Misterul Junilor

Vezi video cu parada junilor de altădată!

Pitorescul şi originalitatea obiceiului românilor din Şcheii Braşovului, porecliţi şi trocari, a atras întotdeauna interesul şi curiozitatea lumii. Primele şi cele mai cunoscute legende ale originii junilor au fost publicate de doi autori braşoveni, Teochari Alexi (în 1889) şi Nicolae Sulică (în 1898). Paradoxal, în timpul vieţii lor, ambii au fost consideraţi „antiromâni”. Iar miturile legate de juni, începând din secolul XIX, au creat numeroase dispute.

Schimbat şi adaptat de-a lungul a sute de ani, obiceiul Junilor îşi pierde originile în negura timpului. Mulţi cărturari, care au încercat să găsească provenienţa obiceiului, au lansat teorii, au scris cărţi sau lucrări de doctorat şi au stârnit polemici. Până la urmă, însă, singurul lucru sigur este că, în ciuda vitregiilor istoriei, obiceiul este păstrat şi continuă la fel ca pe vremea bunicilor şi străbunicilor. Întreruptă aproape douzeci de ani la începutul comunismului (reluată în 1968) sau în ultimii ani, datorită pandemiei, sărbătoarea Junilor din Săptămâna luminată adună tot atât de mulţi braşoveni ca, de exemplu, în 1943. După cum o dovedeşte filmul din deschiderea materialului de faţă, realizat în anul menţionat de Oficiul Naţional Cinematografic din Bucureşti.

Legenda săsească

Toate legendele junilor pornesc de la un mitologic rege Solomon. Iar povestea acestui rege era binecunoscută de saşi încă din evul mediu.

Cea mai cunoscută variantă săsească – au circulat mai multe, asemănătoare – sună aşa: Solomon, însoţit de oastea lui, s-a retras în pădurile din jurul Tâmpei, refugiindu-se după o mare bătălie.

Aici, pentru a putea vâna în voie, şi-a lăsat coroana, grea şi incomodă, pe o buturugă. Întors spre seară cu o pradă bogată: ciute, iepuri şi mistreţi, a vrut să-şi ia coroana. Dar nu a mai putut, fiind înlănţuită de rădăcini puternice.

Considerând că este un semn de la Dumnezeu, regele a poruncit ca la poalele Tâmpei să se ridice un oraş mândru.

Coroana cu rădăcini

Simbolul coroanei cu rădăcini apare pentru prima oară pe un sigiliu medieval al călugărilor dominicani. Aceştia, la începuturile dezvoltării cetăţii, își aveau așezământul monahal acolo unde astăzi se află Catedrală Romano-Catolică, pe Mureșenilor. În secolul al XVI-lea, pe vremea lui Honterus, simbolul coroanei cu rădăcini se regăsea pe tipăriturile marelui umanist braşovean. Blazonul oraşului fusese realizat după toate rigorile heraldicii. În anul 1780, după reconstrucția Casei Sfatului în stil baroc, pe loggia din față, se adaugă celebra stemă. Stema actuală a municipiul Braşov, aprobată de Consiliul Local în anul 1996, are ca element central coroana cu rădăcini.

Ion Muşlea, doctorat despre obiceiul junilor

Etnografi şi folcloriştii români au început să culeagă variante ale legendei junilor, începând să studieze manifertările lor, începând cu secolul al XIX-lea. De-a lungul timpului, s-au născut numeroase dispute şi au fost scrise numeroase studii şi articole de presă. Ion Muşlea s-a numărat printre cei mai buni cunoscători ai tradiţiei Junilor. Absolvent de Litere la Cluj, specializat în folclor la Paris, a colaborat cu Muzeul Etnografic al Transilvaniei. În 1927 și-a susținut teza de doctorat cu titlul „Obiceiul junilor brașoveni”. Articolele sale despre junii braşoveni au rămas, până în ziua de astăzi printre cele mai documentate. Conform profesorului Muşlea, întâia ştire de presă despre cum petrec Paştile românii din Şchei, datează din ultimul deceniu al secolului al XVIII-lea. Ea se găseşte într-un articol din revista sibiană “Siebenburgische Quartaschrift”, din 1793. Articolul povesteşte despre serbarea locuitorilor din Şchei, însă nu pomeneşte numele de juni.

Bariţiu scrie primul articol în română despre Juni

Întâia publicaţie care pomeneşte numele de “Juni” este “Gazeta de Transilvania” din 26 martie 1839, autorul notiţei nesemnate, scrise cu litere chirilice, fiind cel mai probabil George Bariţiu.

“Obiceul seamănă întru câtva cu Căluşerii din Ardeal, dar e mai mult”, precizează autorul.

Un an mai târziu, aceeaşi publicaţie, trece în revistă locurile prin care Junii petrec diferitele zile ale sărbătorii Paştelui.

Următoarea menţiune a obiceiului junilor apare în 1848, anul revoluţiei, într-o gazetă săsească din Braşov, “Siebenburger Wochenblatt” şi vorbeşte despre călărirea “tsuni”-lor din Miercurea Paştilor.

În 1853, în gazeta bisăptămânală “Telegraful Român”, care apărea la Sibiu, se vorbeşte despre procesiunea cu brazi a tinerilor din Şcheiul Braşovului, la Pietrele lui Solomon.

Junii lui Eminescu

În a doua jumătate a secolului XIX, obiceiul junilor era deja binecunoscut în lumea culturală românească. Chiar poetul Mihai Eminescu îi menţionează într-o poezie scrisă în 1866. Nepublicată la vremea ei, poezia ,,Învia-vor voievozii’’, sau ,, În cetatea nedreptăţilor de veacuri’’, a rămas în manuscris până în 1925 când profesorul Nicolae Sulică a publicat-o în revista “Şoimii” din Târgu Mureş: ,,Juni semeţi cu surle-n frunte şi cu zumzet de cimpoaie/ Scutură din letargie inimile ce se-ndoaie./ Împlinise-va destinul când sfărma-vor buzdugane,/ De vătafi şi-armaşi izbite, a cetăţii porţi duşmane’’ . Vezi http://casasfatului.ro/2022/01/15/prietenii-brasoveni-ai-poetului-mihai-eminescu/

 

Legenda junilor tipărită pentru prima oară

Abia în 1889 apare o legendă a junilor, scrisă de scriitorul şi traducătorul braşovean Teochar Alexi. Alexi, născut în 1843, absolvent de şcoală comercială a fost secretarul primei bănci româneşti din Braşov, “Albina”.

După ce în tinereţe a lucrat la o tipografie din Bucureşti, în 1882 îşi cumpără propria linie de tipărit şi îşi inaugurează editura. Scoate mai multe publicaţii periodice şi broşuri în care îşi publică creaţiile literare. Având un interes comercial, multe dintre subiecte sunt fanteziste.

Legenda lansată de uitatul scriitor braşovean în 1889, păstrată într-o variantă orală simplificată până în ziua de azi, constituie însă prima mitologie tipărită – în trei limbi, română, maghiară şi germană – despre originea obiceiului junilor (foto).

Alexi nu publică vreo sursă a legendei, explicând că ar fi fost “şoptită de frunzele copacilor, care cresc în locul de-i zice <<Între Pietre>>”.

Legenda în varianta lui Teochar Alexi

Conform legendei, în secolul al unsprezecelea, peste Ungaria domnea regele Solomon, un conducător îndărătnic şi războinic. În 1087, aliat cu pecenegii şi bulgarii, ar fi pornit o expediţie împotriva Imperiului Bizantin.
COROANĂ ÎNGROPATĂ SUB VRAJĂ. Pe drum, înainte de atac, a avut grijă să-şi îngroape valoroasa coroană de aur bătută cu nestemate, aproape de graniţa cu Ţara Românească. Sfătuit de un vrăjitor, a făcut în aşa fel încât preţiosul obiect nu ar mai fi putut fi dezgropat decât de cel care-i ştia marele secret. A urmat o bătălie cruntă din care abia a scăpat cu viaţă. Învins, şi neputându-se întoarce în ţară, unde fratele lui îi luase tronul, a căutat o alianţă cu bulgarii, pe vremea aceea o ţară întinsă şi puternică. Banii pentru oastea cu care să-şi ia revanşa urma să-I procure vânzându-şi coroana.
EXPEDIŢIE BULGARĂ PENTRU CĂUTAREA COMORII. Aşa că a pornit, însoţit de o gardă bulgărească, să caute locul în care îşi îngropase cel mai de preţ avut. Locul se afla lângă “măgura Tâmpei, nu departe de muntele Bucegi”. Pierdură multe luni cu trecerea Dunării îngheţate şi a munţilor, aşa că ajunseră în zonă tocmai în Miercurea Paştilor. Regele era foarte agitat şi-şi zorea însoţitorii, voind să-şi regăsească coroana înainte de apusul soarelui. Dar, din nefericire, la o cotitură a muntelui, o râpă adâncă de vreo 80 de paşi despică drumul drept. Ocolul i-ar fi întârziat foarte mult, aşa că regele a decis să sară peste prăpastie.
PRĂBUŞIT ÎN PRĂPASTIE. Căpitanii bulgari s-au opus, dar Solomon a slobozit frâiele armăsarului şi i-a dat pinteni. Calul s-a opintit şi a tăiat aerul ca o săgeată. Picioarele de dinainte au atins stânca din partea cealaltă, dar cele dinapoi, rămase în aer, l-au tras, dimpreună cu călăreţul în hău. Se spune că aşa mare a fost puterea săriturii, încât copitele au săpat în piatră, semnul putând fi văzut şi în ziua de azi. Doi căpitani bulgari, care încercaseră să-l urmeze în salt, s-au prăvălit şi ei în gol. Cei trei soldaţi rămaşi în viaţă au coborât cu grijă jos şi, după o jumătate de oră, în fundul prăpastiei, şi-au găsit comandanţii morţi. Regele însă mai respira. I-au făcut o targă din ramuri verzi şi l-au dus într-o peşteră din apropiere. Aici, cu glas de moarte, le-a spus oştenilor un mare secret, indicându-le locul în care se afla coroana.
“UNICUL STEJAR DINTRE FAGI”. “Vedeţi colea la poalele Tâmpei un stejar mare şi stufos. Este unicul stejar printre fagii dimprejur. La rădăcina acelui copac mi-am îngropat coroana. Dar locul este vrăjit şi coroana nu poate fi scoasă la lumină decât în Miercurea Mare, înainte ca soarele să apună. Este de ajuns să dai ocol de trei ori copacului şi trunchiul se va despica scoţând scumpul odor la vedere”. Doi dintre soldaţi, înţelegând că regele va muri curând,şi cum soarele apunea, au pornit degrabă spre locul arătat. Doar cel mai tânăr dintre ei, ţinând capul regelui în poală, a rămas să încerce să-l îngrijească. Solomon a mai deschis o dată ochii şi cu un glas sfârşit a grăit: “Lăcomia celor care m-au părăsit nu le va fi de niciun folos, căci ei nu ştiu cuvintele pe care trebuie să le rostească când vor da ocol la stejar. Doar tu le vei cunoaşte şi, la anul, în Miercurea Paştilor, vei putea scoate comoara. Cuvintele tainice sunt: <<piei, drace!>>.” Abia apucă să spună asta, că îşi dădu sfârşitul.
SECRETUL OŞTEANULUI BULGAR. Când tovarăşii lui se întoarseră dezamăgiţi că stejarul nu se despicase şi nici nu-l putuseră doborî la pământ, tânărul i-a apostrofat: „V-a bătut Dumnezeu pentru lipsa voastră de milă. N-aţi putut dezgropa comoara fiindcă n-aţi ştiut cuvintele vrăjite”. „Dar tu le ştii, nu-i aşa?”, l-au chestionat încruntaţi. Dar nu le-a spus nici da, nici ba. Ar fi putut să-l omoare, dar nu le-ar fi fost de niciun folos. Nici să scoată cu de-a sila adevărul nu era o idee bună, căci s-ar fi încrâncenat şi ţinut-o pe-a lui, că regele n-a apucat să dezvăluie secretul. Aşa că s-au decis să afle parola prin vicleşug. După câteva zile au luat drumul întors, căci nu ar fi avut ce să facă prin acele locuri pustii un an de zile. Ajunşi înapoi la curtea ţarului bulgar, îl pârâră pe camaradul lor că l-a omorât pe rege maghiar şi pe căpitani, ca să fure coroana. Astfel, deţinătorul secretului regelui Solomon a ajuns în temniţă. Aici, cei doi i-au trimis vorbă că, dacă nu va dezvălui taina pe care doar el o ştie, va fi decapitat. Până la urmă, nu a scăpat de execuţie. În scurtul timp cât a mai fost în viaţă, a reuşit să transmită secretul fiului său de 10 ani.
NOROCUL SAŞILOR. Povestea a fost uitată, dar secretul s-a transmis mai departe. Între timp, însă, cam la o sută de ani după întâmplările povestite, Dracu’, travestit în cântăreţ, a păcălit mai mulţi copii dintr-un oraş saxon să-l urmeze pe sub pământ până în nişte locuri neştiute de ei. Urmând demonul care le cânta la lăută, copii, deveniţi între timp oameni mari, au ajuns la poalele Tâmpei. Aici, o fată pe nume Trincena a încercat să prindă un şoricel care se pitulise la rădăcina unui stejar. Dădu ocol de mai multe ori trunchiului, dar necuratul i se puse-n cale. „Piei, drace!”, exclamă fata şi, în acel moment, trunchiul se despică. Coroana Regelui Solomon ieşi la lumină, iar Dracu’ pieri prin gaura deschisă. Saşii rămaseră astfel stăpâni pe locul în care au ajuns, clădind aici un oraş înconjurat de ziduri. L-au numit oraşul coroanei, Kronstadt, pe limba lor.
SECRET TRANSMIS URMAŞILOR. Între timp, secretul regelui Solomon a trecut la bulgari din generaţie în generaţie. Până când împărăţia lor a fost sfărâmată de otomani. Cruzimea turcilor îi făcură pe urmaşii soldatului care-l veghease pe regele Solomon în ultimele clipe ale vieţii, să ia cale pripegiei. Şi unde să-şi caute norocul mai bine, dacă nu în Transilvania, locul în care ştiau de o comoară ascunsă. Ajunşi la poalele Tâmpei, constatară, însă, că aici se ridicase între timp un oraş măreţ, locuit de un neam necunoscut. Ca să nu piardă timpul degeaba, s-au tocmit ca muncitori de zidărie la biserica pe care o ridicau nemţii. Printre lucrători erau mulţi de-ai lor, cu aceeaşi credinţă şi obiceiuri, numiţi valahi. Cu mult timp înainte, naţiile lor fuseseră unite în acelaşi imperiu Bulgaro-Valah.
BISERICA SFÂNTUL NICOLAE. Cu toţii se împrieteniră şi deciseră să aibă şi ei biserica lor. După datină, au ridicat la poalele Tâmpei, în afara zidurilor cetăţii, o biserică de lemn pe care au închinat-o Sfântului Nicolae, căci o terminară chiar înaintea acelui praznic. Aici, şi-au împărtăşit secretele şi au decis ca, în primăvară, în Miercurea Paştilor să meargă împreună la stejar şi să scoată la iveală coroana regelui Solomon. În ziua Blagoveşteniilor, sunetul surlei i-a adunat pe toţi. Cei mai zdraveni juni dintre ei au făcut o ceată care să apere coroana după dezgroparea ei, să nu cadă în mâini străine.

VRAJA NU A FUNCŢIONAT! În Duminica Floriilor ieşiră pe Coasta Prundului cu crucile din biserică şi se rugară pentru a izbândi în ce urmau să facă. În Duminica Paştilor, s-au adunat din nou la ospăţul de după post şi petrecerea a durat până în Miercurea Luminată. În ziua aceea, merseră de făcură pomana Regelui Solomon Între Pietre, locul în care acesta murise. Către seară şi-au încălecat caii şi au pornit spre Groaveri. În vremea aceea, Groavei era locul viran aflat în afara zidurilor cetăţii (plasat între Poarta Şchei şi Colegiul Şaguna şi acoperit astăzi parţial cu clădiri). Apoi, doi câte doi, cu surlaşii în frunte, cu steaguri şi brazi împodobiţi, s-au îndreptat spre Tâmpa. Aici s-au oprit în jurul singurului stejar dintre fagi aflaţi pe atunci în zonă . Nu era însă nici stufos, nici mare, cum ar fi trebuit să fie după tradiţie. Părea crescut dintr-o rădăcină veche. S-au gândit că, fiind bătrân, fusese doborât de puterea timpului. I-au dat ocol de două ori, strigând: „Piei, necurate!”. Degeaba au mai încercat o dată. Nimic! Stejarul nu se despica şi nici coroana nu apărea. Fiind înorat, s-au gândit că au ajuns prea târziu şi din acest motiv, vraja nu a funcţionat. Aşa că au încercat şi în anul următor. Şi în al doilea, şi în al treilea an. Şi tot aşa.
OBICEI TRANSFORMAT ÎN SĂRBĂTOARE. Cu timpul, stejarul a dispărut, dar obiceiul s-a menţinut. Biserica de lemn a fost transformată într-una de piatră cu turle semeţe, iar junii au continuat să se întâlnească aici. Praznicul a fost făcut în continuare „Între Chietri”, iar mersul călare până în Groaveri s-a transformat în sărbătoare. Şi s-a ţinut aşa şi după ce au înţeles de ce vraja coroanei fusese desfăcută. Într-un târziu, un june învăţat, care buchisise vorba nemţească, a citit într-o carte veche de-a lor cine şi cum luase coroana în stăpânire. Dar şi aşa, pentru că ştiau că Regele îşi lăsase cu limbă de moarte unui străbun de-al lor coroana, obiceiul Junilor a continuat an de an şi s-a întins până în ultima zi a Săptămânii Luminate, în Duminica Tomii.

Grecul Alexi, acuzat că este antiromân

Susţinerile legendei publicate de Teochar Alexi au fost considerate de alţi publicişti ai vremii subversive. Faptul că şcheienii ar fi avut origini bulgare nu au fost pe placul multora dintre fruntaşii românilor din Braşov. Alexi era deja, la momentul publicării broşurii cu legenda junilor subiectul unor dispute, fiind considerat de rivalii săi antiromân. Într-o vreme în care naţionalismul producea o mare agitaţie în comunitate, publicaţia locală „Poşta Română” editată şi tipărită de Alexi devine obiectul unei dispute cu „Gazeta de Transilvania”, condusă de Aurel Mureşianu. În 1888, pornind de la o scrisoare a unor lucrători români daţi afară de Alexi atunci când i-au cerut să cumpere o invitaţie la petrecerea Societăţii Muncitorilor Tipografi, „Gazeta de Transilvania” dedică incidentului aproape o pagină întreagă. Alexi este acuzat că aţâţă la discordie între comunitatea grecească, căreia i-ar aparţine, şi români. În plus, este pusă la îndoială competenţa sa ca literat şi gazetar, fiind considerat un speculant fără morală. Articolul intitulat „Murdăriile Poştei Române” se încheie cu un citat din ziarul local german „Kronstadter Zeitung” care îl acuză pe Alexi că îi atacă pe români şi germani pentru că este grec. Iar vina cea mai gravă este, conform publicaţiei germane (nr. 149 din 28 iunie 1888), că a „înfiinţat şi editat foaia jidano-maghiară”.

Originea obiceiului nu e menţionată în arhive

În acelaşi an cu publicarea legendei lui Teochar Alexi, etnograful braşovean George Pitiş publică în „Revista Nouă” o descriere amănunţită a obiceiului pe care o pune în gura unui bătrân din Şchei. Patru ani mai târziu, fostul arhivar al oraşului, Francisc Stenner, în „Kronstadter Zeitung”, descrie mergerea „Între Chietri” şi citează două documente din 1821, respectiv 1848 despre obiceiul din Şchei. Recunoaşte însă că nu a găsit niciun document privitor la originea obiceiului „între 1650 – 1890”.

Povestea lui Ion Moş, „cetitor de priveghiuri”

În 1898, profesorul braşovean Nicolae Sulică publică în serial în „Gazeta de Transilvania”câteva articole în care combate teoria originii bulgăreşti a şcheienilor. Publicistul, cu studii la Facultatea de Filosofie din Leipzig şi Berlin, profesor la Braşov şi Târgu Mureş este specializat în istorie şi folclor. În articolul din numărul 187 al publicaţiei menţionate, consideră faptul că maghiarii numesc Şcheiul „Bolgarszek” un slab argument ştiinţific. Iar în numărul 188, prezintă varianta legendei regelui Solomon, culeasă de el de la bătrâni trocari ai sfârşitului secolului XIX. Legenda junilor a fost povestită publicistului de Ion Moş, „un bătrân cărturar, binecunoscut în timpul său ca iscusit cetitor la diverse priveghiuri”.

Tradiţie provenită dintr-o „veche organizaţie militară”

Concluziile profesorului Sulică sunt că Junii sunt o reminescenţă a unei vechi organizaţii militare, datând de pe vremea cînd strămoşii trocarilor trăiau la sud de Dunăre. După descălecarea la Braşov, „vechea instituţie politico-militară s-a transformat în obiceiul mai mult religios al junilor”.
Varianta este întărită în 1902 în lucrarea de doctorat susţinută la Leipzigde un alt profesor braşovean, Sterie Stinghe. La rândul său, Stinghe susţine că obiceiul Junilor este provenit dintr-o veche organizaţie militară din timpul luptei pentru independenţă a Şcheilor, pentru eliberarea de sub stăpânirea „magistratului” săsesc.

Legenda în varianta lui Nicolae Sulică

Românii din sud alungaţi de turci ajung în frunte cu împăratul lor Solomon, la Braşov. Împăratul, de teamă să nu-i cadă coroana în mâinile duşmanilor, în taină şi-o ascunde la poalele Tâmpei.
URMĂRIT DE TURCI „ÎNTRE PIETRE”. Când oştirea turcească care-i urmărea îi ajung, românii se retrag în extremitatea cea mai îngustă din valea Braşovului, „între pietre”. Împăratul strâmtorat se refugiază pe vârful unei stânci. În momentul când e ameninţat să cadă în mâinile turcilor, dă pinteni calului şi se avântă prin văzduh spre stânca din faţă. Distanţa însă fiind mare, calul abia poate atinge în avântul său stânca din faţă cu picioarele de dinainte, unde o potcoavă i se împlântă în pământ , urma putându-se vedea şi în ziua de azi. Calul se prăbuşeşte împreună cu Solomon. În momentul în care e gata să-şi dea sufletul, Solomon destăinuie fiului său ce a făcut cu coroana împărătească. Nu uită să-i menţioneze că nu va putea fi dezgropată decât în Joia săptămânii luminate.
MORMÂNTUL LUI SOLOMON, ÎN ŢIMĂN. Ulterior, Solomon este îngropat în Ţimăn. De atunci, românii s-au întors de mai multe ori în timpul săptămânii luminate, ca să caute coroana. În uma peregrinajelor anuale, s-a închegat obiceiul. Astfel, în Marţea Luminată se făcea procesiunea la mormântul regelui Solomon, în Miercurea Luminată se mergea „Între Chietre”, la locul morţii legendarului conducător, iar în Joia Luminată se mergea la poalele Tâmpei, locul unde ar fi fost îngropată coroana. Conform tradiţiei, „slobozirea de pistoale”, aranjată în Duminica Paştilor, între românii Tocileni şi Cacoveni de pe Coasta Prundului, şi între românii de pe Coastă şi cei din Pajişte, la Crucea Muşicoiului, înfăţişează chiar lupta dintre turci şi românii prigoniţi.
CUM AU GĂSIT SAŞII COROANA. Despre legenda coroanei, Nicolae Sulică susţinea că, într-adevăr, saşii au dat peste ea din întâmplare. Astfel, locul unde se află astăzi Piaţa Sfatului era în vechime o mocirlă mare, alimentată de apele care se scurgeau din sus. Aici se îmulţiseră foarte mult chiţcanii (şobolanii). Aşa au găsit saşii un solomonar – vrăjitor din acele timpuri despre care se credea că poate inluenţa timpul şi vindeca bolile – care s-a angajat să-i scape de rozătoare. Cu puterea magică pe care o poseda, solomonarul a strîns toţi şobolanii şi i-a îndreptat spre Tâmpa. Cum copii s-au luat după şirul de şobolani, unul dintre cloţanii rămaşi în urmă, hărţuit cu pietre şi beţe, s-a ascuns în scorbura unui bătrân stejar. Când puştii au înconjurat scorbura lovind cu nuiele şi strigând, trunchiul s-a crăpat şi a lăsat să se vadă coroana strălucitoare a Regelui Solomon. De atunci simbolul Braşovului a rămas coroana cu rădăcini, iar cetatea s-a numit Kronstadt.

Nicolae Sulică, considerat trădător

La fel ca autorul primei legende a junilor, Teochari Alexi, şi Nicolae Sulică a fost puternic contestat în timpul vieţii, fiind considerat chiar „trădător al românilor”. Ziarul local „Deşteptarea”, condus de el împreună cu Arsenie Vlaicu, fost director al Liceului Comercial din Braşov, milita pentru emanciparea românilor transilvăneni în cadrul statului maghiar, nu în Regatului României. De altfel, odată cu sosirea Armatei Române la Braşov, în timpul Primului Război Mondial, redactorii ziarului s-au refugiat la Budapesta, de unde au continuat să editeze publicaţia. După 40 de zile în care a controlat Braşovul, armata română s-a retras. Întorşi în Braşov, cei doi au cumpărat publicaţia de la autorităţile maghiare, care sechestraseră tipografia şi bunurile redacţiei. Sub conducerea lor, Gazeta a făcut propaganda guvernamentală maghiară, între 17 iulie 1917-12 noiembrie 1918. Pentru perioada amintită primeşte, împreună cu Arsenie Vlaicu, o plată în valoare de 25.000 de coroane de la guvernul maghiar.

Dat afară de la Liceul Comercial

În calitate de editor al ziarului, N. Sulică semna cu pseudonimul „Făgărăşanu”, iar în articolele sale considera ocupaţia din 1916 a Braşovului de armata Regatului României drept „o stăpânire de teroare de 6 săptămâni”. „Au trădat cauza românilor fiind oamenii mitropolitului V. Mangra, un convins al politicii maghiarofile…, un prieten credincios al lui Tisza…, un trădător și un vândut“, comenta atitudinea lor istoricul Nicolae Iorga. După război, Sulică este dat afară de la Liceul Comercial unde preda ca profesor, în urma unui control care constata că primea bani pentru examenele particulare şi îşi neglija îndatoririle de profesor. De asemenea, a fost acuzat că, în timpul războiului, şi-ar fi însuşit toate piesele din aur şi argint din colecţia numismatică a liceului. Cheile de la dulapul unde se afla depozitată colecţia se aflau în sertarul biroului său. În 1921, Nicolae Sulică se mută la Târgu Mureş, unde îşi continuă cercetările istorice şi etnografice. Moare în 1949.

Obicei reglementat din 1894

În 1894, obiceiul Junilor a fost pentru prima oară reglementat. Astfel Biserica Sf. Nicolae a însărcinat câţiva fruntaşi ai şcheienilor să redacteze, sub coordonarea protopopului de atunci, I. Petric, a „Regulamentului Junilor”. Articolele prevăd drepturile şi îndatoririle junilor şi conducătorilor loc.
Misterul originii obiceiului continuă însă să-i preocupe pe cărturarii timpului. În 1904, o succintă descriere a obiceiului apare în „Enciclopedia Română”, întocmită de Diaconovich, iar în 1906, Junii participă la Expoziţia de la Bucureşti, prilej de reproduceri fotografice ale obiceiului. O nouă dovadă care atestă vechimea Junilor este publicată de preotul Ioan Prişcu în „Gazeta Transilvaniei” din 21 noiembrie 1920. Este vorba despre un document de la 1728 în care este vorba despre trecerea Junilor printr-o grădină, „rânduială din bătrâni”.

Studiile lui Julius Teutsch

Începând cu 1913, istoricul şi etnologul sas Julius Teutsch, cel care în 1908 înfiinţase Muzeul Saşilor din Ţara Bârsei, publică rezultatul mai multor cercetări privind legendele din jurul regelui Solomon.

„Încă de la începutul secolului XIX se ştia că ungurii şi saşii au legat numele stâncii numite de români <<Între Chietri>> de numele lui Solomon.

Dacă întrebi de acest Solomon, ţi se spune, în Şchei chiar, că ar fi fost un împărat care a vrut să sară cu calul de pe o stâncă pe alta. Se arată şi urma pe care straşnicul cal a lăsat-o acolo.

Lângă se află o peşteră în care se spune că a trăit mult timp regele ungur Solomon după înfrângerea lui la sud de Dunăre. Legenda nu pare să aibă şi vreun fond istoric. Cronicile maghiare s-au ocupat mult de viaţa aventurosului rege, mai ales după expediţia lui în ţinuturile de la sud de Dunăre, de întoarcerea şi de moartea lui. Dar nicăieri nu se aminteşte de Braşov.”

Regele blestemat

Solomon al Ungariei, născut în 1052, a dispărut din istorie în 1087. A fost încoronat rege al Ungariei de două ori, dar în 1074 şi-a pierdut coroana pentru ultima oară în urma unor dispute cu verişorul să – nu fratele – Géza. În anul dispariţiei sale, a participat alături de pecenegi, o populaţie turcică şi bulgari la o bătălie împotriva Imperiului Bizantin în zona muntoasă a actualei Bulgarii. Bernold din Sf. Blasien povestește că „Solomon a murit curajos după un măcel incredibil al inamicului” . Rapoartele surselor ulterioare demonstrează că Solomon a devenit subiectul legendelor populare. De exemplu, Cronica iluminată scrie că Solomon „s-a pocăit de păcatele sale” și a trecut ultimii ani ai vieții sale „în pelerinaj și rugăciune”, devenind pustnic. Conform acestor surse, Solomon a murit în Pula pe Peninsula Istria, unde a fost venerat ca sfânt. Alte izvoare istorice susţin că a fugit de pe câmpul de luptă și a mers într-un pădure din Bakony (Ungaria), unde a trăit ca sihastru. Nimic despre Braşov. Mult mai târziu, aproape de timpurile noastre, s-a susţinut că i-ar fi trădat pe pecenegi, care l-ar fi urmărit şi omorât undeva în munţii Carpaţi, după ce i-a trădat. Numeroasele legende au pornit de la un fapt real. În momentul în care a pierdut definitiv tronul a fost blestemat public de mama sa. A rămas şi un portret al regelui Solomon, realizat de un miniaturist în “Chronica Hungarorum”. Regele Solomon apare ca un rege tânăr cu părul şi barba roşcate, ondulate.

Legenda pătrunderii Junilor în cetate

Tot cronicarul Julius Teutsch a cercetat vechile legături dintre comunitatea din Şchei şi Mihai Viteazul. Astfel, în 1599, venit prin Pasul Buzăului să se lupte cu secuii, şi-a instalat tabăra la Pietrele lui Solomon. Pentru că judele Valentin Hirscher fugise, domnitorul a fost întâmpinat de protopopul bisericii din Şchei.

Ulterior, în toamna anului 1600, Mihai Viteazul atacă Brașovul, ajutat de locuitorii din Șchei. Nemulţumit de comportamentul șcheienilor, judele braşovean porunceşte să se scrie pe „Poarta Valahă” (cunoscuta Poartă a Ecaterinei) ruşinoasa inscripţie: „Barbara progenies dum nos vicina Valachus”.

De atunci, junii n-au mai fost lăsaţi de patriciatul săsesc să intre în cetate. În timp, s-a născut legenda că, dacă junii reuşesc să ajungă în Piaţa Sfatului şi înconjoară clădirea de trei ori, cetatea va rămâne pe veci a românilor.

Până la urmă, profeţia s-a adeverit în 1918, odată cu Marea Unire.
Începând de la 1878, junii poartă chipul voievodului pe steagurile lor. Astăzi, patru dintre cele şapte cete de juni poartă modelul căciulii lui Mihai Viteazul iar din ritualul lor ce are loc în Duminica Tomii, face parte asaltul asupra porţilor cetăţii ca atunci când au vrut să-şi apere domnitorul.

Teoria lui Constantin Lacea

Teza profesorilor Stinghe şi Sulică este continuată de Constantin Lacea, care publică la Cluj, în 1926, în revista „Dacormania” articolul „Sunt în Transilvania aşezări de români veniţi din sudul Dunării sau nu sunt?”. Viitorul academician – va fi primit în Academia Română în 1939 – susţine că şi el provenienţa junilor dintr-o veche organizaţie militară „probabil născută pe pământul Bulgariei”. Constantin Lacea identificat o serie de asemănări între meglenoromâni din Bulgaria răsăriteană şi românii din Braşov, presupunând un posibil refugiu al unor familii din această localitate meglenoromână pe fondul expansiunii otomane în Balcani, în secolul al XIV- lea. „Ce privește așezarea „șcheilor” în Brașov, din relatările cronicarilor știm că s’a făcut în anul 1392, și poate că anul acesta și data căderii Târnovei în mânile Turcilor (1393) nu e o simplă coincidență, și deci nu e exclus ca patria comună a acestor populații să fi fost regiunea Târnovei. Furia turcească i-a făcut pe unii dintre locuitorii acestor ținuturi să-și părăsească căminurile și să se refugieze în locuri mai adăpostite, între creștini, și atunci o parte a pornit spre nord”, susţinea Lacea.

Un sas, june alb în 1877

Doi ani mai târziu, Constantin Lacea publică o informaţie inedită în revista „Ţara Bârsei” (mai 1928). Dintr-o corespondenţă cu un unchi de-al său, Teodor Saftu, fost vătaf al junilor albi, află lista celor pe care acesta îi conducea în 1877. Teodor Stan avea la data discuţiei cu Constantin Lacea 80 de ani. Fusese măcelar la Braşov şi se mutase la Bucureşti unde a devenit funcţionar la Poştă. Lucrul ieşit din comun: în lista respectivă era un sas pe nume Schwecht. În fotografie, lista amintită de Teodor Daftu, aşa cum a apărut în „Ţara Bârsei”, care demonteză mitul acceptării în rândul junilor doar a românilor.

Tradiţie păstrată şi susţinută de preoţi

Tot în 1928, profesorul de Filosofie şi Geografie Nicolae Orghidan, în broşura „Ţara Bârsei”, are o nouă explicaţie a originii obiceiului Junilor. El susţine că legenda junilor a pornit de la preoţii bisericii Sfântul Nicolae, „în dorinţa acestora de a anima petrecerile din Sărbătorile Paştelui şi de a educa totodată tineretul”. Păstrarea şi susţinerea obiceiului de către preoţii Bisericii Sfântul Nicolae s-a păstrat până în ziua de astăzi. Astfel, preotul şi istoricul Candid Muşlea, fratele mai mare al etnografului Ion Muşlea, a fost autorul unei monografii a Bisericii Sf. Nicolae din Şchei şi a fost unul dintre cei mai cunoscuţi păstrători ai tradiţiei junilor.

Pe lângă sprijinirea Societăţii Junilor braşoveni, Biserica Sf. Nicolae a contribuit la înființarea primului gimnaziu românesc în 1851 și a susținut cu burse la studii în țară și peste hotare numeroși studenți. Tot din inițiativa bisericii s-au înființat numeroase fundații de sprijinire a vieții obștești locale și s-a întemeiat prima bibliotecă publică locală. Respectul junilor pentru biserică se vede şi din fragmentul următor, filmat în 1928, fără sonor. Figura centrală a peliculei este Iosif Blaga, protopopul Braşovului.

Iosif Blaga, devenit senator PNŢ de Braşov, apare şi într-un reportaj foto realizat de „Realitatea Ilustrată” un an mai târziu, în 1929. La acel moment, punctul culminant al sărbătorii se desfăşura în Miercurea Luminată, când cortegiul junilor, cu mare alai, pornea de la Pietrele lui Solomon şi străbătea strîzile principale ale oraşului. În fruntea defilării se afla orchestra militară a regimentului 89 de infanterieşi trăsura care îl ducea pe protoereul Iosif Blaga şi epitropii Bisericii Sf. Nicolae.

 

Steagul ascuns de preoţi

Preotul Muslea a descoperit că, prin anii 1878-1869, junii şi-au confecţionat un steag frumos din mătase, înfăţişând pe una din părţi chipul lui Mihai Viteazul. Steagul a fost scos prima dată „Între Chietri”, însă autorităţile maghiare le-a interzis să-l mai poarte la sărbători, cu condiţia alăturării tricolorului maghiar, condiţie neacceptată de juni. Păstrat cu sfinţenie în casa Junelui Gheorghe Urzică, în fiecare an, în miercurea Paştilor, Junii Curcani îl scoteau în curtea junelui vătaf, cântând după tradiţie „Hristos a înviat!”, ducându-l apoi la locul său. În anul 1916, cu ocazia intrării Armatei Române în Braşov, steagul a fost predat festiv, pentru a însoţi voluntarii Braşoveni până la Iaşi, de unde a fost returnat. După 1949, când comuniştii au decis să ardă mai multe arhive bisericeşti, un alt preot, Ioan Prişcu, l-a zidit, alături de mai multe documente, într-o cameră din turnul Bisericii Sfântul Nicolae. Astăzi, datorită preotului Vasile Oltean, fost director al Muzeului Primei Şcoli Româneşti până în 2020, steagul poate fi văzut de vizitatori.

Prima menţiune a obiceiului Junilor

Mult mai recent, preotul Vasile Oltean, filolog şi muzeograf apreciat, a făcut una dintre cele mai importante descoperiri legate de tradiţia junilor. El a găsit prima menţiune a documentară a sărbătorii junilor, într-un hristov datând de la 1728. În document, junii sunt amintiţi ca o „rânduială din bătrâni”. Printre altele, se mai consemnează în acest document despre juni: „Să-i lăsaţi să treacă fără opreală, frumos, pe rând, cum se cade, iar cine nu va îngădui să treacă cu sfintele cruci prin această grădină, unul ca acela să fie blestemat de domnul şi de cei trei sute optzeci de sfinţi”. Este vorba de trecerea junilor călări spre Pietrele lui Solomon, locul unde au loc serbările după Paşte. Vasile Oltean este autorul unei cuprinzătoare monografii istorice despre Juni.

Cele şapte cete de Juni

Pornit ca un eveniment din Miercurea Luminată, astăzi Sărbătoarea Junilor se întinde în toată săptămâna de după Paşti. Defilarea călare din Duminica Tomii este unică în România, reprezentând „Coborârea în Cetate”. Documentele atestă că, încă din deceniul trei al secolului trecut, existau șapte organizații ale junilor, cea mai veche fiind cea a Junilor Tineri şi cea mai nouă cea a grupul Junilor Dorobanți. Formarea celor şapte cete de Juni a avut următoarea cronologie:
JUNII TINERI. Au fost întemeietorii obiceiului, menţionat documentar încă de la 1728, reprezentând ceata celor necăsătoriţi.
JUNII ALBIORI. Erau numiţi în vechime „alghi”. S-au construit în anul 1860 în contextul înființării Asociațiunii Transilvănene pentru Cultura și Literatura Poporului Român (ASTRA), în marea lor majoritate făcând parte breslele măcelarilor și negustorilor din Șcheii Brașovului.
JUNII BĂTRÂNI. Şi-au primit numele în 1877, fiind bărbați căsătoriți din zona „Pe Tocile”, care iniţial însoţeau alaiul în spatele tinerilor. Junii Curcani s-au format în anul 1879 din rândul bărbaților căsătoriți care locuiau „Pe Coastă”. Numele vine de la celebra companie a oştirii române din războiul de independenţă.
JUNII ROŞIORI. Şi-au înfiinţat grupul în 1908, prin scindarea Societăţii Junilor Albi, din care s-au desprins cacovenii, locuitorii zonei nord-vestice a Şcheiului, cuprinsă între străzile Podul lui Grid şi General Moşoiu.
JUNII BRAŞOVECHENI. S-au constituit ca grup în anul 1922, din rândul românilor șcheieni stabiliți în Brașovechi (Brașovul Vechi).
JUNII DOROBANŢI. Ultimul grup constituit, s-au desprins din grupul Junilor Curcani în 1924. În rândurile lor sunt recrutați juni căsătoriți de pe străzile aparținătoare zonei Curcanilor și Pajiștei și Valea Tei, Valea Morilor și Prund.