Vânat de NKVD, ascuns de braşoveni

Medicul legist al Braşovului din anii ’30, Alexandru Birkle, a cunoscut un secret pentru care periculosul serviciu secret sovietic, NKVD, l-a vânat timp de mulţi ani. Doctorul Birkle a fost ascuns luni în şir în podul unei case de pe actuala stradă Nicolae Iorga, apoi a evadat din România cu un paşaport fals. A încercat să-şi facă pierdute urmele în America de Sud. A ajuns însă în faţa unei comisii  a Congresului SUA. Mascat cu un sac pe faţă, pentru a nu-şi pune în pericol familia din România. Aici a făcut unele dintre cele mai importante mărturii pentru elucidarea cumplitei crime în masă din pădurea Katyn. Totuşi, abia după prăbuşirea URSS, bestialităţile criminalilor sovietici au fost recunoscute statul rus. Chiar şi în ziua de astăzi, regimul de la Moscova ascunde numeroase informaţii şi a refuzat să ofere scuze publice.

 AUTORI:  Alexandru GHIZA, Steluța PESTREA SUCIU
Pentru articolele acestui site, autorii fac o muncă voluntară de documentare și editare. Pentru că iubim Brașovul, ne dorim ca locurile și oamenii  extraordinari care fac parte din istoria acestui oraș să fie cunoscuți de cât mai multă lume.  De aceea, nu restricționăm în niciun fel preluarea materialelor. Ne dorim, însă, ca reproducerea lor să fie făcută decent, cu link activ în primul paragraf, făcându-se un rezumat al textului publicat de noi. De asemenea, considerăm corect ca ilustrațiile și colajele foto să fie preluate cu precizarea sursei, de asemenea, prin link activ.

Peste 20 de mii de oameni executaţi în serie

La 1 septembrie 1939, Germania nazistă a invadat Polonia, dând astfel semnalul de începere a celui de-al Doilea Război Mondial. Rusia stalinistă a participat la invazie începând cu 17 septembrie, atacând din est. Prinşi între două armate duşmane, zeci de mii de polonezi au fost luaţi prizonieri.

Pe 5 martie 1940, Lavrenti Beria, şeful NKVD, viitorul KGB, a propus executarea tuturor ofiţerilor polonezi prizonieri de război, iar documentul său justificativ a fost semnat de întregul Comitet Central Sovietic, inclusiv de el însuşi şi de Iosif Stalin. Peste 20 de mii de ofiţeri polonezi au fost ucişi de călăii kaghebişti, fiind îngropaţi la grămadă. Ruşii au negat vehement această crimă, minţind că prizonierii au fost executați de nazişti.

Intenţionat, de altfel, au folosit revolvere de fabricaţie germană. Cu care şi-au executat victimele legate cu mâinile la spate, cu un glonţ în ceafă.

Toţi cei care le ştiau secretul au fost vânaţi în ţările ocupate din Europa de Est.

Doctorul legist Alexandru Birkle a fost expertul trimis de guvernul român în 1943 în comisia internaţională, supravegheată de germani, care a exhumat cadavrele ofiţerilor polonezi împuşcaţi de ruşi.

Urmăriţi de Ohrana, refugiaţi în România

Alexandru Birkle se trăgea dintr-o familie poloneză. Pe vremea când o parte din Polonia era ocupată de Rusia, iar ţarul era atotstăpânitor, tatăl lui a luptat pentru independenţa ţării lui. Avea doar 15 ani când, împreună cu fratele său, student la matematici în Sankt-Petersburg, a ajuns să fugă de Ohrana, temuta poliţie secretă rusă, şi să se refugieze în România. Erau căutaţi pentru că făceau parte dintr-o „organizaţie subversivă poloneză”. O perioadă, tatăl lui Alexandru Birkle a urmat şcoala de arte şi meserii la Viena, apoi s-a căsătorit şi a deschis un atelier de fabricat mobilă de lux la Bucureşti. Pentru că afacerea tatălui său era înfloritoare, Alexandru Birkle s-a născut într-o familie înstărită.  De copil, pe lângă limba română, a învăţat polona şi rusa, apoi germana. La maturitate, în şcoală, şi-a însuşit şi limba franceză.

 

Conu Alecu

A absolvit Liceul Gheorghe Lazăr. În 1916 a plecat voluntar în război, fiind luat prizonier. Între 1919-1925 a urmat Facultatea de Medicină din Bucureşti, unde l-a avut profesor pe celebrul legist Mina Minovici, de care a rămas foarte apropiat. S-a căsătorit cu Olimpia Mănescu, colegă de an şi medic. După examenul de licenţă, a fost repartizat medic în provincie, la Spitalul din Găeşti, unde nu i-a plăcut. Ajunge medic legist la Braşov în a doua parte a anilor ‘20, prin concurs. Se stabileşte chiriaş într-un apartament al casei notarului public Radu Găvraş, casă aflată astăzi pe strada Maior Cranţa nr. 5. Conu Alecu, cum îi spuneau apropiaţii, cu respect şi alint pentru calităţile omului, nu numai ale specialistului, împreună cu soţia Olimpia şi fiica Rodica, ocupă un apartament de la parterul casei. Rodica îşi face numeroşi prieteni printre puştii vecinilor. Împreună cu copiii doctorului Dogariu, al cărui sanatoriu este vecin cu casa lor, şi cu alţi de sema lor de pe stradă, formează un grup de nedespărţit. Merg împreună la tenis, pe un teren viran de lângă dealul Cetăţuiei, iar iarna se însoţesc la schi pe o pârtie improvizată a aceluiaşi deal. Amintirile din copilărie ale fiicei doctorului Birkle sunt citate în cartea “Străzi, case, oameni din Braşov” a scriitoarei Steluţa Pestrea Suciu (foto).

Doctor iubit în comunitate

Doctorul Birkle devine un membru respectat şi iubit al comunităţii braşovene. Are legături foarte apropiate cu doctorii din oraş şi cu poliţiştii, alături de care lucrează în diverse cazuri. Relaţii care, mai târziu, îi vor fi de mare folos. Tot prin concurs, în 1936, ocupă postul de medic legist la Tribunalul Ilfov  şi prim-asistent la Institutul de Medicină Legală şi Criminologie din Bucureşti. Se stabileşte cu familia în capitală. Olimpia, soţia lui, obţine, la rândul ei, un post de medic la Spitalul Otopeni. Rodica, fiica cuplului, care urma cursurile lieului “Principesa Elena” în Braşov, ajunge internă la  o şcoală din capitală, apoi studentă la medicină.

Ameninţat de legionari

Îi plăcea meseria şi era foarte riguros neacceptând ingerinţe din afară pentru a modifica certificatele de deces. Din cauza asta a avut o mulţime de necazuri. Primele au fost cu legionarii, după ce a expertizat cadavrele demnitarilor, magistraţilor şi poliţiştilor ucişi de aceştia la Jilava, în 1940.  Un prieten de-al său, prim- procuror al Curţii de Casaţie, Radu Pascu, fusese printre victime. Nu a acceptat niciun compromis care să ajute la scăparea unora dintre asasini. Expertizele lui au folosit la condamnarea acestora.

Un timp, legionarii i-au trimis acasă bileţele de ameninţare cu moartea, scrise cu cerneală verde. A fost pentru prima oară cînd s-a simţit vânat. Era foarte apreciat profesional, făcea contra-expertize pentru tribunal, practic avea ultimul cuvânt în ceea ce privea datele medico-legale. Era corect, iar faptul că ştia multe limbi îl făcuseră un specialist căutat de guvern.

Secrete înfiorătoare

Rodica, fiica lui, student la medicină, l-a ajutat la redactarea rapoartelor. Tatăl ei venise înapoi în ţară vizibil marcat, deşi văzuse până atunci numeroase cadavre şi ştia să-şi păstreze sângele rece. Voia să întocmească documente cât mai detaliate, ca întreaga lume să ştie. Rodicăi Birkle i-a povestit amănuntele cercetărilor făcute la Katyn de comisia internaţională.  Morţii fuseseră îngropaţi ca sardelele, în zece straturi. Pentru că solul era nisipos, cadavrele se conservaseră foarte bine. A fost uşor de constatat că toţi fuseseră împuşcaţi în ceafă, stând în genunchi. Cei tineri erau legaţi cu mâinile la spate, cei bătrâni nu. Deasupra cadavrelor puseseră pini şi inelele din trunchiul copacilor au arătat clar momentul în care au fost plantaţi. “Pe tata îl impresionase zgomotul pe care îl făcea un cadavru când era dezlipit de cel de sub el. Erau saponificaţi, îi despărţeau cu toporişca”, a povestit peste ani fiica doctorului legist.

Comisie internaţională, avizată de Germania

CEREREA POLONEZILOR. Încă din 1940, ofiţerii polonezi care reuşiseră să fugă şi să lupte de partea aliaţilor, bănuiau să s-a întâmplat ceva îngrozitor cu camarazii lor dispăruţi fără urmă. Primul ministru în exil al Poloniei, Wladyslaw Sikorski a cerut oficial declanşarea unei ample anchete independente a Crucii Roşii internaţionale. Numai că, la momentul respectiv, Polonia dublu ocupată nu putea iniţia pe cont propriu un asttel de demers.

REPREZENTANŢI DIN 12 STATE. Astfel, Germania nazistă, interesată să exploateze propagandistic crima de război a sovieticilor, a instituit în primavara lui 1943 o comisie internaţională de experţi în domeniul medicinei legale din 12 state aflate la acea vreme sub influenţa germană: Belgia, Bulgaria, Cehia, Croaţia, Danemarca, Finlanda, Italia, Olanda, Slovacia, Franţa (regimul de la Vichi), Ungaria, şi România. La toţi aceştia, s-au adăugat un criminolog membru SS – Gerhard Buhtz şi doi reprezentanţi ai Crucii Roşii, un preot şi un medic legist. Buhtz a întocmit raportul oficial al Germaniei, publicat ulterior în presă.

UN BUCUREŞTEAN ŞI UN TIMIŞOREAN. Printre cei mai activi membrii ai comisiei s-au numărat reprezentanţii României şi Ungariei, Alexandru Birkle, respectiv Ferenc Orsos. Birkle vorbea polona, iar Orsos rusa. Cei doi au putut interoga mai mulşi martori, corelând datele medico-legale cu alte dovezi. Ferenc Orsos, născut la Timişoara în 1879, era profesor de medicină legală şi criminologie la Universitatea din Budapesta. La fel cu Birkle, a reuşit după război să se salveze în vestul Europei şi a constituit o sursă importantă pentru aflarea adevărului despre odioasa crimă de război rusească.

Poze groaznice pe două pagini în “Realitatea Ilustrată”

Agenţia de ştiri germană “Transocean News Service”, care transmitea în engleză, a anunţat pentru prima dată la 11 aprilie 1943 ştirea masacrului. Două zile mai târziu. Radio Berlin răspândea ştirea în Germania nazistă. Propaganda nazistă, conndusă de Goebbels, declanşează o campanie de presă, încercând să dezbine alianţa conjuncturală dintre Rusia sovietică şi puterile occidentale.

Protocolul medico-legal final este publicat în numărul din 4 mai 1943 al ofciosului german ,,VoIkischer Beobachter” (Observatorul Popular). La Bucureşti, tot la începutul lunii mai, concluziile redactate de doctoral Birkle sunt preluate în 1943 de toate ziarele de la Bucureşti. Realitatea Ilustrată publică, în numărul 846 din săptămâna 6-12 mai 1943, un fotoreportaj cu imagini terifiante din timpul exhumării cadavrelor. Imaginile răscolesc opinia pubică, dar grijile războiului sting repede interesul pentru “Descoperirile de la Katyn”. Multe alte publicaţii şi din provincie preiau date din raport. Despre ororile de la Viniţa , ziarul “Curentul” al lui Pamfil Şeicaru, a avut o serie de articole cu supratitului “Viniţa oraşul morţii bolşevice”.

Concluziile comisiei

Experţii au ajuns ajuns la Karyn la sfârşitul lunii aprilie 1943. La 3 iunie 1943, peste 4.100 de cadavre fuseseră deja exhumate (peste 90%), dintre care circa 3.000 au putut fi identificate. Activitatea comisiei s-a întrerupt la 7 iunie 1943, odată cu revenirea trupelor sovietice la Porţile Smolenskului. Pădurea din jurul Katynului a redevenit teatru de război. Principalele concluzii ale anchetei au fost:

–  victimele erau legate cu mâinile la spate cu cabluri provenind de la armata sovietică.

– cadavrele aveau în marea majoritate orificii osoase de împuşcare în zona occipitală

– s-au folosit pistoale Walther de fabricaţie germană

– cadavrele prezentau urme de înţepare în trei colţuri, produse de baionetele cu trei lame, utilizate numai şi numai de către Armata Roşie.

– în cizmele şi buzunarele victimelor s-au găsit ceasuri, cruci şi inele,folosite la identificare

–  data morţi a fost stabilită exact după cantitatea de săruri de fosfor extras din resturile creierului celor ucişi, ca având loc  în perioada aprilie-mai 1940.

– în gura şi esofagul unora dintre victime a fost găsit pamânt, ceea ce dovedea că unii nu au murit până în momentul îngropării,  sufocându-se în groapă.

Accident aviatic suspect

În 1943, o parte dintre documente comisiei, ajunse la guvernul polonez în exil sunt distruse într-un ciudat accident de avion. Ele urmau să ajungă la guvernul britanic, pentru a fi cunoscute aliaţilor vestici ai URSS. Generalul Sikorski, cel a cărui insistenţă de a aduce la cunoştinţa vesticilor crimele sovietice îl făcuse pe Stalin să rupă relaţiile cu guvernul polonez în exil, decide să-i arate toate dovezile lui Churchil. Decolat din Africa de Nord cu destinaţia Londra, avionul se prăbuşeşte la numai 16 secunde. Delegaţia poloneză în frunte cu generalul şi doi parlamentari bitanci îşi pierd viaţa. În total, 16 victime. În 1944, căpitanul de armată George Earle, emisarul SUA în Balcani, studiază mai multe documente provenite de la sursele din România, foarte probabil de la doctorul Birkle, cel care întocmise raportul. Roosevelt a respins însă concluziile şi a secretizat documentul. De altfel, comisia care a făcut exhumările în 1943, a adus şi câţiva prizonieri aliaţi pentru a fi martori. Prizonierul de război american, colonelul John van Vliet și un prizonier englez, tot colonel, precum şi căpitanul englez Donald B. Stuart au ştiut şi ei că asasinatele în serie fuseseră organizate de ruşi. Mărturiile lor au fost ignorate pentru a nu îi irita pe sovieticii.

Soartă pecetluită

Scurgerile de informaţii către americani îi pun pe jar pe sovietici, care, după actul de la 23 August 1944, controlau practic România. Conducătorul fostului guvern, dictatorul Antonescu, fusese trimis în detenţie la Moscova, iar documentele compromiţătoare despre Katyn confiscate. NKVD-ul formează în România o echipă care să-l captureze pe doctorul Birkle. Medicul urmăreşte cu asiduitate ştirile internaţionale din ziare înţelegând că, într-o ţară ocupată de o armată criminală, soarta îi este pecetluită. După ce citeşte într-un ziar o corespondenţă din Sofia, care anunţa arestarea fostului său coleg bulgar din comisia Katin, Marko Markov, devine extrem de precaut. La 22 noiembrie 1944, ruşii, cu intenţia de a-l prinde pe Birkle, îi supraveghează casa de pe Strada Căderea Bastiliei.

Membrii comisiei, vânaţi în Europa de Est

De altfel, agenţii NKVD-ului i-au urmărit cu asiduitate pe toţi experţii est-europeni de la Katyn. Imediat după părăsirea Cracoviei de către germani, agenţii sovietici l-au arestat pe doctorul Marian Wodzinski şi l-au pus sub acuzare pentru colaboraţionism nazist. La fel a procedat NKVD-ul cu Frantisek Hajek din Praga. Apoi cu Marko Markov, care a fost prins şi arestat în Bulgaria, apoi forţat să facă declaraţii false la Procesul de la Nurenberg. Ulterior, l-au împuşcat pentru că ştia prea multe. De menţionat că. pe tot parcursul Procesului de la Nurenberg, sovieticii au încercat, fără succes, să indice criminalii de război nazişti ca fiind implicaţi în Masacrul de la Katyn. Fără succes. În documentele finale de la Nurenberg se notează doar că un batalion nazist sub comanda unui colonel (Ahrens) a staţionat în Katyn abia începând cu decembrie 1941.

Falsurile comisiei sovietice

 

La momentul exhumarilor din 1943, Kremlinul a dezminţit categoric. Au afirmat că este vorba despre prizonieri polonezi ucişi de nazişti în vara 1941 sau chiar de o ,descoperire arheologică a unui câmp de bătălie din vechime!”. La sfârşitul lui septembrie 1943, la scurt timp după ce Armata Roşie a recucerit zona din jurul Katynului şi Smolenskului, specialiştii NKVD-ului – numiţii „operativniki” –  au distrus cimitirul pe care îl construise Crucea Roşie Poloneză. Excavatoarele au redeschis gropile comune, iar documente false au fost puse în uniformele şi cizmele militarilor polonezi. Apoi, a fost trimisă la faţa locului o comisie specială sovietică. Comisia Burdenko, numită după numele conducătorului, Nikolai Nilovici Burdenko (1876-1946), neurochirurg, chirurgul şef al Armatei Roşii şi preşedintele Academiei de Ştiinţe Medicale a URSS, a exhumat din nou cadavrele. Concluzia “experţilor” sovietici a fost că execuţiile au avut loc în a doua jumătate a anului 1941, atunci când zona era sub ocupaţie germană. Niciun specialist sau observator străin, nici măcar din partea comuniştilor prostalinişti polonezi nu avut permisiunea să se alăture membrilor comisiei. De menţionat că, printre membrii marcanţi ai acestei comisii se afla şi scriitorul A.N. Tolstoi (1883 – 1945). Ruşii şi-au susţinut imensa minciună despre Katyn aproape 60 de ani.

Salvat de slujnica rusoaică

Într-o noapte, în faţa locuinţei, au coborât soldaţi ruşi dintr-un camion militar. Erau însoţiţi de un comandant şi un traducător român. Au început să strige că sunt de la Aeroportul Băneasa, unde a avut loc un accident de avion şi au nevoie de un medic. După poarta grea de metal, slujnica, o rusoaică, începe şi ea să strige în limba soldaţilor. Venise din Basarabia şi obişnuia să tragă la măsea. Dar era foarte devotată celui care o angajase. “Domnu’ Birkle e doctor de morţi! Lăsaţi-l în pace! Nu e bun pentru ce vreţi voi!”, i-a tot învârtit pe soldaţi. Până ce aceştia au fost nevoiţi să spargă poarta, în ţipetele disperate ale rusoaicei. Doctorul Birkle avusese însă timp să ajungă departe.

“Avea numai 40 de kilograme”

Cartierul în care locuia fusese bombardat intens cu proiectile incendiare, în aprilie 1944. Părea un labirint de ruine şi copaci carbonizaţi prin care, după ce a sărit gardul din spatele casei, şi-a găsit scăparea.

Neştiind ce să facă, s-a dus la o secţie de Poliţie din apropiere, de unde l-a sunat pe colonelul Miulescu, şeful jandarmilor cu care era prieten bun. S-au întâlnit apoi chiar într-o secţie de poliţie. Comuniştii nu puseseră încă mâna pe Poliţie şi Jandarmerie. Din acel moment a fost nevoit să trăiască ca un fugar, ascunzându-se tot timpul.

O perioadă a stat la un prieten, ascunzându-se în dulap de fiecare dată când cineva bătea la uşă. Era ca un animal hăituit. Un om foarte îngrijit în vremurile bune, acum avea barbă şi părul vâlvoi.  Chiar şi hainele curgeu de pe el, după ce ajunsese piele şi os. “Avea numai 40 de kilograme”, mărturisea peste ani fiica lui.

În sanatoriul doctorului Dogaru

După un timp, fiind convins că cercul din jurul lui se strange, a decis să-şi caute un ascunziş în provincie, unde ar fi mai puţin vizat. A ales Braşovul, unde lucrase mulţi ani şi avea mai mulţi prieteni apropiaţi.

Doctorul Dogaru îl ascunde într-o rezervă a sanatoriului său, aflat pe aceeaşi stradă pe care locuise în Braşov familia Birkle. Sanatoriul Dogaru a fost în perioada interbelică un aşezământ de elită al Braşovului.

Mult timp a fost păstrată pe balconul  de la stradă o inscripţie: “Sanatoriul de chirurgie şi maternitate”, doctorul Dogaru fiind un reputat ginecolog.

Primul corp de clădire fusese ridicat în 1928, zece ani mai târziu fiind extins cu un nou corp spre stradă. Serviciile aşezământului medical fiind extinse. În 1944, vremurile erau foarte tulburi, iar ruşii încercau să rechiziţioneze clădirea.

Ascunzătoarea din pod

După câteva luni de la venirea lui Birkle, în rezerva alăturată, a fost internat Victor-Cerghi Pop. Fost fruntaş PNŢ în judeţul Trei Scaune, farmacistul din Sf. Gheorghe era strict păzit, aflându-se sub anchetă în procesul înscenat organizaţiei de partizani Sumanele Negre. Speriat că escorta pusă în faţa uşii ar putea deveni prea curioasă, doctorul Dogaru decide să găsească o altă ascunzătoare pentru Birkle. Astfel, vorbeşte cu doctorul Lupu, un alt medic din cercul de prieteni al fugarului. Noaptea, escaladând fereastra dinspre deal, Birkle se furişează printre arborii deşi de pe dealul Cetăţuiei şi ajunge la vila aflată astăzi pe strada Nicolae Iorga la numărul 16. Casa fusese ridicată de doctorul Lupu, împreună cu cumnatul său, inginerul constructor Ghiţă Pop, acesta din urmă ocupând apartamentul de la etaj. Aici, printr-o trapă, se putea urca în pod, unde, sub marginea acoperişului era amenajată o cămară îngustă cu un pat.

Ca o ironie a sorţii, câţiva ani mai târziu, între anii 1948-1955, casa a fost confiscată, devenind sediul Tribunalului Militar al regiunii. Pe lângă cauzele ce priveau militarii, aici s-au judecat, printr-o procedură sumară, cauzele deţinuţilor ce au primit ani grei de temniţă. În aşteptarea sentinţelor erau închişi aici. Mulţi ani, camerele de la demisol şi-au păstrat gratiile.

Ajutat de medicii braşoveni şi de Principesa Ileana

Pentru a-l găzdui, procurându-i mâncare şi alte lucruri pentru igienă personală şi confort, Ghiţă Pop a primit periodic bani de la familia lui Birkle. Până în 1946, cu scurte întreruperi, vânat de temutul NKVD, Alexandru Birkle a fost nevoit să-şi ducă zilele în semiobscuritatea locului ascuns din podul casei din Braşov. Pe lângă doctorii Dogaru şi Lupu, din conspiraţia ascunderii lui Birkle au făcut parte şi doctorul Căliman, şeful laboratorului de analize din oraş, iar complici, câţiva poliţişti braşoveni.

Persoana cea mai importantă la care medicii puteau apela oricând pentru ajutor era principesa Ileana, fata cea mică a reginei Maria. Principesa se mutase, împreună cu cei şase copii la Bran, unde făcuse un spital pentru militarii români. Cunoştea foarte bine lumea medicilor din oraş la care apela atunci când avea unele cazuri mai grave. Principesa, cu relaţii foarte bune la Bucureşti – regele Mihai va abdica abia în 1947 – şi chiar în rândul noii protipendade comuniste, reuşea de multe ori să obţină aprobări sau documente care, altfel, ar fi fost imposibil de procurat.

Scăpat din razie

Deşi slăbit, la Braşov, Birkle şi-a regăsit echilibrul psihic şi, chiar în groaznicele condiţii în care supravieţuia, reuşise să-şi păstreze simţul umorului. A ieşit doar de câteva ori, o dată ajungând cu mari riscuri până în Bucureşti. Rodica, fiica lui, a fost cea care se întâlnea cu el pentru a-i da bani şi informaţii. Doar în locuri foarte aglomerate, încercând să scape de eventualele urmăriri. Într-un interviu, dat în 2009, scriitoarei braşovene Steluţa Pestrea Suciu, fiica lui Birkle îşi amintea cum a reuşit să-şi vadă tatăl într-o piaţă din Bucureşti, celebră în acele vremuri,  “Vulturul de mare cu peştele-n gheare”. Era atât de speriată că tremura toată. Abia putea să-şi mascheze teama. Chiar în momentul întâlnirii faţă-n faţă, agitaţia din jur a făcut-o să înţeleagă că începuse o razie, foarte obişnuită în acele vremuri. A simţit că moare. Tatăl ei a prins-o de mână şi a privit-o în ochi. Căldura strânsorii i-a transmis parcă liniştea de care avea nevoie. “Încearcă să pleci cât mai calm”, i-a spus, după ce a luat pachetul care îi fusese adus. L-a văzut, de la mică distanţă, cum a scos o ţigară şi s-a îndreptat direct spre un soldat. L-a auzit apoi, spunându-i: “Camarade, ai un foc?”. După ce şi-a aprins ţigara a dispărut ca în ceaţă, aranjându-şi pălăria.

Reţinute la secţia de Poliţie timp de o săptămână

Între timp, Rodica, studentă în ultimul an la Medicină, reuşeşte să termine facultatea şi devine medic pediatru. Atât ea, cât şi mama ei, Olimpia, sunt interogate de mai multe ori, dar spun că nu mai au nicio veste de la Alexandru Birkle. La un moment dat, cele două femei sunt arestate şi ţinute o săptămână la poliţia din cartier. Cum Alexandru Birkle fusese foarte respectat de poliţişti în perioada cât fusese medic legist, toţi au fost foarte drăguţi, chiar solidari cu femeile reţinute. Ca să nu se sperie fugarul şi să facă un gest necugetat, în cazul în care ar suna acasă, personalul locuinţei a fost instruit de Olimpia Birkle să spună la telefon că a plecat în vacanţă la Braşov, împreună cu fiica ei. Astfel, Alexandru Birkle ar fi subînţeles care este situaţia. Doctorul legist este căutat şi la Braşov, dar fără rezultat.

De negăsit pentru Poliţia Braşov

Conform revistei “Historia”, nr. 244, din mai 2022, în arhivele CNSAS există două dosare de urmărire în cazul doctorului Birkle. Sunt destul de subţirele, ambele totalizând 65 de pagini. Primul se referă la încercările Poliţiei şi Siguranţei de a-l prinde, sub directa supervizare a NKVD-ului şi datează din 1944. După fuga lui Birkle de la domiciliul bucureştean, Direcţia Generală a Poliţiei şi Corpul detectivilor Bucureşti a trimis o depeşă către Inspectoratul General de la Sibiu cu următorul conţinut: “rugăm luaţi măsuri urgent pentru a se face investigaţii pentru prinderea şi arestarea doctorului Birkle Alexandru, fost medic legist la Tribunalul Ilfov, care, simţind că este urmărit a dispărut de la domiciliul său. Rezultatul se va raporta pe orice cale, cât mai urgent posibil”. Căutările asidue au fost în zadar. Pe ultima filă a dosarului, din data de 15 ianuarie 1945, este scris că, deşi s-au făcut cercetări, nu s-a mai obţinut nici un indiciu din care să rezulte că dr. Birkle Alexandru, ar fi venit prin regiunea inspectoratului de Poliţie de la Braşov. “Urmărirea continuă, iar rezultatul informaţiilor şi investigaţiilor făcute se va raporta la timp”, încheie documentul.

Fuga cu paşaport fals

Din economii şi împrumuturi, Olimpia şi Rodica obţin, cu bani grei, un paşaport falsificat  pentru acesta să poată fugi în vestul Europei. Riscurile sunt imense, dar, în 1946, Alexandru Birkle reuşeşte să părăsească România, ajungând în Berna. Aici, a fost ajutat de medicul legist François Naville (foto), directorul Institutului medico-legal al Universității din Geneva, reprezentantul Elveţiei în comisia de la Katyn, cu care se împrietenise.

Elveţianul I-a ajutat cu bani şi cu sfaturi în refugierea sa politică. Pleacă în Franţa, apoi traversează Atlanticul, ajungâd în Argentina. Reuşeşte să ocupe un post în învăţământ la facultatea de medicină din Lima, Peru. Nici aici nu stă prea mult. Fugit din ţară fără diplomele care să-I ateste studiile şi competenţa în domeniul medicine legale, întâmpină numeroase probleme.

Sprijin din partea Principesei Ileana

Află că principesa Ileana, protectoarea lui de altădată şi prietena medicilor braşoveni se află în SUA, unde susţine un turneu de conferințe despre situaţia tragică din România. Cu ajutorul unor oameni din anturajul acesteia, ajunge în SUA. Devine unul dintre medicii apropiaţi Principesei Ileana, cea care avea să devină Maica Alexandra, stareţa, până la moartea ei din 1991, a mănăstirii cu hramul ,,Schimbarea la faţă de la Ellwood City, Pennsylvania. Reuşeşte să obţină o diplomă de psihiatru, specialitate în care va profesa până la sfârşitul vieţii. În schimb, acasă, în România, în 1948, după fuga sa, a fost condamnat în contumacie pentru crime contra păcii, la 20 de ani de muncă silnică, conform sentinţei Curţii Bucureşti, Secţia I Penală, Decizia 569, din 22 decembrie 1948.  Urmările pentru soţia şi fiica sa au fost dezastruoase. Casa le-a fost confiscată. Ambele au făcut ani grei de puşcărie politică.

Soţia şi fiica, hărţuite de Securitate

După două dictaturi şi un război nimicitor, România, strânsă în menghina sovietică, intra într-o nouă dictatură. Mult mai lungă şi mai apăsătoare.  Ministerul de Interne este din ce în ce mai controlat de comunişti. Până în 1948, când este înfiinţată Securitatea Statului, foştii agenţi şi comisari sunt daţi afară şi chiar arestaţi. Al doilea dosar de urmărire pe numele lui Birkle datează din 1952 şi este întocmit de mult mai durii securişti. Convinşi că medicul legist a scăpat în Occident şi presaţi de şefii lor sovietici, securiştii încep să le hărţuiască pe cele două femei şi, în final, sub motive inventate, le arestează. Se bănuia că Alexandru Birkle va oferi informaţii compromiţătoare vesticilor despre crimele sovieticilor de la Katyn. Începuse Războiul Rece şi ceea ce ştia fugarul din România putea însemna foarte mult în războiul de propagandă al celor două blocuri politice. Cazul Katyn este redeschis de către Congresul SUA.

Interogat cu o pungă în cap

Fiind unul dintre puţinii experţi care au supravieţuit vânătorii NKVD-ului, medicul legist Alexandru Birkle ajunge, într-adevăr, să dezvăluie public odioasa crimă stalinistă de la Katyn. O face în faţa unei comisii a Congresului American. Între 1951-52, pe fondul războiului din Coreea, o comisie de anchetă a Congresului american condusă de republicanul Ray J. Madden (1892-1987), cunoscut sub numele de Comisia (Comitetul) Madden, a reinvestigat masacrul de la Katyn. Comisia – într-un raport masiv de 2.362 de pagini – a ajuns la concluzia indubitabilă că sovieticii sunt vinovati de moartea polonezilor şi au recomandat ca vinovaţii stalinişti să fie deferiţi spre judecare Curţii Internaţionale de Jusţie. În plin Război Rece, un astfel de demers era, evident, fără niciun rezultat. Doctorul Birkle a fost prezent la bară. Identitatea sa nu a fost însă dezvăluită. Vorbeşte cu comisia având trasă pe faţă o pungă. Era o măsură luată pentru a proteja familiile rămase în Europa de Est a celor care depuneau mărturii. Imagini cu martorii conspiraţi interogaţi de membrii comitetului apar în presă, printre cei fotografiaţi cu punga în cap putând fi chiar Birkle.

Dosarul de Securitate

În dosarul de Securitate, citat în revista “Historia”, nr. 244, din mai 2022, este reprodus conţinutul Notei 822, din 24 octombrie 1952.

Documentul face referire la motivul pentru care este căutat: “a acceptat ca după terminarea simulacrului de cercetări făcute în legătură cu împuşcarea ofiţerilor polonezi găsiţi în gropile de la Katyn – să semneze la Berlin cu bună ştiinţă, un raport cuprinzând date şi concluzii cu totul neadevărate, punându-se în slujba hitlerismului şi fascismului (…), ajutând prin aceasta la propaganda fascist hitleristă de defăimare a Uniunii Sovietice. (…)

În tot timpul cât Birkle Alexandru a fost urmărit el a fost favorizat atât de Olimpia Birkle, sotia sa cât şi de Rodica Botez, fiica sa”.

Raportul face referire şi la o concubină neidentificată, numită Elena, care l-ar fi adăpostit. Pentru vina – presupusă, dovezile fiind aproape inexistente – că şi-au apărat soţul, respectiv tatăl, în urmă cu  şase ani, când acesta a reuşit să fugă din România, Olimpia şi Rodica au fost condamnate fiecare la câte 5 ani de închisoare.

“Plimbate” prin 10 închisori comuniste

Soţia şi fiica lui Alexandru Birkle au fost ,,plimbate” pe perioada detenţiei prin 10 închisori comuniste. Soţia, Olimpia Birkle, de profesie medic, a fost reținută din ordinul Direcției Generale a Securității Statului (DGSS) la 16 august 1952, pentru o perioadă de 60 de luni, pentru favorizarea infractorului. A executat detenția la Jilava, Pipera, Văcărești-spital și Mislea. Fiica, Rodica Botez, tot medic, la data arestării era angajată la şantierul Medgidia-Canal, cu domiciliul la „Spital Năvodari Canal Dunărea-Marea Neagră”. Se căsătorise cu Sergiu Botez, tot medic, cu care avea o fetiță de numai patru luni, pe care o alăpta. A fost închisă pe baza Procesului-verbal de internare nr. 17 al Ministerului Securității Statului (MSS) din 28 octombrie 1952; motivul oficial al reţinerii: „făcea ședințe cu mai mulți doctori din spital. Legionari”. Durata internării: 60 de luni.

Calvarul detenţiei

Niciuna dintre ele nu l-a mai văzut vreodată pe Alexandru Birkle. Supravieţuitoare până la căderea comunismului, fiica doctorului a încercat abia după 1989 să dea de urma tatălui ei. Rodica a executat detenția la Jilava, Bragadiru, Domnești, Târgșor, Mislea. Pentru atitudinea ei demnă, în legătură cu protejarea tatălui său, despre care nu a divulgat unde este ascuns, a fost deseori bătută. După arestare, în timp ce era transportată între două puşcării, i s-a înscenat execuţia pe marginea drumului. Ţeava puştii aţintită spre spatele ei, într-o pădurice în care se auzeau împuşcături, i-a rămas în memorie toată viaţa. Nu şi-a pierdut minţile, dimpotrivă. A învăţat să înfrunte cu curaj şi mai mare orice situaţie. Gardiencele au tras-o de păr atât de des, încât, la ieşirea din detenţie, a constatat că rămăsese aproape cheală. Părul de pe tâmple fusese scos din rădăcină.

Amintrea vremurilor de teroare

Ajunsă la vârsta de 80 de ani, şi-a rememorat chinurile prin care a trevut prin puşcăriile comuniste. Îşi amintea, într-un interviu oferit scriitoarei braşovene Steluţa Pestrea Suciu, despre frigul şi umezeala de la Jilava, unde a stat cu o pereche de papuci cu talpă de lemn, oferiţi de o colegă, după ce încălţările ei s-au rupt. “Apa se condensa pe tavan, apoi se strângea undeva în mijloc şi cădea pe pardoseală, pic-pic”, povestea femeia. Sunetul sacadat marca secundele unui calvar, care părea că nu se va mai termina. S-a eliberat cu o fustă şi o bluză jerpelite, fără niciun ban. S-a urcat într-un tramvai, unde, pentru că nu avea bilet, oamenii pe care nu-I cunoştea, au făcut o colectă. I-au rămas şi nişte bănuţi în plus pe care i-a păstrat ruşinată că primise de pomană. Soţul o părăsise şi viaţa şi-a recăpătat ritmul firesc cu mare greutate. Ba, chiar, s-a îmbolnăvit foarte grav şi nimeni nu i-a dat vreo şansă de supravieţuire. S-a recăsătorit cu medicul care a salvat-o, luând numele lui de familie, Marta.

Securiştii au încercat să pună mâna pe moştenirea lui Birkle

Alexandru Birkle, prin diverși intermediari a ținut, sporadic, legătura cu familia. În dosarul său de securitate  există chiar o scrisoare trimisă unui doctor legist din Bucureşti, fost coleg, la sfârşitul anilor ‘50. După depoziţia dată în faţa Comitetului Congresului, a fost protejat de autoritățile americane. S-a recăsătorit şi a reuşit să-şi câştige existenţa profesând în continuare medicina. Şi-a deschis cabinet de neurologie și psihiatrie. În 1975, s-a lansat zvonul că ar fi murit într-un accident de circulaţie. Probabil, o operaţiune de intoxicare, pentru a i se pierde urma. Rodica Marta, devenită singura moştenitoare, a fost căutată acasă de câţiva “tovarăşi”, care s-au recomandat ca funcţionari la Banca Română de Comerţ Exterior – de fapt, Banca Securităţii, cea care se ocupa de toate activităţile comerciale din exterior ale statului comunist. Au insistat să semneze o procură prin care ei să se ocupe de succesiunea averii rămase după tatăl ei. I-a refuzat.

Scrisoarea Principesei Ileana

În 1990, când a putut să se intereseze de soarta tatălui ei, despre care nu mai ştia nimic, Rodica Marta i-a scris Principesei Ileana. Ştia că părintele ei o cunoştea şi auzise că ar fi fost ajutat de ea la stabilirea în SUA.

În cartea “Elitele Braşovului” a Steluţei Pestrea Suciu, este reprodusă scrisoarea prin care Principesa Ileana îi răspunde Rodicăi Marta.

La peste patru decenii de la plecarea din ţară, Principesa scria încă impecabil în limba română. Îşi amintea de doctorul Birkle, însă pierduse orice legătură cu el. I-a recomandat adresa unei prietene din Paris, al cărui fiu locuia în Argentina şi cunoştea comunitatea românească de acolo. “Sper foarte mult că veţi putea descoperi ce s-a petrecut, e aşa de trist că nu ştiţi”, scria Principesa în scrisoarea de răspuns (foto).

Luptă în justiţia postcomunistă

După căderea regimului communist, în 1992, Rodica Marta (Birkle) a solicitat procurorului general „recurs în anulare“, care a fost admis, iar Curtea Supremă a casat decizia de condamnare, l-a achitat pe tatăl ei și a înlăturat pedeapsa complementară de confiscare a averii. Mai târziu, după apariția Legii 221/2009, s-a adresat Justiției pentru a constata caracterul politic al condamnărilor și a solicita despăgubiri pentru întreaga familie. Mai întâi, în 2010 Tribunalul București a constatat caracterul politic al condamnărilor pentru toată familia și a acordat despăgubiri. A fost singura decizie dreaptă, dintr-un întreg șir. La recurs, judecat la Curtea de Apel în 2010–2011, despăgubirile pentru părinţii săi nu au mai fost acceptate. Motivaţia: : dacă omul a murit, moare și constatarea caracterului politic al condamnării. Următorul recurs, la Înalta Curte în 2011–2012, a confirmat decizia instanței anterioare.

A trăit 90 de ani

După mai multe demersuri, Rodica Marta a aflat că tatăl ei a murit abia în 1987, iar moştenirea a luat-o fiul soţiei din a doua căsătorie. O copie a certificatului de deces, obţinută în 1992, arăta că Alexander Birkle murise în 1987 la New Iork, în vârstă de 90 de ani, după ce o răceală a degenerat în pneumonie. Conform propriei dorinţe, a fost incinerat.

Sinistrul epilog al poveştii Katynului s-a  scris în 10 aprilie 2010. Aeronava care transporta o delegaţie specială condusă de preşedintele de atunci a  Poloniei, Lech Kaczyński, alături de mai mulţi urmaşi ai victimelor masacrului din 1943, s-a prăbușit în apropierea aeroportului de la Smolensk. Delegaţia comemorase asasiantul în masă din urmă cu 70 de ani.

În aprilie anul acesta, ancheta autorităţilor poloneze a ajuns la concluzia că accidentul a fost provocat de două bombe plasate în avion. Există suspiciuni că dispozitivele explozive au fost introduse la bord în timpul reviziei făcute aparatului de zbor la uzinele ruseşti Aviakor din Samara. Ca întotdeauna, Rusia neagă vreo implicare.

Jumătate din corpul ofiţerilor polonez

Între 3 aprilie și 9 mai 1940, (cu o pauză de 1 mai), cei aproximativ 22.000 de prizonieri de război și alți arestați au fost asasinați: 15.570 în lagărele Ostașkov, Kozielsk și Starobielsk și aproximativ 7.000 de prizonieri din regiunile vestice ale Ucrainei și Belarusului. Printre cei uciși la Katyń s-au numărat un amiral, doi generali, 24 colonei, 79 locotenent-colonei, 258 maiori, 654 căpitani, 17 căpitani de marină, 3.420 subofițeri, câțiva preoți militari, trei moșieri, un prinț, 43 de oficialități, 85 de cetățeni privați și 131 de refugiați. Printre asasinați s-au aflat 20 de profesori universitari, 300 de doctori, sute de avocați, ingineri și profesori, peste 100 de scriitori și ziariști și aproximativ 200 de piloți de aviație. În total, NKVD-ul a eliminat aproape o jumătate din corpul ofițerilor polonezi.

Abator de oameni

 

De eliminarea prizonierilor de război polonezi din lagărul Ostașkov s-a ocupat detaşamentul condus de Vasili Blohin. Podeaua camerei de execuţie era din beton, ușor înclinată, prevăzută cu un șanț pentru evacuarea sângelui, a cărui spălare se făcea cu furtunul cu apă.

Blohin personal, care purta peste uniformă un sorț de măcelar și mănuși de cauciuc lungi până la umăr, împingea prizonierul cu fața la peretele căptușit cu lemn și îl împușca în ceafă. A executat în acest fel 7000 de polonezi. Execuțiile s-au desfășurat doar după apus, cu o medie de 250 pe noapte. Cadavrele au fost erau transportate de două ori pe noapte la Mednoe, unde aștepta un buldozer și doi subofițeri NKVD. Blohin și echipa lui au lucrat fără pauză 10 ore în fiecare noapte, Blohin executând în medie un prizonier la fiecare trei minute. Oamenii din subordinea lui Blohin au fost răsplătiți de către acesta cu rații generoase de vodcă în fiecare dimineață.