturnat în colbul uliţei.

O elevă care alerga să vadă alaiul s-a împiedicat şi a ţipat. Speriat, calul se ridică în două picioare, iar Omer-Paşa abia se ţinu în şa. Aşa începe descrierea întâlnirii dintre Ana şi generalul otoman, povestită de istoricul Eugen Şendrea în volumul „Istoria pe placul tuturor”. Garda face cerc în jurul generalului Omer, de teama unui atentat. Profesoarele şi elevele privesc cu spaimă scena. De jos, se ridică tânăra Ana Simionis. Aranjându-şi rochia, privi nevinovată la paşă şi duse un deget la gură. Omer se lumină la faţă şi zâmbi. Îi reţinu şi gestul, dar şi ochii mari, albaştri.

Ca în povestea Cenuşăresei

Noul comandant al armatei de ocupaţie se acomodă imediat cu viaţa din Bucureşti. Marii boieri căutară să-l atragă pe Omer în cercul lor. Într-o după-amiază de mai, negustorul Chiriac Polizu îi ceru lui Georg Simionis să susţină un recital de pian „cum nu s-a mai auzit” la Bucureşti, pe care-l va dedica Excelenţei sale, Omer-Paşa. Festivitatea avu loc chiar în incinta Palatului Domnesc, unde era prezentă întreaga protipendadă. Anne află de recital şi-şi imploră fratele să o ia cu el. Recitalul a fost de excepţie, Georg cântând la pian, cu mult patos, o sonată de Beethoven. Omer părea absorbit de acordurile pianului, dar ochiul său de militar observă faldurile unei draperii mişcându-se. Nu spuse nimic gărzilor şi la terminarea piesei se ridică, prefăcându-se că felicită pianistul. Dintr-o singură mişcare, şi-a scos pumbalul de la brâu  şi a dat la o parte perdeaua. Surpriză! În spatele draperiei, aceeaşi ochi albaştrii îl priveau speriaţi. Georg a explicat că este sora lui, care, fără să aibă invitaţie, ţinuse să asiste la concert. Spre mirarea tuturor, Omer zâmbi şi îi oferi braţul Annei, aşezând-o în jilţul din dreapta sa. Terminându-se concertul, curtenitor, a condus-o  până la trăsură, unde, înconjurat de ofiţeri cu săbiile scoase pentru onor, a însoţit-o până acasă.

Un paşă îndrăgostit

Doar la câteva zile, Omer o invită pe Anne, la dejun, în reşedinţa sa. Ca pretext, a anunţat-o că doreşte să o angajeze educatoare pentru fiica sa, Emineh, pe care o adusese la Bucureşti împreună cu mama sa, una dintre soţiile sale. A fost uşor să se înţeleagă. De origine sârbo-croată, născut tot în Imperiul Austro-Ungar, convertit la maturitate la islamism, Omer ştia, la fel ca Annne, foarte bine limbile germană şi maghiară. Spre încântarea lui, fata cântă la pian.

Temutul militar era deja îndrăgostit până peste urechi de tânăra de numai 17 ani, cu păr blond și ochi albaștri. Îl chemă pe Georg şi-i destăinui că doreşte să se căsătorească cu sora lui.

Nici tânăra blondă cu ochi mari albaștrii nu a rămas indiferentă față de militarul otoman. Înalt și puternic, apărea pe străzile Bucureștiului călare pe un cal alb. Ilustrații cu impozantul călăreț apăreau în gazetele care ajungeau de la Viena, Leipzig sau Berlin în saloanele înaltei societăți bucureștene.

Toată protipendada era la picioarele lui și toate porțile boierești i se deschideau.

Căsătorită fără confirmare

Tot pastorul Hermann din Homorod, în 1914, dă cele mai multe detalii despre felul în care s-au derulat negocierile pentru căsătoria Annei. „Într-o zi, când Anna Simonis urma cursurile de confirmare cu pastoral Neumeister, Omer Pașa, însoțit de doi înalți ofițeri turci înarmați, a intrat brusc în biroul acestuia. I-a cerut direct și foarte ferm să-l căsătorească imediat cu Anna Simonis. I-a mai comunicat pastorului că îi va permite Annei să-și păstreze credința creștină. Pastorul Neumeister, arătând că fata nu fusese încă confirmată, a refuzat să facă ceremonia de nuntă. Pașa i-a replicat că l-ar putea face să-și citească testamentul și în alte moduri, dar mai bine ar fi să-i cunune”. Omer era cu 26 de ani mai în vârstă decât Anna Simonis. Fusese căsătorit de două ori înainte. Din prima nu avea copii, din a doua avea două fiice. Fiind convertit la credința turcească, a păstrat și un harem după obiceiul turcesc, dar avea o singură soție legitimă, celelalte femei din harem erau doar slujnice și sclave. Mama Annei, venită la București a fost nevoită să-și dea binecuvântarea. Acceptă mariajul cu condiția ca ceremonialul de confirmare să se desfășoarea la Homorod, iar „mirele” să renunțe la celelalte soții.

Vizita prințesei la Homorod

În vara anului 1850, intendentul Comisarului Guvernului Principatelor Dunărene a apărut la Homorod pentru a pregăti vizita prințesei Omer. În acest scop, trei ferme au fost golite pentru a găzdui anturajul. La un secol și jumătate de la ultimele incursiuni otomane, apariția turcilor călare pe cai împodobiți, urmați de trăsuri și de o ariergardă înarmată, trebuie să fi fost o priveliște neobișnuită.

Convoiul a fost întâmpinat de primar, iar clopotul bisericii a bătut, în timp ce un cor de flăcăi a cântat imnul. Detașamentul de cavalerie turcească, urmat de trăsura acoperită de sticlă și căptușită cu mătase albă, trasă de șase arabi albi și înconjurată de șase ofițeri călare ai Gărzii a oprit în fața reședinței pastorului. Un ofițer a lăsat scările caleștii, asigurându-se că sunt sigure, apoi a deschis ușa. Anna, îmbrăcată într-o superbă rochie de mătase, a ieșit șovăitoare, urmată de servitoarea ei.

Pastorul a ținut un discurs de primire, în timp ce doamnele în rochii largi, multe venite de la Rupea sau Brașov, s-au aplecat și au sărutat mâna fostei fete din sat devenită prințesă. La Rupea, convoiul a fost întâmpinat de magistratul orașului.

Daruri pentru rude

O trăsură aurită, încărcată cu lăzi mari, trasă de două perechi de cai, înconjurată de călăreţi mauri, soldaţi turci şi ofiţeri cu fireturi strălucitoare s-a opri în faţa modestei case a familiei Simionis. Din ea coborî Georg și și-i dirijă pe maurii  care începură să descarce daruri scumpe. Se spune că două dintre mătușile ei au primit fiecare câte 120 de guldeni în aur de la ea ca suvenir. Anna le-a oferit cadouri bogate și altor rude, iar bisericii i-a dăruit un tavan valoros de amvon, drapat cu mătase rezistentă la rugină, brodată cu aur, cu inscripția: „Anna Omer Pascha 1850”. Duminică, la slujbă, Anna, cu ochii în pământ, s-a aseazat în spatele soției ministrului venit de la Viena, ținând un steag turcesc în mână.  Lângă ea, un căpitan de gardă musulman, iar afară, la poarta bisericii, înconjurați de ochii bănuitori ai sătenilor, doi sergenți în uniformă colorată. Ca familie luterană, care urma învăţăturile creştine, părinților Annei le era foarte greu să accepte că viitorul lor ginere musulman are deja şi alte neveste. I-au cerut lui Georg să fie întotdeauna în apropierea surorii sale, indiferent pe unde va urma să călătorească alături de viitorul ei soţ. Revenită la București, Anna își ia cu ea surorile Sophie și Esther, precum și pe tatăl, mama și fratele ei Johann. La scurt timp după nuntă, tatăl Annei se întoarce la Homorod pentru a avea grijă de gospodărie.

Nuntă ca în poveşti

Omer a cerut încuviinţarea sultanului, care a fost favorabil. A acceptat ca, printre clauzele actului de cununie, să existe şi una prin care renunţă la harem, după voia părinţilor Annei. Anne a fost ridicat la rangul de prinţesă cu numele de Zubeide-Hanum. Iar Georg, cu numele schimbat în Gheorghiadis-Bei, a devenit ofiţer în armata otomană. Imediat au început pregătirile de nuntă. La Viena, Omer a comandat un cupeu aurit. De la Paris, toalete şi mătăsuri fine. Contesa de Grand Pre a iniţiat-o pe Anne în regulile protocolului. Căsătoria a fost planificată pentru 2 decembrie 1848, la Palatul Domnesc.

O mulţime de bucureşteni, veniţi din toate mahalalele s-au înghesuit în faţa Palatului Domnesc să vadă nunta secolului. Anunţată de duăzeci şi una de salve de tun, Anne şi-a făcut apariţia într-o caleaşcă împodobită cu mătăsuri şi trasă de opt cai cu harnaşamente aurite, escortată de ofiţeri în mare ţinută şi urmată de un convoi de soldaţi otomani pe cai de rasă în lungi valtrapuri colorate, cu ciucuri şi franjuri. Omer, într-o uniformă albastră împecabilă coborî treptele palatului şi-şi întâmpină mireasa. Trena rochiei era purtată de fiicele boierului Slătineanu. În sala tronului se aflau trimişi străini, ofiţeri ruşi şi turci, boieri de toate rangurile, dar şi părinţii şi fraţii Annei. Amândoi semnară actul de cununie. Punctul culminant a fost momentul primirii darului trimis de sultan. Un coş mare cu flori. Dar ce flori! Totul era executat din aurul cel mai fin, iar florile păreau aproape naturale, fiind realizate din pietre scumpe.

Palatul Domnesc

Palatul în care s-a desfăşurat nunta lui Omer cu Anne nu mai există în ziua de azi. Construcţia a fost începută în 1812 de Dinicu Golescu, dar în 1815, nu putea fi încă locuită. Decorațiunile exterioare și interioare lipseau, iar majoritatea camerelor erau nevopsite. Pentru a reduce costurile, proprietarul a început să închirieze o parte din casă. În 1833 a vândut-o statului, care, după renovarea din 1837, a transformat-o în „Palatul Domnesc”.  Aici a locuit Cuza și până în 1882, apoi, regele Carol I. Imaginea palatului a rămas pentru posteritate într-o litografie semnată J.R. Huber din 1866. După incendiul izbucnit în noaptea dintre 7 și 8 decembrie 1926, partea centrală a palatului a fost distrusă și a fost necesară o reparaţie capitală. În 1927, regele Ferdinand a decis să repare Palatul și lucrările au fost încredințate arhitectului ceh Karel Liman. Între 1935 și 1936, vechiul palat a fost demolat complet și a fost construit Palatul Regal, care există și astăzi.

Viaţă de lux

Viaţa Anei alături de Omer părea desprinsă din basme. Nu i se refuza nimic, iar ea se bucura din plin de tot ce i se oferea. Au stat în această lume de vis un an şi trei luni. Înainte de a părăsi ţara, cei doi şi-au luat rămas bun de la trimişii ţărilor străine, membrii administraţiei, boierii munteni. Prezenţa Annei la Constantinopol a fost un adevărat triumf. Deşi atât de tânără, a dat dovadă de multă diplomaţie, secundându-şi  cu bine soţul. Mai mult, sultanul i-a permis să locuiască chiar în palatul său, iar fratele ei Georg a fost ridicat la gradul de maior, devenind profesor de pian al Sultanei Valide. A ajuns apoi pianistul padişahului şi profesor de muzică al femeilor din harem. A primit grad de ofiţer şi a devenit aghiotantul lui Omer Pasha. A fost însărcinat cu reorganizarea muzicii turceşti. Pentru studiile sale de folclor oriental a fost numit bey (prinţ). Maiorul Georghiadis-Bei s-a căsătorit cu nemţoaica Tereza Merchen, fostă educatoare a prinţului sârb, Obrenovici. Mai târziu, fratele Annei este decorat de sultan, după ce a reuşit să intermedieze încheierea unei alianţe cu Napoleon al III-lea.

Pasionată de muzică militară

Anne a deprins repede rolul de soţie. În scurt timp a devenit respectată în societatea înaltă. Reprezentanţii diplomatici ai Europei se lăudau dacă apucau să sărute mâna Prinţesei Omer. În scurt timp, averile soţului s-au înmulţit. Anne a trăit într-un lux orbitor. N-a renunţat însă la muzică. Şi-a perfecţionat educaţia muzicală luând lecţii de la profesori celebri. La Viena a luat lecţii de pian de la Karl Czerny, cel care i-a predat acest instrument şi celebrului Franz Liszt. După retragerea din Bucureşti, Omer a fost trimis în misiune în Anatolia, apoi în Bosnia. Anne l-a urmat şi a devenit mama unui băieţel. Însoţindu-şi bărbatul în campanii, Anne a devenit pasionată de muzica militară, compunând mai multe marşuri triumfale, care erau cântate de regimentele de turci atunci când intrau în luptă. Iubirea lui Omer față de tânăra sa soție este așa de mare că, în timpul Războiului Crimeii îi trimite zilnic telegrame de pe front. La Istambul, datorită unui obicei turcesc, și-a schimbat numele în Zulejda Ida Latas.

Carieră militară de excepţie

Omer Paşa (1806-1871) s-a născut într-o familie croată, Lathos, la Plaski, districtul Ogulin din Dalmaţia. Părinţii, de religie greco-catolică, l-au botezat Mihail.  În tinereţe, a fost cadet în armata croată. Din motive personale a dezertat în 1826 şi a trecut, deghizat, în Bosnia. Apoi s-a îndreptat spre Istanbul. Aici, a ajuns lector la Academia Militară turcă, devenind un apropiat al generalului de orgine poloneză Chrzanowski, care a reorganizat armata otomană după înfrângerea revoltei ienicerilor.

După ce s-a căsătorit cu o moştenitoare bogată, a avut o ascensiune rapidă în cercurile militare. A fost numit guvernator militar al Constantinopolului, apoi al Libanului. În 1842, s-a aflat în fruntea trupelor care au suprimat revoltele din Albania (1843) și Kurdistan (1846). După revoluţia maghiară din 1848, a fost pus în comandă a forţelor turceşti în Moldova şi Ţara Românească. În 1853, a învins trupele rusești la Silistra a intrat victorios în București. S-a remarcat în timpul războiului ruso-turc, apărând Calafatul în 1853, şi învingând o armată de 40.000 ruşii anul următor la Eupatoria în Crimeea. În 1862 i-a forțat pe principii din Muntenegru să facă pace. În 1867 a fost trimis în Creta pentru a înăbuși revolta, dar a fost rechemat în curând din cauza durității sale prea mari. De atunci a trăit la Constantinopol. Pentru o perioadă, înainte de a se pensiona, în 1868, a fost ministru de război.

Moartea copilului în Bosnia

O nenorocire cumplită s-a abătut însă asupra familiei în timpul șederii în Bosnia. Copilul Annei, în vârstă de numai şapte luni, a murit într-un accident stupid. În timpul unei plimbări cu trăsura, la care Anna era însoțită de mama ei, doică și copil, lătratul unei haite de câini sperie caii. Vizitiul nu mai reușește să-i strunească, iar cupeul este gata să se răstoarne. Ușile se deschid din zguduitură, iar copilul alunecă din brațele doicii sub roți. Femeile scapă fără nicio rană, dar copilul lui Omer Pașa moare, înainte să împlinească un an, strivit de roți și de copitele cailor.

Trupul bebelușului a fost adus la Sarajevo, mormântul ei existând şi astăzi. Durerea lui Omer Paşa a fost nespus de mare. De atunci, relaţia dintre cei doi s-a răcit.

După o campanie militară în Arabia, încununat de succes, Omer primeşte drept răsplată de la sultan numeroase cadouri, printre care şi două tinere de neam regal circasian, un popor caucazian renumit pentru frumuseţea femeilor. Imprudent, le instalează chiar lângă apartamentele Anei. Fireşte, Ana nu putea admite aşa ceva, cerându–i soţului să le îndepărteze de acolo. Omer însă şovăie, îi spune că nu poate renunţa la ele, fiind un dar personal al sultanului. Relaţiile dintre cei doi soţi devin tot mai reci. Peste toate, intrigile Theresei, soția lui Georg, care viza poziția Annei, dau roade. Iar Omer are un comportament din ce în ce mai ostil.

Refugiată în Paris

Ana decide, în final, să pună punct căsniciei. Însoțită de fratele mai mic Johann, reușește să se refugieze la Paris.

La Paris, Johann predă muzică la un institut de fete, iar ani mai târziu deschide un magazin de piane în Galați, pe malul Dunării. La scurt timp după plecarea Annei și Georg căzu în dizgrație, pierzându-și poziția la curtea sultanului. Se despărţi de Tereza şi plecă în Valahia, însoțit de surorile lui, Sophie și Esther, stabilindu-se la Craiova. Muzicianul Egon Hajek – într-o biografie a Annei, publicată în paginile „Siebenburgische Vierteljahrsschrift”, în 01.04.1927 – afirmă că ulterior despărțirii de Anna, „Omer Pașa a avut un fiu cu cumnata sa, care mai târziu a fost răpit de mama sa în circumstanțe romantice”.

Intriganta Therese și-a sfârșit viața în anonimat, undeva în Londra. Anna se mai vede o singură dată cu Omer, la mai puțin de un an de la plecarea ei la Paris. Omer profită că este numit cetăţean de onoare la Frankfurt pe Main şi se opreşte la Paris. Încearcă să o convingă pe Anna să se întoarcă la Istambul. Zadarnic. Ana nu se lăsă înduplecată, cu toate promisiunile făcute de prinţ. Mai târziu, nici trimişii speciali ai sultanului nu reuşesc să-i împace. Ca muziciană, Anna face un mic turneu în Statele Unite, iar pe vapor îl cunoaște pe pe baronul de Braunecker. Cele câteva săptămâni petrecute pe vapor i-a apropiat pe cei doi.

Ce s-a ales de familia Annei

Georg Simonis conduce la Craiova o școală de muzică până la moartea sa în 1905 și înființează Orchestra Simfonică din localitate. A compus mai multe valsuri, preludii, fugi şi concerte pentru pian. Tradiția muzicală a familiei a fost continuată de copiii lui Georg: două dintre fiicele sale au predat muzică în Rusia până la izbucnirea primului război mondial; fiul său (tot Georg) a fost elev la Saint-Saens la Paris, apoi după războiul mondial profesor de muzică la Conservatorul din Paris și s-a căsătorit cu o vicomtesă. Esther s-a căsătorit cu consulul grec la Craiova, iar fiul lor, pe nume George Simonis, a devenit cântăreț de tenor la Scala din Milano. În anii 1930, s-a stabilit la Cluj, unde a predat la conservator. Sophie și Esther, surorile Annei revenite în Valahia alături de Georg primiseră o educație bună, fiind, la rândul lor, pianiste talentate.  Amândouă au avut parte de căsătorii reușite, prima, cu un medic, cea de-a doua cu un consul italian pe nume Bafelli.

Mama Annei s-a întors acasă la Homorod, unde a continuat să ducă viața obișnuită a femeilor din satele săsești: își mulgea bivolii în fiecare zi și mergea la câmp. În serile lungi de iarnă, povestea reverendului și soției sale despre lucrurile ieșite din comun pe care le văzuse în timpul șederii la București și la Istanbul.

Un nepot al Annei Simonis, pe nume Georg Wagner, care o vizitase în copilărie la București, a trăit ca fermier și colector de taxe la Homorod, până după Primul Război Mondial.  Wagner a furnizat mai multe informații biografilor Annei.

Primul născut, botezat de Lajos Kossuth

Ultimul capitol al vieții Annei a început la Paris, odată cu căsătoria ei cu baronul maghiar, originar din Banat, Von Braunecker. Cei doi aveau multe în comun, mai ales că baronul, care aparținuse anturajului liderului revoluționar maghiar Lajos Kossuth, fusese pentru un timp refugiat în București. De aici, a trecut Dunărea pe insula Ada-Kaleh și, mai apoi, a ajuns la Istambul. Împreună cu mai mulți revoluționari refugiați au intrat în serviciul turc. Mulți dintre tovarășii lui au obținut titlul de pașă și au luptat în războiul Crimeii. Baronul Braunecker a preferat însă viața mai tihnită din vestul Europei. Primul copil al baronului cu Anna s-a născut la Paris și a fost botezat Arpad. Nașul ar fi fost György Klapka, un lider important al Revoluției Maghiare, refugiat și el în Occident. Unele surse, cum ar fi istoricul maghiar Károly Szőcs, consideră că nașul copilui ar fi fost însuși Lajos Kossuth, liderul revoluției maghiare. Anna a locuit alternativ în Paris și Elveția timp de câțiva ani. În 1866, baronul a primit cetățenia franceză. Până la moarte, a fost prefect al Departamentului Pirineilor de Nord din Pau.

Compozitoare de marşuri otomane

În occident, Anne s-a dedicat muzicii. Lucrările ei muzicale au fost publicate în mai multe reviste din Franţa şi Anglia. A devenit cunoscută în saloanele frecventate de lumea bună din Paris drept „Excelenţa Sa Ida Saide, fosta soţie a lui Omer Paşa”. The Musical Monitor din 5 decembrie 1857, dedică un întreg articol Idei Saide. Câteva dintre lucrările ei au fost păstrate până în prezent în diferite manuscrise, iar unele sunt încă interpretate activ. Două marşuri compuse de Anne  au fost publicate în „The Illustrated London News”. Alte marșuri au apărut în reviste din întreaga Europă la acea vreme, precum „Cinq Marches Militaires pour pian”, la Paris. Anne, o prințesă otomană, a fost unul dintre cei mai populari compozitori de muzică militară din secolul al XIX-lea. A compus „Silistra March” și „March of Oltenica”, ambele publicate în The Illustrated London News Nr. 684/27 mai 1854., precum și în numărul 723 / din 13 ianuarie 1855. Ambele inspirate de bătăliile duse de soţul ei ca general otoman.

A murit în 1914

Familia, în conformitate cu rangul social al baronului, a locuit într-o vilă nobiliară de pe versanții nordici ai Pirineilor. Anna a născut încă patru copii, având, împreună cu soțul ei, un băiat și patru fete. Fiul ei, Arpad, finul lui Kossuth, a intrat în armată. Ofițer decorat de mai multe ori în coloniile franceze din Africa și Orientul Îndepărtat, a murit în primele confruntări din primul război mondial luptând împotriva Austro-Ungariei, țară în care se născuseră părinții lui. Ca un blestem, ani mai târziu, fiul lui Hugo, nepotul Annei, a căzut ca ofițer francez în timpul rebeliunii din Tonkin, Indochina. Anna, care pierduse în tinerețe un copil, nu a apucat să vadă moartea băiatului ei. A murit la Paris în anul 1914, la vârsta de 82 de ani.

Povestea Annei, scenariu de film scris de un brașovean în 1940

Scriitorul sas brașovean Adolf Meschendörfer a inclus povestea Annei în cartea „Fântâna bivolilor” și a scris chiar un șcenariu de film pe aceeași temă. Adolf Meschendörfer s-a născut la 8 mai 1877, în Brașov Între 1897 și 1901, a studiat filologia, teologia și filozofia la Strasburg, Viena, Budapesta, Heidelberg, Cluj și Berlin. În 1903,împreună cu alți scriitori germani transilvăneni înființează „Societatea iubitorilor de artă”. În 1936, i se atribuie titlul Doctor honoris causa al Universității din Breslau (astăzi Wroclaw, Polonia). Din 1954 a fost membru al Uniunii Scriitorilor din România. A murit în 4 iulie 1963, la Brașov. Istoria vieții Annei Simmonis apare în romanul său „Fântâna Bivolului”, povestită de un personaj. Tema cărții este așezarea germană de pe malul Mării Negre „Der Buffelbrunnen”, înființată de coloniștii sași. Localitatea va primi mai târziu numele de Costinești. Încurajat de succesul cărții, Meschendörfer scrie un scenariu de film pentru o casă de producție germană. Deși filmările au început în 1940, s-au întrerupt din cauza războiului. La trei ani după moartea scriitorului, în publicația „Neuer Weg” din 20 mai 1967, este publicat, pe două pagini, un fragment din  scenariul filmului neterminat. În aceleași pagini, este publicat pentru prima oară portretul din tinerețe al Annei Simonnis, încadrat într-un passepartout oval. Imaginea provine de la o strănepoată a Annei, redactor de film al revistei, în acea perioadă. Imaginea, conform specialiștilor este o acuarelă  a renumitului Pictor și fotograf Carol Popp de Szathmári.

Cum s-a păstrat povestea Annei Simonis

Arhiva de scrisori păstrată de un nepot al Annei din Homorod a fost studiată pentru prima oară de Wilhelm Hermann, pastorul luteran din Homorod, la scurt timp după moartea Annei.  În 15 martie 1914, Hermann publică un articol în „Landwirtschaftliche Blätter”, în care povestește extraordinara viață a consătenei sale. Informațiile din scrisorile Annei trimise familiei din Homorod au fost folosite și de Hermine Melas din Rupea, o altă nepoată a Annei, care i-a scris biografia. Cartea în limba germană, tipărită cu litere gotice, a fost publicată la jumătatea anilor ’20 ai secolului trecut și a constituit principala sursă pentru cei care au studiat ulterior viața „prințesei din Homorod.O biografie completă a Annei Simonis a apărut în numărul din 4 ianuarie 1927 al publicației „Siebenburgische Vierteljahrsschrift” („Revista trimestrială transilvăneană”), sub semnătura lui poetul și muzicologul brașovean Egon Hajek.

Eroină în romanul unui scriitor sârb

Viaţa Annei Simonis a fost redată şi într-un roman al celebrului scriitor sârb Ivo Andrić, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în anul 1961. În scrierile sale a evocat, într-o viziune romantică, frământările istorice din secolul XIX din Serbia. Deși neterminat și scris de-a lungul anilor, romanul „Omer-pașa Latas” abundă în toponime şi personaje românești, cu care autorul pare foarte familiarizat. Între  1921-1922, scriitorul a avut o scurtă carieră sa diplomatică, ca ataşat cultural la Bucureşti, un oraș aflat în vârful fervorii culturale la acea vreme. A legat o prietenie lungă cu Nicolae Bazaria, redactorul şef al suplimentului „Dimineaţa copiilor”, cel care a creat personajul „Haplea”, eroul primului desen animat românesc. Romanul despre viaţa gerneralului otoman a fost început în 1950 este publicat postum, la doi ani după moartea autorului, în 1977. Viaţa Annei Simonis este povestită în roman de un alt personaj, pictorul Karas.

Lucrările Annei sunt cântate şi în ziua de azi

Când pianistul sârb Visoko Bartolomej Stanković și-a lansat noul album „Voyage” în iunie 2020, printre cele douăzeci de compoziții de pe acesta a fost un marș compus de Zulejda Ida Latas. Stanković a „readus astfel la viață” una dintre cele mai interesante femei de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea. În perioada în care l-a urmat pe soţul ei, Omer Paşa în campaniile sale, Annei Simonis i s-a spus în mai multe feluri. Cercetătoarea sârbă Jelena Bazović, în lucrarea sa „Caracterul istoric al lui Said-hanuma, soția lui Omer-pașa Latas”, menţionază că prinţesa otomană a fost cunoscută sub numele de Zuleida Ida Latas, dar şi de Saida-hanuma sau Zubeida-hanuma.

MARŞUL COMPUS DE IDA SAIDE CÂNTAT DE PIANISTUL SÂRB VISOKO BARTOLOMEJ STANCOVIC

 

GALERIE FOTO (21 DE POZE)