Uncategorized

Teroriştii de pe Tâmpa

Anul 1896. În Transleithania, numele dat de funcţionarii vienezi  jumătăţii maghiare a Imperiului Austro- Ungar era o mare sărbătoare.  După lungi dispute între istoricii, ziariştii, scriitorii  şi politicienii maghiari se stabilise că între 1895 şi 1898 se împlineau o mie de ani de la  cucerirea de către maghiarilor a patriei lor. Printre multe alte festivităţi, pentru a marca momentul, s-a decis ridicarea unui ansamblu de statui şi coloane în Piaţa Eroilor din Budapesta. Dar şi plasarea a şapte  monumente în mai multe colţuri ale Ungariei Mari, în locuri care astăzi fac parte din Ungaria, dar şi din Croatia, Italia, Slovacia, Ucraina şi România. Statuile trebuiau să fie uriaşe şi să fie amplasate astfel încât să poată fi văzute de toată suflarea.  Unul dintre acestea urma să fie ridicat pe muntele Tâmpa din oraşul Braşov.

Galeria foto de mai jos conţine numeroase reproduceri din presa timpului şi imagini de epocă!

Funicular şi carieră de piatră

În vara anului 1896 este construit un funicular între baza muntelui şi creasta Tâmpei. Lângă intrarea în grota lui Bethlen a fost aşezată maşinăria care ridica pietrele pentru construcţie. De aici şi până în locul amplasării statuii s-a montat un al doilea cablu de transport, acţionat de animale. Nu departe de vârful Tâmpei a fost creată o carieră de piatră, din care au fost luate materiale care au servit umplutură pentru baza monumentului.

Festivităţile sunt primite cu destul de multă răceală de către românii şi saşii reprezentaţi în autorităţile locale. Atitudinea gazetarilor români de la “Gazeta Transilvaniei” a fost chiar de contestare.

Monumentul de pe Tâmpa făcea parte dintr-un ansamblu de statui care aniversau o mie de ani de la cucerirea de către maghiarilor a patriei lor

Prima încercare de distrugere

Înainte de a fi aşezată pe Tâmpa, în august  1896, statuia, aflată în curtea morii  „Terezia” din Braşov, a fost devastată de necunoscuţi. Au fost rupte bucăţi din umărul drept, pieptul şi coiful sculpturii. Autorii nu au apucat să-i facă stricăciuni mai mari, fiind repede restaurată.

În data de 18 octombrie 1896 are loc festivitatea dezvelirii monumentului. La festivitate au participat: episcopul săsesc Müller din Sibiu, episcopul unitar Ferencz Josef, episcopul evanghelic Zelenka şi ministrul de Interne Perczel.

Inaugurarea Monumentului lui Arpad

Arpad sau voivodul Tühütüm?

Iată cum descrie monumentul celebrul cărturar braşovean Pamfil Şeicaru, în cartea “Braşovul de altădată”: “ În vârful muntelui era statuia lui Arpad, care, desigur, nici nu ştia că există acest încântător colţ de ţară. Din punct de vedere artistic nu mi se pare fericită ideea de a pune într-un vârf de munte o coloană înaltă de 7 metri (cu soclu de 20 metri) şi pe ea o statuie destul de meschină, de trei metri şi jumătate, dar ea e destul de caracteristică pentru sentimentele care stăpâneau autoritătile vremii”.

Planul  monumentului fusese realizat de Julius Berczik, iar statuia de sculptorul Julius Jankovits.

Chiar dacă, în epocă,  s-a considerat că monumentul îl reprezintă pe Árpád, de fapt, statuia nu-l înfăţişa pe celebrul conducător maghiar. Arpad a condus triburile maghiare în Pannonia, unde a primit jurământul de credință al conducătorilor celor șapte triburi maghiare și a pus bazele viitorului regat maghiar. Războinicul plasat în vârful monumentului din Braşov era, de fapt, un voievod al acestuia, Tühütüm, cel care a cucerit ducatul lui Gelu Românul şi a devenit primul voievod maghiar al Transilvaniei.

Alte surse menționează simplu: statuia reprezintă un arcaș din timpul dinastiei arpadiene.

Statuia lui Arpad
Oameni adunaţi în jurul monumentului

Presă românească potrivnică

În preziua inaugurării, prezentând undeva într-o pagină interioară cu titlu mic, venirea episcopului evanghelic dr. Muller, redactorul  numeşte ironic sărbătoarea “tămbălăul milenar”.

Plin de săgeţi este şi articolul din 20 octombrie, din acelaşi ziar.

“Pe noi, românii, puţin ne doare capul de serbările lor milenare (…) Totul părea sforţat. Entuziasmul era numai ca tras de păr, ba chiar şi caii din banderii stăteau cu capurile plecate”, scrie Gazeta Transilvaniei. Despre escorta călare care a însoţit trăsura ministrului de interne, publicaţia scrie că era formată din “doi români renegaţi şi doi ţigani din Săcele”, îmbrăcaţi în costume populare româneşti.

La coborârea de pe Tâmpa, convoiul autorităţilor maghiare s-a intersectat cu un alai numeros alături de  juni călare, care-l însoţeau de la gară pe noul preot al Bisericii Sfântul Nicolae din Şchei, dr. Vasile Saftu.

Un fel de contramanifestaţie, abil pusă la cale de populaţia românească.

Gazeta Transilvaniei relatează ironic despre sosirea episcopul săsesc Müller din Sibiu, pentru a participa la ceremonia inaugurării Monumentului Mileniului

Relatarea Gazetei Transilvaniei despre inaugurarea monumentului de pe Tâmpa (pentru dimensiune mare, vezi galeria foto)

Scrisoare anonimă de ameninţare

La numai o lună după inaugurare, căpitanul suprem al Braşovului, cel care răspundea de ordinea publică, primeşte o anonimă scrisă în limba germană, datată loco. Un pretins grup de anarhişti anunţa că va da foc Braşovului şi că a pus  dinamită în 20 de locuri din oraş. “Dorim să nimicim pe toţi Saşii, Ungurii şi Jidanii”, se spunea în epistolă.  Din fericire,  ameninţările erau doar pe hârtie. Autorităţile, însă, au fost îngrozite că ar putea fi aruncată în aer statuia şi au inspectat cu mare atenţie împrejurimile monumentului de pe Tâmpa. Nu au găsit nimic.

În 1889, conform corespondenţei dintre prefect şi Ministrul de Interne, statuia suferă mai multe deteriorări, printre care şi îndoirea paratrăznetului cu care era prevăzută. Consiliul comunal aprobă o sumă pentru reparaţii şi angajează doi îngrijitori. De asemenea, o patrulă de poliţişti are în program ronduri pentru zilele de miercuri, sâmbătă, duminică şi de sărbători.

Statuia lui Arpad, tronând peste Braşovul sfârşitului de secol XIX

Statuie împuşcată

În 1901, şeful poliţiei îl informează pe prefect că, în 26 martie, de pe căciula figurei monumentului milenar a fost ruptă pana de şoim (kerecsentoll), iar stema a fost deteriorată. Poliţiştii găsesc urmele a trei gloanţe, stabilindu-se că monumentul a fost împuşcat. Statuia este din nou recondiţionată, iar patrulările sunt mai dese. Făptaşul nu este însă descoperit.

Aruncată în aer

Doisprezece ani mai târziu, în 27 septembrie 1913, şirul tentativelor de distrugere a statuii continuă. Este ultima sâmbătă  de septembrie şi mulţi braşoveni se află încă la promenadă . Puţin după ora 18, o detunătură puternică este auzită în tot oraşul.  Geamurile caselor de pe dealurile Şcheiului, la poalele Tâmpei, sunt aproape de a fi sparte. Albrich, căpitanul poliţiei, constată că zgomoul puternic a venit de pe Tâmpa şi trimite trei gardişti în verificare. Când ajung este deja noapte, dar, la lumina lanternelor, constată că o bucată mare din soclul monumentului este prăbuşită. Cercetările sunt continuate a doua zi. Ediţia de luni a “Gazetei Transilvaniei” redă declaraţia lui Albrich: “Atentatul a fost săvârşit cu o dinamită, care a fost aşezată cu ajutorul unei prăjini la o înălţime de 6 metri şi jumătate pe soclul de piatră, pe care se înalţă figura lui Arpad. De-a lungul acestei prăjini a fost legat un fitil condus de pe pământ până la bucata de dinamită, care a făcut explozie. Explozia n-a lezat statuia, dar a spart o parte a soclului, căzând pe pământ bucăţi de piatră în greutate de 400 – 500 de kilograme. La marginea de sus a soclului, unde sunt aşezate picioarele statuii, se mai vede o crăpătură”.  Servitoarea de la “Casa de tir”  observase un individ alergând pe scările din apropiere, îndreptându-se spre munte. Clădirea, lângă care se afla poligonul asociaţiei de tir, fusese construita în 1865 la poalele Tampei şi a fost distrusa de un incendiu doi ani mai târziu.

Casa de tir pe lângă care atentatorii au fost văzuţi urcând pe Tâmpa
Ştirea din Gazeta Transilvaniei despre atentatul de pe Tâmpa

Atentatori dispăruţi

Explozia de la Braşov a fost doar primul atentat pus la cale în Transilvania în tulburii ani ce au precedat Primul Război Mondial. Cei care l-au pus la cale sunt identificaţi abia un an mai târziu, după cel de-al doilea atentat, soldat cu victime.

După aruncarea în aer a statuii de la Braşov, făptaşii nu pot fi identificaţi. Ancheta stabileşte că au fost doi  tineri care, după explozie, au dispărut pur şi simplu. Sunt bănuiţi românii, care şi-au manifestat deseori nemulţumirea faţă de plasarea monumentului pe Tâmpa. Sunt verificate trecerile prin Vama Predeal şi registrele hotelurilor din oraş. Nicio urmă. Din declaraţiile martorilor se stabileşte că atentatul a fost pus în practică de doi tineri voinici, îmbrăcaţi cu haine orăşeneşti, nu foarte îngrijiţi.

Ruina monumentul de pe Tâmpa

Prăbuşită după o furtună

Statuia, şubrezită de explozie, se prăbuşeşte câteva luni mai târziu. O aprigă furtună de iarnă, iscată într-o seară friguroasă, cu puţin înainte de sfârşitul anului învăluie muntele Tâmpa într-o pâclă tulbure.

Localnicii constată în ziua următoare că statuia, aflată pe creasta muntelui, nu mai trona falnică peste Braşov.

Incidentul este menționat în ziarul Brassoi Lapok din 31 Decembrie 1913.

Atentat ucigaş al distrugătorilor monumentului din Braşov

În 11 februarie 1914, agenţiile de presă anunţă aruncarea în aer a palatului Episcopiei maghiare greco-catolice din Debreţin. Deflagraţia fusese provocată de un dispozitiv exploziv plasat într-un pachet expediat din Cernăuţi prin poştă. La deschiderea pachetului s-a declanşat o explozie puternică, în urma căreia au murit 3 persoane, iar câteva persoane au fost rănite.

Printre acestea şi cel direct vizat, episcopul Miklossy, chemat ca prin minune în camera de alături să răspundă la telefon. Mandatul poştal trimis pe numele unei femei, menţiona o donaţie de 100 de coroane şi un colet de 18-20 kg, cu o blană de leopard pentru episcop şi obiecte de preţ bisericeşti. Dispozitivul ucigaş fusese învelit în blană.

La fel ca în cazul statuii lui Arpad din Braşov, înfiinţarea episcopiei fusese un subiect disputant între români şi maghiari. În numeroase parohii, mai ales la sate, credincioşii români din zonă s-au revoltat, inclusiv pentru faptul că prin această măsură fusese impusă limba maghiară atât în biserici cât şi în şcoli.

Pagină din Adevărul despre atentatul de la Debreţin

Anchetă la Bucureşti

Mergând pe firul expedierii pachetului infernal,  Poliţia maghiară, ajutată de cea austriacă, ajunge la doi bucureşteni, un artist şi un negustor. Detectivi unguri şi austrieci descind în capitala României. Ajutaţi – poate doar de ochii lumii – de şeful proaspăt înfiinţatei Siguranţe Generale, Iancu Panaitescu, descoperă că cei doi suspecţi sunt doar un paravan, fiindu-le folosite paşapoartele de alte persoane. Porniţi pe urmele “blănii de leopard”  în care fusese învelită bomba –  de fapt o banală blană de oaie pictată, cumpărată de la algerianul Ali Fuad de pe Lipscani – investigatorii ajung la adevăraţii autorii ai atentatelor din Transilvania, doi tineri care veniseră din Rusia, colaboratori ai Circului Sidoli, unde prezentau pe scene de luptă, un fel de wrestling “avant la letter”. Era vorba despre basarabeanul – Basarabia era gubernie rusească – Ilie Cătărău (zis şi Katarow) şi rusul Timotei Kirilov.

Blana în care a fost învelită bomba, elementul de bază al anchetei poliţiei

Marinar bolşevic de pe Potemkin

Kirilov era unul dintre marinarii răsculaţi de pe Potemkin, refugiaţi în România
Statuia „Gigantul” realizată de sculptorul Frederic Storck, pentru care a pozat Timotei Kirilov

Kirilov era  unul dintre marinarii rămaşi în Regatul României în 1905, după predarea echipajului revoltat de pe crucişătorul „Cneazul Potiomkin”. Marinarii de la bordul navei rusești s-au răsculat omorându-l pe căpitan şi pe adjuncţi, arborând apoi steagul roşu bolşevic.

În portul Odesa, au fost întâmpinaţi de mii de demonstranţi, dar intervenţia armatei ţariste s-a sfârşit într-o baie de sânge cu mii de morţi şi răniţi. Vasul a părăsit portul, iar, în final, au ajuns în portul românesc  Constanţa, unde marinarii au predat nava autorităţilor române. Marea majoritate a echipajului a rămas în România.

Ajuns în Bucureşti, Kirilov, un tânăr înalt şi lat în umeri, cu o fizionomie expresivă, devine model pentru studenţii de la Școala de Belle Arte din București.  Pozează chiar pentru celebrii sculptori Dumitru Paciurea și Frederic Storck.

Înfăţişarea sa poate fi şi astăzi recunoscută în statuile giganţilor aflate în Parcul Herăstrău.  Un alt sculptor celebru, Oscar Han, povesteşte în amintirile lui de la Școala de Belle Arte despre acest Kirilov: “lua atitudini foarte grele, în care sta, și pentru noi devenea un model viu, o nouă reprezentare plastică, ce ne mărea entuziasmul de lucru și ne apropia de dânsul cu o simpatie omenească.

Aventurierul Ilie Cătărău

Dar Kirilov era doar ajutorul , adevăratului cap al atentatelor era tânărul basarabean Ilie Cătărău.  O adevărată forţă a naturii, Cătărău avea  aproape doi metri înălţime şi o forţă de taur.

Student bursier la Litere, fugise din Rusia, după cum pretindea, din cauza persecuţiilor autorităţilor ţariste.

Cu o personalitate puternică, avea prieteni în lumea bună bucureşteană, cunoscut pentru că frecventa cercurile naţionaliste.

Îşi câştiga existenţa prin activităţi în care fizicul său atletic avea un rol esenţial. Muncea ca salahor pe diferite şantiere din Bucureşti, dar principalele lui preocupări, din care câştiga bani frumoşi, erau evoluţiile ca luptător profesionist în spectacolele circului SIDOLI, alături de partenerul său Kirilov.

Cei doi atentatori care au aruncat în aer monumentul de pe Tâmpa se luptau în arena circului

Vedete de circ

Spectacolele circului Sidoli au ca spectatori chiar pe Regele Carol, regina Elisabeta, principele moştenitor Ferdinand şi principesa Maria. Încasările unora dintre spectacole contribuiseră chiar la fundaţia principesei Maria.

Tânărul Ilie Cătărău, care nu bea şi nu fumează, este şi un bun orator. Ţine discursuri aprinse pentru Partidul Naţional-Democrat condus de Nicolae Iorga şi AC Cuza.

În Campania electorală din 1912, este chiar garda de corp a fruntaşului partidului Ion Zelea-Codreanu, tatăl viitorului conducător al Mişcării Legionare.

Dar cea mai mare notorietate şi-a câştigat-o ca idol al spectatorilor aflaţi în amfiteatrul Circului Sidoli. Scandarea “Cătărău este voinic,/ N-are teamă de nimic!”, era foarte populară în Bucureştiul acelor vremuri.

Iată cum suna unul dintre anunţurile publicate în presa epocii: „Studentul Ilie V. Cătărău, român basarabean, va da o reprezentaţie la Circul Sidoli. Va executa un tablou palpitant din «Quo Vadis», de Sinkievici (sic!), când Ursus învinge un taur şi scapă pe Lygia. Vor mai da concursul gimnastul Popescu, campionul rus Criloff şi Ivan Terziew, vărul lui George Lurich”.

Reprezentaţiile Circului Sidoli la care participau Cătărău şi Kirilov erau urmărite şi de membrii Casei Regale

Vâlvă în presă

Încâlcita poveste a atentatelor din Transilvania, este urmărită de presa din Austro-Ungaria – care acuză teroriştii români –  şi cea din Regatul României, ţinând mai mult timp prima pagină a ziarelor.

Publicaţia braşoveană “Gazeta Transilvaniei” susţine punctul de vedere al presei bucureştene, conform căruia, cei doi atentatori au reuşit să fugă în Rusia. În numărul din 20 februarie 1914, gazeta publică un articol în care cititori sunt îndemnaţi să privească “cu cea mai mare rezervă” ştirile conform cărora atentatorii s-ar afla ascunşi pe teritoriul României. În plus,  acuză “indiscreţiunea regretabilă a poliţiei cernăuţene şi ungare”, care a permis atentatorilor să treacă graniţa în Rusia.

Spion dublu

Povestea se termină însă în coadă de peşte. Guvernul român, condus de Ionel Brătianu, nu ştie cum să se spele pe mâini de cei doi atentatori, astfel încât să nu fie pus într-o situaţie de război cu Imperiul Austro-Ungar. Deşi, de atunci, s-au scris mai multe cărţi şi s-au făcut mai multe cercetări, nu este cunoscută implicarea exactă a serviciilor secrete româneşti şi ţariste în exploziile puse la cale în Ardeal.  Majoritatea surselor îl consideră pe Cătărău spion dublu, făcând un joc foarte periculos.

Fotografia celor doi atentatori, publicată în Gazeta Ilustrată

Contele Czernin salvează situaţia

În memoriile sale, Contele Czernin, ministrul Austro-Ungariei la Bucureşti, a dat mai multe detalii despre implicarea directă a autorităţilor române în dispariţia atentatorilor. În perioada interbelică, ziaristul Em. C. Grigoraş cercetează cazul şi ajunge la concluzia că  cele două atentate aveau ca scop exacerbarea tensiunilor dintre Austro-Ungaria şi România şi declanşarea războiului mondial cu şase luni înaintea asasinării Arhiducelui Franz Ferdinand la Sarajevo. Manevra a fost dejucată de Contele Czernin, omul de încredere al lui Franz Ferdinand, care a muşamalizat cazul. Czernin aflase că atentatorii plecaseră cu o maşină a poliţiei într-o direcţie necunoscută şi îl blocase temporar în subsolul Legaţiei pe anchetatorul principal venit de la Budapesta, sperând că autorităţile române vor salva aparenţele.  Într-adevăr, Iancu Panaitescu, şeful Siguranţei Generale, pune la cale intoxicarea presei cu mai multe piste false şi simulează agitaţia poliţiei române pentru prinderea celor doi terorişti.

Contele Czernin, reprezentantul Austro-Ungariei la Bucureşti

Soluţia lui Brătianu

Scandalul îl pune pe jar pe primul ministru  Ionel Brătianu, care îşi trimite imediat la Paris nepotul  – poetul Ion Pillat – cu un mesaj confidenţial pentru Alexandru Lahovary, ministrul României în Franţa. Acesta îl contactează pe faimosul jurist Louis Renault, laureat al Premiului Nobel, pentru a discuta delicata chestiune. Amândoi ajung la concluzia că este de preferat evitarea arestării lui Cătărău și Kirilov ca să nu poată fi emisă de către austrieci cererea oficială de extrădare – soluţie pe care Lahovary i-o recomandă lui Brătianu la 21 martie 1914 ca fiind absolut necesară.

Fugit pe un vas de la Constanţa

În tot acest timp, cu un tupeu inimaginabil, Cătărău se ascundea chiar lângă Legaţia austro-ungară şi la câteva sute de metri de sediul poliţiei Capitalei. Anunţat că trebuie să dispară din ţară cât mai grabnic şi primind bani de cheltuială, pleacă spre Constanţa. În 1932, ofiţerul de marină Eugeniu Botez (scriitorul academician Jean Bart) mărturiseşte rolul său în „extragerea” lui Cătărău din portul Constanţa. L-au ajutat să se îmbarce pe vaporul „Dacia”, comandat de comandorul Nicolae Ionescu-Johnson, care l-a găzduit în cabina sa pe durata voiajului către Egipt, ieşind împreună pe punte doar noaptea. Dat în urmărire internaţională, Cătărău n-a putut fi debarcat la Alexandria, pentru că putea fi recunoscut şi înhăţat imediat de „prietenii” Austro-Ungariei. În cele din urmă, în Egipt urcă pe o navă străină, cu care ajunge în Anglia. Are, se pare, suficienţi bani pentru a călătorii apoi la capătul lunii, în insulele din Oceanul Pacific.

Ştirea despre scrisoare trimisă de Cătărău din Noua Caledonie, unde ar trăi în mijlocul unui trib de canibali

În toamnă, trimite din Noua Caledonie o epistolă ziarului Dimineaţa din Bucureşti, care este citată de Gazeta Transilvaniei în ediţia din 26 octombrie: “Faimosul atentator s-a refugiat şi trăieşte în mijlocul unui trib de canibali. În acestă scrisoare el mărturiseşte că a săvârşit atentatele de la Debreţin şi de pe muntele Tâmpa”.

Cătărău pozat în mijlocul mai multor actori bucureşteni

Kirilov prins la Mantova?

Despre Kirilov, ziarul Adevărul anunţă în 20 aprilie 1914 că ar fi fost prins la Mantova, în Italia cu numele fals de Enrico Baruffaldi. Baruffaldi, pretins mecanic de 26 de ani, a declarat că nu are nicio legătură cu atentatul de la Debreţin. Carabinierii l-au arestat după ce a lovit cu un baston un jandarm austriac. Prietenul care îl însoţea, presupus a fi Cătărău, a fugit cu o bicicletă. Depeşa de presă publicată de ziarul bucureştean mai informează că atentatorul tocmai se pregătea să se îmbarce pentru America.

Adevărul anunţă prinderea lui Kirilov în Italia

Agitator bolşevic

Vremurile tulburi care urmează şi care duc la începerea primei conflagraţii mondiale fac ca atentatele din Transilvania să dispară din prim-planul opiniei publice. Cătărău reapare în anii războiului la Chişinău într-un rol foarte dubios, ca agitator naţionalist-bolşevic. Ba chiar, se declară activist pentru unirea Moldovei cu Ucraina. În 1927, în amintirile sale din timpul războiului, publicate în foileton de “Gazeta Transilvaniei, preotul  Vasile Crişan, publică mai multe informaţii despre ciudatele acţiuni ale lui Cătărău din Chişinău, în anul 1917.

Manifestaţie bolşevică la Chişinău

Rămăşiţele statuii, detonate de soldaţii români

Ruinele statuii au fost aruncate ăn aer de soldaţii români

Până la război, ruinele statuii de pe Tâmpa, încă destul de înalte, erau vizibile în oraş. La data de 1 septembrie 1916, în timpul primei ocupaţii româneşti a Braşovului, ceea ce mai rămăsese din statuie era distrus prin dinamitare. Se ocupă de asta ostaşii din Armata a Il-a a României, aflaţi sub conducerea  generalului Grigore Crăiniceanu.

În acea zi, în „Gazeta Transilvaniei” se scria: „acum zace în ruine, deplâns de cei care credeau că prin statui de piatră şi alte artificii milenare se pot cuceri ţări şi subjuga popoare”.

Sextil Puscariu consemna, în 1944, în lucrarea memoralistică „Braşovul de altădată”: “Peste vreo două decenii de la ridicarea statuiei, a făcut explozie o bombă, aşezată la picioarele ei de unul Cătărău, ca un protest împotriva îngâmfării stăpânitorilor acestor ţinuturi. Acest fel de a protesta cu fapta nu e prea în firea românului, dar a produs o mare satisfacţie la cei umiliţi. Acelaşi Cătărău a fost cel care, după înfiinţarea episcopiei ungureşti greco- catolice de la Hajdudorog, cu scop de a maghiariza pe românii de la miazănoapte, a trimis noului episcop, cu poşta, un pachet în care era o bombă ce a explodat când a fost desfăcut”.

Un braşovean salută zepelinul, agăţat de paratrăznetul ruinei monumentului, în 1929

S-a păstrat doar capul statuii

Ceea ce a rămas din monument a dăinuit circa o jumătate de veac, ruinele fiind loc de escalade și chiar folosite ca punct de observație militar. Mai târziu, elevii cercetași făceau excursii la edificiu, până când, în 1966, autoritățile au îndepărtat rămășițele monumentului – a mai ramas numai fundația soclului.

Capul acestei statui este păstrat azi în Casa Parohiei Reformate din Brașov.

Capul statuiei lui Arpad s-a păstrat azi în Casa Parohiei Reformate din Brașov
În arhiva CNSAS s-a păstrat dosarul de Securitate a lui Ilie Cătărău, care conţine o autobiografie

Incredibila biografie a spionului Ilie Cătărău

Ilie Cătărău a avut o biografie desprinsă parcă dintr-un film hollywoodian. Campion al disimulărilor și acţiunilor riscante, a reuşit întotdeauna să fie cu un pas înaintea celor care se aflau pe urmele lui. A fost dezertor, spion, terorist-criminal, ”om de litere”, hoț de bijuterii, comunist, naționalist, vânzător de piei de balenă, speculant la bursă, călugăr, circar profesionist, globe-trotter, traficant de arme și droguri și, după unele surse, regele unui trib din Polinezia. A circulat sub mai multe identități și chiar, la un moment dat, și-a înscenat moartea.
HUSAR ÎN GARDA IMPERIALĂ. S-ar fi născut în anul 1888 în localitatea Mărcăuţi de pe malul Nistrului (ţinutul Orheiului), ca fiu al dascălului de biserică Vasile Constantin şi al Alexandrei. Tătăl îi moare timpuriu, iar mama rămâne să întreţină singură două fete şi un băiat. De foarte tânăr, Ilie pleacă la şcoală la Odesa, apoi la Seminarul teologic din Chişinău. Este înalt, frumuşel, ştie să călărească şi-i stă bine în uniforma roşie cu fireturi, aşa că ajunge într-un regiment al husarilor Gărzii Imperiale. Călăreşte bine şi îi stă bine în uniforma roşie cu multe fireturi. Garnizoana era la Varşovia. Şirul nesfârşit al aventurilor şi-l începe în martie 1910. Trece înot, noaptea, Prutul dinspre Galiţia, traversând graniţa rusă spre România. Aflat încă în uniforma roşie a husarilor, este repede prins de jandarmi şi dus la Dorohoi. Pretinde că a dezertat din cauza persecuţiilor cu tentă naţionalistă.
PROTEJAT DE UN POLITICIAN. Este eliberat ca urmare a garanţiei oferite în faţa autorităţilor de către Gh. Gh. Burghele , un cunoscut jurist şi parlamentar liberal din Iaşi. Impresionat de personalitatea ieşită din comun a lui Cătărău, politicianul îl găzduieşte luni în şir şi-i asigură instruiri cu profesori particulari în diferite domenii, inclusiv în studiul limbii române. Îşi capătă porecla  „Cată Rău”, sintagmă populară pentru cuvântul  “a deochia”. Îşi procură acte false din care rezultă că ar fi frecventat Universitatea din Odesa şi pe baza acestora este acceptat la Universitatea din Iaşi. În scurt timp se transferă la Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Litere si Filosofie. La Bucureşti ajunge model la Şcoala de Arte şi vedetă de circ. Student al lui Nicolae Iorga, este angajat ca traducător „diurnist” de limba rusă, având acces la documentele  Direcţiei Poliţiei şi Siguranţei Statului.
CUNOSCUT DE PROTIPENDADA BUCUREŞTEANĂ. Iorga îl prezintă lui Carol I şi-l primeşte în rândurile Partidului Naţional Democrat, unde face o aprigă campanie la alegerile din 1912. Cunoaşte toată lumea bună bucureşteană,, de la prinţul Ferdinand, la Ionel Brătianu, dr. Ioan Cantacuzino, Alexandru Davilla sau prinţul George Ştirbei. Urmează atentatele din Ardeal şi fuga din Regatul României . La doar un an de la atentate, se întoarce la bucureşti şi se plimbă fără reşinere pe Calea Victoriei. Îşi vizitează prietenii, dar şi o serie de personalităţi cum ar fi Al. Marghiloman şi gen. Averescu.
SECHESTRAT LA MĂNĂSTIRE. Exasperat de apariția sa inoportună, Brătianu cere izolarea lui Cătărău. Acesta este arestat şi dus în Moldova, la mânăstirea Pângăraţi, fostă închisoare, dispensar și spital. Chiar dacă se află sub pază strictă, beneficiază de confort, meniuri alese şi i se satisface dorinţa de a dispune de un laborator pentru experienţe pe păsări şi animale. Frecventează capela, unde cunoaşte sătenii din zonă, pe care îi ajută cu bani, leacuri şi dulciuri pentru copii. După campania dezastruoasă din 1916 a Armatei Române şi retragerea în Moldova,  îndoaie gratiile ferestrelor chiliei şi evadează. Siguranţa intră în alertă, dar nu-l găseşte. Se întoarce singur, iar autorităţile îl mută la Durău, de unde evadează din nou.
AGITATOR BOLŞEVIC LA CHIŞINĂU. În anii tulburi de la sfârşitul Primului Război Mondial ajunge la  Chişinău. La 22 noiembrie 1917 a fost cel de al 22-lea vorbitor în ședința de deschidere a lucrărilor Sfatului Țării. Se autodenumeşte colonel și în scurtă vreme ajunge să conducă garnizoana militară a Chișinăului. Începe o acţiune susţinută de bolşevizare a subordonaţilor, motiv pentru care este arestat la 1 ianuarie 1918, fiind învinuit de spionaj și abuz de putere în scopuri personale. Este dus la Odesa, unde a fost predat comisarului politic ucrainean Poplavko, care-l eliberează. Cătărău se jură că luptă pentru alipirea Basarabiei la Ucraina.
TRAFICANT DE ARME ŞI ATENTATOR LA PARIS. Străbate Rusia aflată în plin Război Civil. Devine, la Vladivostok, instructor al trupelor Albilor. Apoi, traficant de arme pentru naţionaliştii chinezi conduşi de Ciang Kai Shek. Prin Siberia, se refugiază în teritoriul chinez ocupat de japonezi. În 1919 încearcă să se răzbune, organizând la Paris două atentate nereuşite împotriva lui Ioan Pelivan, membru al delegaţiei României la Conferinţa de Pace de la Paris.
HOŢ DE BIJUTERII. Este şi un mare fante, reuşind să sucească minţile unor femei mai în vârstă decât el, putred de bogate. În  1920, ajuns la Nisa, pretinde că este conte francez și se logodeşte cu o milionară americancă, doamna Chard, pentru a-i fura bijuteriile foarte valoroase. Reținut de poliție, este achitat din lipsă de probe. După eliberare cutreieră mapamondul: Africa, Anglia şi coloniile insulare ale acesteia, dar şi ale Franţei, Australia, Japonia, Canada, Mexic, America. În America de Sud se ocupă de vînzarea pieilor de balenă. Conform documentelor din arhive, va mai fi căsătorit, în anii ’40 cu Winfried, ”profesoară în Statele Unite, femeie vrednică și bună comunistă”. Ultimii ani ai războiului şi-i petrece la Havana, în Cuba.
PROTEJAT DE PETRU GROZA. Despre ultimii ani din viaţa aventurierului, istoricul şi ziaristul Toma Roman jr. A găsit mai multe documente interesante în arhivele CNSAS. În ziua de 23 noiembrie 1946, pe Aeroportul Băneasa, ateriza după un zbor de la Praga, celebrul Ilie Cătărău, folosind un paşaport pe numele său real. Pretinde că este emisar al regelui abdicat Carol I, pe care l-a întâlnit în Mexic. Prins că a tipărit şi distribuit, ajutat de doi complici, manifeste cu conţinut comunist, fără autorizarea Cenzurii Militare, este reţinut de Siguranţă. Este pus să-şi scrie o autobiogafie, care se păstrează în viitorul dosar de Securitate. Cere ajutorul primului-ministru pro-comunist dr. Petru Groza. Acesta, fost membru important al Partidului Naţional Român din Transilvania şi Ungaria îi cunoştea prea bine atentatele din septembrie 1913 şi februarie 1914. Îi recomandă călugărirea, urmată de o întoarcere în America ca agent de influentă în cadrul comunităţilor româneşti, formate atunci în principal din emigranţii ardeleni. Pentru aceasta, Petru Groza intervine la Mitropolitul Ardealului, Nicolae Bălan.
MEMBRU PMR CĂUTAT DE SECURITATE. Conform aceloraşi documente publicate de istoricul Toma Roman jr., la  un an după arestare și eliberare, Ilie Cătărău, era, din 1 decembrie 1948, membru PMR. Era întreţinut de Lorentz Ștefania, mai mică decât el cu 13 ani, cu care trăia în concubinaj într-o vilă frumos mobilată, pe strada Carol Knappe. Cea din urmă notă a Securității găsită la CNSAS, datează din 18 noiembrie 1949. E semnată de maiorul Nicolae Doicaru, viitorul șef al DIE.  Acesta spune că nu l-a putut aresta pe numitul Ilie Cătărău, conform ordinelor de la centru, nici în comuna Viișoara, nici pe raza Direcției de Securitate Dobrogea.
CĂLUGĂRUL CĂTĂRĂU. În memoriile sale, Onisifor Ghibu, implicat şi el în evenimentele din Basarabia anului 1917, scrie că, în primăvara lui 1955, 1-a întâlnit pe o stradă din Sibiu pe „călugărul” Ilie Cătărău. La 6 august 1955, la moartea Mitropolitului Nicolae Bălan, Ilie Cătărău a trimis Consistoriului din Sibiu o scurtă telegramă de condoleanţe: “Cu smerenie îngenunchez lângă rămăşiţele pământeşti ale Marelui Ierarh Nicolae Bălan, Mitropolitul Ardealului.  Semnat lie Cătărău, ieromonah duhovnic”. Este ultimul act public făcut de Ilie Cătărău. Avea 67 de ani. Viaţa lui pare a se fi opri la acest moment.

Un Gavrilo Princip român?

Dacă i-ar fi reuşit planurile, Ilie Cătărău, ar fi putut să-i ia locul locul studentului bosniac Gavrilo Princip, asasinul lui Franz Ferdinand şi al soţiei acestuia, ucişi la Sarajevo, tragedie în urma căreia a izbucnit Primul Război Mondial. Teza este susţinută de o lucrare scrisă de istoricul -Gheorghe Petrescu. „La doar câteva zile după <<îngheţarea>> definitivă a tratativelor dintre contele Tisza şi reprezentanţii Comitetului Naţional Român, avea să aibă loc un atentat, pe teritoriul Ungariei, prin care conspiratori rămaşi până azi în umbră urmăreau declanşarea de represalii dure împotriva României, mergând până la transformarea teritoriului acesteia în teatru de operaţiuni militare”, potrivit studiului citat. Izbucnirea războiului a fost împiedicată numai de temerile taberei principelui Franz Ferdinand şi a ministrului Austro-Ungariei la Bucureşti, contele Ottokar von Czernin, că un război ar fi fatal Imperiului Austro-Ungar. Czernin a fost numit reprezentant diplomatic al intereselor dublei-monarhii la Bucureşti în 1912. El a fost cel care a evitat un scandal internaţional Ottokar von Czernin, reţinându-l  pe detectivului-şef al Poliţiei politice din Budapesta, sosit special în gara Burdujeni prin Cernăuţi, cu ajutorul Siguranţei române. Drept răsplată, în acelaşi an, agenţii Siguranţei aveau să-i fure „pacifistului” conteservieta, în care se găsea lista informatorilor români recrutaţi de spionajul austro-ungar.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *