Istoria cruzimii

Până târziu la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului XIX-lea, deținuții erau torturați în cetatea de la poalele Tâmpei. Criminali, tâlhari la drumul mare, pungași mărunți sau femei bănuite de vrăjitorie, erau toți torturați înainte de a fi duși în fața magistratului. Nu de puține ori s-a întâmplat ca și victimele să fie nițel altoite cu varga pe spinare, pentru a fi silite să spună tot adevărul în fața judecătorului. În Muzeul de Istorie Casa Sfatului se află mai multe piese vechi care erau folosite de călăi: securea, butucul, lanțuri și menghine, precum și documente despre un proces de pruncucidere.

Unde se făceau execuţiile

Unii istorici susţin că primele execuţii  publice, prin decapitare și spânzurare, s-au făcut în fața Casei negustorilor, actualul Restaurant Cerbul Carpatin. Stâlpul infamiei era tot în Piața Sfatului. Acesta era o coloană cu inele de fier, de care erau legați cu un bolovan atârnat de gât, cei care săvârșeau fărădelegi. Astfel de stâlpi existau în toate cetățile medievale din Ardeal. Mai târziu, locurile de execuţie s-au aflat în afara zidurilor cetăţii, pe cele trei drumuri principale, pe care soseau drumeţii sau negustorii din Muntenia, Moldova sau Transilvania.

Dealul spânzurătorilor

Dealul Spânzurătorilor sau Dealul Furcilor, aflat în spatele clădirilor din faţa actualului Spital Judeţean, întâmpina călătorii veniţi dinspre Muntenia cu o imagine sumbră a spânzurătorilor ridicate pe un soclu de piatră, în care putrezeau atârnate corpurile răufăcătorilor executaţi. Tot aici se afla casa călăului şi cimitirul celor executaţi şi al sinucigaşilor.

Lacul vrăjitoarelor

Drumeţii sosiţi din Nord, trecând prin cartierul Blumăna, înainte de poarta aflată la capătul actualei străzi Republicii, treceau prin locul de execuţie prin ardere pe rug. Alături se aflau două lacuri în care erau aruncate vrăjitoarele. Practic, persoanele acuzate de magie neagră erau aruncate în apă pentru ca judecătorii să observe dacă persoana pluteşte sau se scufundă. Vrăjitoarele, încălcând jurământul botezului, ar fi trebuit să plutească, în timp ce inocentele s-ar fi scufundat.  Condamnata avea în general o funie legată de mijloc prin care putea fi scoasă din apă dacă se scufunda, dar deseori aveau loc morţi din cauza înecului.

Jus gladiis

Al treilea loc de execuţie se afla chiar în faţa Porţiii Vămii, în locul actualului giratoriu de pe strada Mureşenilor, pe unde soseau, în principal, călătorii din Moldova. Aceştia erau anunţaţi de un afiş aflat pe poarta de intrare în cetate că sosesc într-un oraş posesor al jus gladiis – dreptul de a pronunţa şi duce la îndeplinire pedepse cu moartea.

Mijloc de constrângere

În 1774, servitoarea Bucura a lui Brânză, fusese amenințată cu tortura pentru a-și mărturisi crima. Își omorâse pruncul și l-a îngropat într-o pivniță. A fost închisă în pușcăria orașului, adică în una dintre odăile Casei Sfatului.

În anul 1779 a intrat în vigoare în Ardeal și în zona vest a țării Codul Terezian, dat de împărăteasa Maria Thereza. Printre altele, în acest cod, s-au stabilit mai multe reguli în privința torturilor și pedepselor. Tortura era definită ca un „mijloc legal de constrângere pentru ca cineva să-și recunoască vinovăția“. Judecătorii stabileau când folosirea torturii este oportună și trimiteau o cerere la Tribunalul Criminal, care o aproba sau o respingea. De cele mai multe ori erau aprobate astfel de cereri.

Tortură înainte de execuţie

Tortura era considerată doar o avanpremieră a pedepsei finale. Cel mai des era folosită pentru recunoașterea vinovăției, în cazurile de blasfemie, pagube făcute prin vrăji și magie neagră, lezmajestate (atunci când vinovatul vorbise de rău puterea), trădarea obștii, falsificare de monedă, pedofilie, sodomie, incest, infidelitate conjugală (mai des în cazul femeilor), răpire de femei, pruncucidere, asasinate, tăinuire, furt, delapidare, tâlhărie la drumul mare, calomnie, scrieri defăimătoare.

Schinjuire dimineața pe stomacul gol

În cetățile mari erau respectate cu strictețe anumite reguli. Călăii nu torturau oricând și oricum. Deținuții erau schinjuiți dimineața, pe stomacul gol, numai în zilele lucrătoare, într-o cameră bine luminată, în reprize zilnice de maxim 15 minute. Călăul care se enerva și depășea măsura schilodind omul înainte de vreme, putea fi amendat sau chiar dat afară din slujbă. Nu puteau fi torturați copiii sub 14 ani și doar în cazuri rare bătrânii peste 60 de ani. Existau totuși și excepții. După răscoala brașovenilor împotriva magistratului, din anul 1688, capii răsmeliței, trecuți binișor de 70 de ani, au fost torturați. Conform codului, erau scutiți de tortură surdo-muții, nebunii, femeile gravide și schilozii. Căruțele cu lemne pentru arderile pe rug erau aprobate de edilii orașului.

Zdrobirea degetelor în menghină

Existau trei grade de tortură. Primul grad presupunea zdrobirea degetelor mari de la mâini în menghină. La gradul doi de tortură, deținuților le erau sugrumate gleznele cu funia împletită. Gradul trei consta în întinderea corpului prin atârnare în aer. În cazul deținuților care fuseseră schinjuiți ca la carte, și totuși nu-și mărturisiseră păcatele, se mai puteau aplica câteva reprize de tortură.

După al treilea rând de chinuri, dacă deținutul nu comisese o crimă capitală, era eliberat. Se considera că e inocent sau că, în eventualitatea în care totuși e vinovat și nu a recunoscut, și-a ispășit vina cu vârf și îndesat. Pușcăriașii eliberați în cârje, erau obligați să plătească cheltuielile de judecată și efortul călăilor care l-au torturat.

Fecioara de Fier

În Sala Dietei din Cetatea Făgărașului, prin secolul al XVII- lea, erau instituite tribunalele regimului habsburgic. Aici aveau loc adevărate judecă și inchizitoriale. Condamnații la moarte, în special cei pe motive religioase, erau trimiși în Turnul negru, să moară în brațele Fecioarei de fier. Câteva trepte despărțeau sala de judecată de cea în care se ducea la bun sfârșit sentința. Cel găsit vinovat era obligat să se roage în fața Fecioarei pentru iertarea păcatelor, după care trebuia să sărute crucea Maicii Domnului, care atârna la pieptul acesteia. În momentul în care nefericitul se apropia de cruce, acționa o trapă aflată în podea. Brațele Fecioarei cuprindeau trupul victimei și din ea țâșneau pumnale care-l străpungeau. Cadavrul cădea apoi printr- o trapă într- un canal care se vărsa în râul Olt. Acest traseu vertical de 7- 8 metri era înșesat cu lame care tocau mărunt trupul, rămășițele devenind hrană pentru pești.

Pungașii mărunți erau biciuiți

De cele mai multe ori, atunci când infracțiunile comise erau mai ușoare (tâlhării, furturi, scandaluri), brașovenii erau pedepsiți mai cu blândețe. Erau biciuiți sau bătuți cu nuiaua. Atunci când era mare lipsă de mână de lucru, condamnații erau obligați, după biciuire, să lucreze la întărirea fortificaților sau la ridicarea lăcașurilor de cult. Existau și cazuri când se aplicau pedepse rușinoase: după biciuirea în public, vinovații erau expuși în fața bisericilor sau în piețele publice, cu o tablă de gât pe care era scrisă vina. La Muzeul Casa Sfatului s-a păstrat o astfel de plăcuță, care era atârnată de gâtul hoților, legați de stâlpul infamiei.

Bolovanul rușinii

La biserica fortificată din Prejmer s-a păstrat bolovanul rușinii, de care erau legați pungașii. Bolovanul era așezat lângă ușa bisericii, iar duminica, când oamenii mergeau la slujbă, pungașul era scuipat. Tot la Prejmer, soții scandalagii, care doreau să se despartă, erau „convinși“ să se împace printr-o metodă nu prea creștinească. Erau încuiați într-o cămăruță și erau ținuți acolo câteva zile. Li se dădea puțină mâncare, într-un singur blid. De obicei se împăcau soții scandalagii.

De mult nu se mai folosesc obiectele de tortură păstrate în Casa Sfatului. Încă de la începutul secolului XX, meghina și biciul au fost înlocuite cu spălarea creierului și bastoanele de cauciuc.

Călăii ţigani

Conform unui studiu al istoricului George Damian, călăii din Braşov, dar şi din întreaga Transilvanie, erau ţiganii, care aveau „îndeletniciri spurcate, pentru că ei fac şi pe călăii“, după cum scria, la 1595, italianul Pietro Busto, muzicant la curtea lui Sigismund Bathory.

Prin natura activităţii lor, călăii erau consideraţi unrein – impuri, ceea ce le anula statutul de onorabilitate. Juristul german Eylenberg  justifica dezonoarea călăului prin următoarea metaforă:„Aşa cum anumite părţi ale corpului uman, pe care modestia ne împiedică să le menţionăm, ne scapă de fecale, tot aşa călăii sunt cele mai de jos membre ale corpului politic, fiind eficienţi în curăţirea şi menţinerea statului“.

Execuţii şi torturi meţionate în documente

O primă informaţie cu privire la etnia călăilor datează din anul 1504 în registrele castelanilor de la Bran, care îi foloseau pe Egiptii sau Ciganorum drept călăi pentru a-i spânzura pe răufăcătorii din satele ce ţineau de cetate. Începând cu anul 1520, documentele Braşovului încep să consemneze execuţiile duse la îndeplinire în oraş de călăii ţigani. Conform acestor însemnări, între anii 1520-1550 au fost duse la îndeplinire un număr de 120 de sentinţe, printre care se numărau torturi, spânzurări, decapitări, arderi pe rug, tăieri de urechi, bătăi şi alungări din oraş.

Meserie bănoasă

Înregistrările menţionează şi câţi bani s-au plătit călăilor de origine rromă. O reglementare „din vechime“ prevedea că fiecare ţigan trebuia să-i plătească o sumă de doi denari călăului după fiecare execuţie, în afară de banii plătiţi de primăria oraşului. De asemenea, călăul primea câte 4 florini de patru ori pe an (de Paşte, Sfântul Ioan, Sfântul Mihail şi de Crăciun), iar ajutorul său primea câte 2 florini la aceleaşi sărbători. Oficial, de la primărie, un călău primea următoarele sume, în funcţie de pedepsele duse la îndeplinire:pentru spânzurarea unui tâlhar – 1 florin, pentru o decapitare sau o tragere pe roată – câte 2 florini, iar pentru torturarea învinuiţilor – câte 25 de denari.

Moartea sadică a călăului Marcu

Studiul menţionat reconstituie dinastia ţiganilor braşoveni între anii 1695 şi 1719 şi soarta tragică a călăilor Marcu, Simion, Bâţă şi Gligo.  Iată cum consemnează documentul Senatului braşovean executarea călăului Marcu:„A fost osândit la moarte fostul călău de aici Marcu pentru mai multe omoruri înfăptuite:el a omorât 7 oameni, pe doi i-a tăiat, iar pe alţi 5 i-a dat morţii prin lovituri şi de asemenea a curvit siluind o femeie;pentru împlinirea acestei sentinţe mai întâi să fie târât cu un cal de trei ori în jurul Casei Sfatului şi apoi să fie dus în afara oraşului până la locul de osândă de lângă casa călăului; să-i fie tăiate ambele mâini şi la urmă să-i fie tăiat capul pe butuc şi pus în ţeapă, iar trupul să-i fie îngropat în gunoiul care se găseşte acolo“.

Călăul Simion, tras pe roată

În 1717 este executat un alt călău braşovean pentru că “în noaptea de Sfântul Bartolomeu a tăiat o fată şi i-a vândut sângele evreilor“. Ciudăţenia este că în 1717 nu existau evrei la Braşov, acestora fiindu-le permis să locuiască doar în Alba Iulia. Dar cum mărturiile au fost smulse sub tortură, orice a fost posibil. “Pe 3 februarie au fost torturaţi cei doi băieţi ai călăului, i-am plătit lui Bîţă pentru asta 50 denari, iar pentru scoaterea din oraş a băiatului care s-a spânzurat singur, 1 florin. Când a fost torturat încă o dată celălalt, i-am plătit lui Bîţă 25 denari“, se arată într-o cronică. Caznele trebuie să fi fost insuportabile pentru unul dintre cei doi băieţi ai călăului Simon, care a ales să se spânzure, iar cel rămas în viaţă a preferat, sub al doilea rând de tortură, să mărturisească ceea ce voiau anchetatorii să audă. Pe 13 aprilie a fost torturat călăul Simon împreună cu asistentul său, iar pe 22 aprilie „mai întâi a fost călăul zdrobit cu roata şi apoi tăiat în patru, slujitorul său a fost decapitat şi apoi aşezat pe roată“.

Călău adus de la Făgăraş

Călăul Simon a fost urmat de Bîţă, călău adus de la Făgăraş, care a slujit oraşul vreme de doar doi ani, în 1719 figurând în locul lui fiul său, Gligore. Dar nici Gligore n-a rezistat foarte mult: el avea să sfârşească ucis de chiar tatăl său vitreg, Palko, mama sa fiind complice la crimă. O anchetă a Senatului braşovean a avut loc la 19 mai 1719, iar Istok, ajutorul de călău, a dat mai multe informaţii privind modul în care s-a făcut trecerea de la un călău la altul şi mijloacele „neortodoxe“ pe care le-au utilizat cei care-şi doreau pentru ei funcţia de călău.

Ultimul călău

În 1856 a fost concediat ultimul călău al oraşului. Execuţiile ulterioare au fost  duse la îndeplinire prin împuşcare de către un pluton de execuţie. Spânzurătoarea din piatră ridicată în secolul al XVIII-lea, al cărei prim client a fost chiar meşterul zidar care a înălţat-o, a fost demolată în anul 1870. În 1872 au fost desfiinţate breslele, dispărând şi conceptul de „puritate“ a cetăţeanului. Doar la mijlocul secolului al XX-lea mai exista în Braşov porecla de „Henkerjoszi“, dată hingherului, o ultimă amintire a călăului braşovean, desemnat în documentele germane de secol al XVIII-lea, „Henker“.

CASETE

Maeștrii torturii

Romanii au fost cei care au instituționalizat tortura, dându-i o formă legală, în care putea fi aplicată și cetățenilor liberi, nu doar sclavilor. Dreptul roman va fi preluat de mai toate statele medievale și tortura cu Biblia în mână va fi aplicată de cruciați împotriva ereticilor. Cea mai sângeroasă pagină din istoria Europei medievale va fi scrisă de Inchiziție. Împotriva necredincioșilor inchizitorii au sofisticat metodele de tortură, culminând cu arderea de vii a condam­naților. Se mai obișnuia jupuirea de viu, arderea tălpilor, tăierea mâinilor, orbirea și smulgerea limbii… Adevărați maeștrii în ale torturii, erau membrii Inchiziției spaniole. Apa fiartă, uleiul încins, acele și menghinele erau folosite în mod curent.

Execuții medievale

TĂIEREA CAPULUI. Un călău, care purta de obicei o glugă trasă peste cap, reteza cu un topor capul condamnatului. Metoda a fost folosită mai ales în Anglia, între 1500 și 1600. Pentru ultima oară toporul a fost folosit pentru o execuție în 1747, în Turnul Londrei.

TRAGEREA PE ROATĂ. Cu ajutorul unei roţi cu muchie tăioasă, prizonierii erau tăiați de vii în mai multe bucăți.

ÎNGROPAȚI DE VII. Procedeul a fost folosit în toate colţurile lumii. În India, femeile erau executate prin îngropare în nisip până la gât și lăsate să moară în arșița soarelui.

ARDEREA PE RUG. În timpul In­chi­ziției, vrăjitoarele și ereticii erau omorâți prin ardere. Rugul era format dintr- un stâlp înalt, pe care era legat condamnatul, înconjurat de lemne uscate.

ÎNTINDEREA PE SCARĂ. Cei care se fă­ceau vi­­novați de crime foarte grave erau spânzurați de mâini și de picioare pe o scară. Printr- un sistem de scripeți erau întinși până mureau. În Bohemia și în Olanda condamnatului i se ardeau părțile laterale ale trupului întins cu un mănunchi de lumânări legate.

PARA DE FIER. Un obiect de această formă era introdus în rect sau în vagin. Apoi era desfăcut în interior, provocând leziuni cumplite.

SCAUNUL DE FIER. Executatul era pur și simplu prăjit pe un scaun încins. Călăii îi smulgeau bucăți de carne cu ajutorul unor clești.

STRIVIREA. Deasupra condamnatului se punea o dală mare de piatră . Pe aceasta erau adă ugate greută și până când cel torturat murea.

CALUL DE FIER. Persoana executată era a șezată că lare pe o structură meta­lică în formă de V. De picioare i se legau greută și din ce în ce mai mari, până era efectiv despicat.

TRAȘI DE CAI. Mâinile și picioarele vinovatului erau legate de patru cai. Animalele erau mânate în direcții diferite. Corpul omului era dezmembrat.

SACUL MORȚII. Victimei îi era tras pe cap un sac în care se afla un șobolan înfometat.

PÂLNIA CONDAMNAȚ ILO    Con­dam­na­tul era legat de o masă . În gură i se introducea o pâlnie. Călăul îi turna apă pe gât până când victima murea.

CIZMA SPANIOLĂ. Era formată din două plăci de fier, dințate, care, cu ajutorul a două șuruburi, erau strânse pe pulpa individului.