Istorie

Tatăl lui Ion Iliescu, dat afară de la IAR Brașov pentru că făcea propagandă bolșevică

La primul discurs din 22 decembrie 1989, Ion Iliescu, personajul care a marcat cel mai mult istoria României postceaușiste, a fost înfățișat telespectatorilor de însuși șeful de atunci al Televiziunii Române. Teodor Brateș, și el un vechi activist comunist, l-a prezentat pe viitorul președinte, în ropote de aplauze și pupături, ca fiind fiul „patriot” al unui alt „patriot”.

„Patriotismul” tatălui actualului nonagenar Ion Iliescu a fost atât de mare încât, aproape în întreaga perioadă a vieții lui adulte a fost urmărit de Siguranță pentru propagandă antistatală și spionaj în favoarea URSS.

Iar ceea ce puțini știu este că intensa activitate revoluționară a lui Alexandru Iliescu a început oficial în orașul de la poalele Tâmpei. În 1928, a fost dat afară de la IAR Brașov pentru activitate comunistă.

Dar și mai incredibil pare astăzi că, de fapt, între familia Iliescu și Ceaușescu a exista o relație foarte strânsă. Frații ilegaliști, Alexandru și Eftimie Iliescu au fost prieteni apropiați cu Nicolae Ceaușescu. Iar Eftimie, chiar a împărțit, timp de doi ani, aceeași cameră cu viitorul dictator al României.

Alexandru Iliescu, mecanic la IAR Brașov

În perioada interbelică, organizația clandestină a Partidului Comunist – trecut în ilegalitate de „Legea Mârzescu” – a încercat să infiltreze câți mai mulți membrii în sindicate.

Procesul liderilor Sindicatelor Unitare.

Cum, însă, acestea erau controlate în majoritate de Partidul Social-Democrat (PSDR), comuniștii au fost nevoiți să-și inventeze propria structură sindicală. Astfel, au luat naștere Sindicatele Unitare. În toamna anului 1928, înfricoșat de asaltul propagandei bolșevice, mai ales în marile centre industriale din Transilvania, guvernul Regatului României arestează liderii sindicatului „roșu”. Astfel, în fața Consiliului de Război al Corpului VI Armată din Cluj – comuniștii erau judecați de instanțe militare – începe ceea ce ziarele vor numi „Marele proces muncitoresc”.

Numeroși propagandiști sindicali din marile uzine sunt concediați. Printre aceștia se numără și Alexandru Iliescu, un tânăr ajustor mecanic de la IAR Brașov.

Informații contradictorii

Registrul de angajări al IAR Brașov din 1926-1932, contrazice biografiile oficiale și informațiile cunoscute azi despre biografia fostului președinte. Într-un interviul acordat de Ion Iliescu lui Vladimir Tismaneanu și publicat în volumul „Marele soc”, fostul președinte vorbește despre tatăl său astfel: „Înca din tinerețe s-a apropiat de mișcarea docherilor din Portul Oltenița. S-a angajat la căile ferate ca fochist, o vreme, apoi ca mecanic de locomotivă. Dupa aceea și-a căutat de lucru la ateliere; a fost o vreme la Atelierele CFR – Triaj din București, în perioada crizei economice de la sfirsitul anilor 20 și începutul anilor 30, iar vreo doi ani de zile a lucrat la Brasov, la IAR”.

Alexandru Iliescu s-a născut la Oltenița, în 1901. A trăit doar 44 de ani.
Registrul de angajări al IAR, păstrat în arhiva fabricii de tractoare din Brașov.

În urmă cu aproape 20 de ani, ziarista brașoveană Camelia Onciu, descoperea în arhiva fostei uzine de avioane, transformată în perioada comunistă în uzină de tractoare, un document inedit. Registrul de angajări al IAR Brașov din 1926-1932, un catastif mare, cu pagini îngălbenite de timp, arăta că Alexandru Iliescu fusese angajat la IAR doar două luni și jumătate și că, la acea dată, avea un copil. Conform biografiilor oficiale cunoscute, seniorul Iliescu ar fi locuit doi ani, nu două luni, la Brașov. Iar – lucru straniu – Ion Iliescu, cel mai mare dintre copiii săi, s-a născut abia în 1930.

Uzina de avioane de la Brașov
Uzinele IAR au fost ridicate prin colaborarea dintre statul român, o bancă și o firmă românească și două firme franceze.
Brătianu și Berthelot, la inaugurarea halei de montaj de la IAR, în 1927.
În 1927, în prezența generalului francez Henri Mathias Berthelot – cel care a ajutat armata română în timpul Primului Război Mondial, ca șef al Misiuniii Militare Franceze – și prim-ministrului român Ionel Brătianu, a fost inaugurat hangarul de motoare. Aerodromul a fost dat în folosință în 1928. Începând cu 1930, fabrica a început să și producă motoare pentru avioane – inițial importate. Uzina a devenit un centru muncitoresc important al țării.

Alexandru Iliescu a primit locuință de la IAR

Pagina din Registrul de angajări.

În volumul I al dosarului cu Evidența Lucrătorilor de la Întreprinderea Aeronautică Română, din perioada 1926-1932, numele lui Alexandru Iliescu este consemnat în josul paginii. În dreptul lui sunt completate mai multe rubrici. Locul nașterii este Oltenița, jud. Ilfov, la data de 20 septembrie 1901. Domiciliul precizat în dosar este Oltenița. Datele confirmă faptul că este vorba fără nici un dubiu chiar de tatăl viitorului președinte al României. Acesta a lucrat ca ajustor la IAR, secția motoare. La noul loc de muncă a prezentat livretul militar de la Reg. 2 CFR. A fost recrutat la centrul Vasile Lupu și a terminat armata în 1923, ca sergent transmisionist. Documentul mai spune că Alexandru Iliescu a făcut școala de Meserii din Oltenița și „a mai servit anterior“ la Societatea Anonimă Metalurgica București. Probabil, o societate a Atelierelor CFR-triaj din București. La rubrica „Nr. carnetului de lucrător“ nu este completat nimic. Cineva a adăugat cu creionul „n-are“. Conform documentului, Alexandru Iliescu n-a lucrat doi ani în Brașov, ci numai două luni și jumătate. „Data intrărei în Fabrică“ este 25 iulie 1928. „Data eșirei din Fabrică“ este 9 octombrie 1928. De la IAR, Alexandru Iliescu a primit locuință, la unul din cele două pavilioane date în folosință în 1928. Clădirile nu mai există în ziua de astăzi. Registrul notează că avea soție și copil.

Este Ion Iliescu mai mare cu doi ani decât vârsta din buletin?
Rubricile privitoare la starea civilă și la numărul copiilor, din Registrul de evidență a lucrătorilor, sunt bulversante. Suplimentul săptămănal al „Transilvaniei Expres”, din 8 iunie 2004, în care este publicat documentul se întreabă – pe bună dreptate – dacă nu cumva Ion Iliescu este mai bătrân cu doi ani decât vârsta din buletin.

Varianta existenței unui frate sau surori cu doi ani mai mare este foarte puțin probabilă, până în ziua de astăzi neexistând nici cel mai mic indiciu că așa ceva ar fi fost posibil. „ Președintele (n.r. la momentul respectiv, Ion Iliescu era președintele României) este născut în 3 martie 1930, la Oltenița, și este primul copil al soților Alexandru și Maria Iliescu, căsătoriți în 1929. Atunci cine este copilul cu care au venit în Brașov în 1928?”, se întreba retoric autoarea materialului.
Biografie ascunsă
În timpul mandatelor sale prezidențiale, fiul lui Alexandru Iliescu și-a ascuns descendența.
În timpul mandatelor sale prezidențiale, Ion Iliescu a fost extrem de secretos în privința biografiei sale. Totuși, au apărut câteva materiale pe această temă. În 1993, reporterii săptămânalului „Expres” îi iau un interviu mamei naturale a lui Ion Iliescu, material urmat de un drept la replică al președintelui.
În 1996, săptămânalul de limbă română „Lumea Liberă” din New York dezvăluie mai multe amănunte despre bunicul patern al președintelui României, bolșevic rus, refugiat în România. În 2000, cu puțin înainte de alegerile prezidențiale, apare cartea „Ion Iliescu, biografia secreta. Candidatul manciurian”, semnată de ziaristul Vladimir Alexe. În 2002, Monitorul de Sibiu publică materialul „Strămoșii lui Iliescu erau ciobani din Mărginimea Sibiului”, realizând un arbore genealogic al familiei Iliescu. În 2004, apare cartea-interviu semnată de politologul Vladimir Tismăneanu, „Marele șoc din finalul unui secol scurt”. Ulterior Ion Iliescu dă mai multe interviuri în care vorbește despre părinți șI despre copilăria sa.

Comuniști din tată-n fiu

Text omagial apărut în „Scânteia”.

Alexandru Iliescu a avut o viață privată complicată. Ca după orice spion care și-a acoperit tot timpul urmele, multe lucruri au rămas învăluite în mister până în ziua de astăzi.

Se știe că părinții lui au fost Maria Savu și Vasile Iliescu, căsătoriți în 1901. Vasili Ivanovici, un rus basarabean urmărit de Okhrana, poliția țaristă pentru propagandă bolșevică, s-a stabilit în 1895 la Oltenița. Aici a fost argat și băiat de prăvălie la un grec poreclit Țăndărică, care avea o dugheană pe strada Ion Heliade Rădulescu, la nr. 1. După 1900 și-a schimbat numele în Iliescu.

Soții Ivanovici/Iliescu au avut doi băieți, Alexandru și Eftimie, și două fete, Aristița și Vergina.

Vasili a căzut prizonier în primul război mondial, iar după eliberare s-a întors acasă și a primit, prin decret regal, o bucată de pământ în Oltenița. Fusese prieten bun cu socialistul Constantin Dobrogeanu-Gherea. Destul de probabil, ideile insuflate celor doi băieți, Alexandru și Eftimie, i-au făcut să îmbrățișeze ideologia comunistă.

Vasile Iliescu a trăit până în 1965, la 88 de ani.

Reabilitat în anii 70

În 1971, în numărul 5 al revistei „Analele de istorie”, apare în presă, pentru prima oară, o biografie oficială a ilegalistului Alexandru Iliescu. Evident, în respectiva perioadă, publicațiile, mai ales cele care prezentau articole legate de istoria PCR, exagerau amănuntele favorabile sau – după caz – treceau sub tăcere detaliile neplăcute. Oricum, este singura sursă rămasă din timpul regimului comunist. Era perioada reabilitării activiștilor persecutați sau chiar uciși la ordinul lui Gheorghiu Dej.

Și ziarul „Scânteia”, organul de presă oficial al PCR, reia cuvânt cu cuvânt articolul citat. „Sunt 70 de ani de când, la 22 septembrie, la Olteniţa, în casa muncitorului Vasile Iliescu, se năştea Alexandru. A copilărit pe malul Dunării, cu lipsurile, sărăcia, cu nostalgia şi visurile ce prindeau aripi peste întinsul fluviului. (…) Sunt de nedescris eforturile cu care Maria, mama sa, îşi va ajuta soţul spre a agonisi puţinul necesar silitorului copil care va urma în cele din urmă şcoala de meserii. I-a plăcut mult mecanica şi i s-a dedicat din anii şcolii cu toată pasiunea, obţinând calificarea de ajustor mecanic”. Așa încep cele câteva pagini ale publicației care relatează povestea vieții „revoluționarului” Alexandru Iliescu, stins timpuriu din viață.

Discursuri și manifeste comuniste

Ordonanța Consiliului de Miniștrii care interzice activitatea sindicatelor comuniste.

Respectiva biografie oficială mai arată că în 1919, la doar 18 ani, devine mecanic de locomotivă pe ruta Bucureşti-Olteniţa.

La 25 de ani, întrerupe pentru câţiva ani lucrul la căile ferate și se angajează la Fabrica de avioane din Braşov, unde lucrează până în toamna anului 1928. Aici, devine indezirabil din cauza „ideilor sale revoluţionare şi agitării muncitorilor” și este concediat.

Perioada 1926 – 1928 pare destul de tulbure, mai ales că datele oficiale ale uzinei arată ca a lucrat doar două luni la Brașov, nu doi ani.

Mediul proletar de la IAR Brașov – din căminul pentru muncitori, de la petrecerile câmpenești sau competiții sportive – i-au oferit cele mai bune ocazii pentru a împrăștia manifeste și a ține discursuri comuniste.

Tot conform biografiei oficiale, s-a căsătorit abia în 1929, cu Maria Toma, o fată simplă din Oltenița. Presupusa soție cu care ar fi locuit în căminul IAR, rămâne o enigmă.

Arestat pentru propaganda făcută la IAR Brașov

Cuvântul tovarășului Iliescu, citat de ziarul „Dimineața”

Intrat în evidența Siguranței ca spion cominternist și luat la ochi de conducerea uzinei ca un periculos instigator la greve, I se desface contractul de muncă. Izgonit din Brașov, devine membru al Sindicatului lucrătorilor metalurgişti urmărit în continuare de agenții Siguranţei, ca un „element primejdios”. În noiembrie 1928 este arestat sub învinuirea că „desfăşura o vie propagandă în rândurile muncitorilor de la acea întreprindere“, e vorba de Fabrica de avioane din Braşov. La care se adăugau învinuirile pentru activitatea din Bucureşti. Totuși, la scurt timp este pus în libertate. Are însă timp și să se căsătorească.

Cu un an înainte de a muri, în 1993, prima soție a lui Alexandru Iliescu a povestit pentru săptămânalul „Expres” cum a fost cucerită de generozitatea celui care o va părăsi după numai doi ani. „Am mers la București, mi-a dat bani, mi-a cumpărat pantofi, rochii. M-a înțolit. Aveam 21 de ani când m-am măritat”. În 1930, anul în care intră în PCdR, Alexandru Iliescu este ajustor mecanic la Depoul B.M. din Bucureşti.

Patru ani în URSS

În vara anului 1931, Alexandru Iliescu este concediat de direcţia atelierelor C.F.R. Motivul: „Numitul este comunist şi pentru faptul că făcea propagandă comunistă printre muncitori a fost concediat“. Ascunzându-se permanent de agenții Siguranței și Poliției, face legătura între celulele clandestine de partid din diverse fabrici ale capitalei.

Stă în București împreună cu Maria. Au deja un copil, iar al doilea este pe drum. Nu are totuși nicio reținere atunci când își va părăsi soția însărcinată pentru a fugi în URSS. Înainte de a pleca, îl lasă pe Ionel în grija bunicilor. Părinții lui Alexandru Iliescu aveau în Oltenița o casă de 5 camere, cu o prăvălie spre stradă și grădină îngrijită. Vasile Iliescu completa uneori veniturile familiei, vânzând legume. „L-a luat taică-su și l-a dus la Oltenița”, povestea peste ani Maria.

Frații Iliescu, instruiți la Moscova

În decembrie 1931, sub numele conspirativ de Ignat, Alexandru Iliescu ajunge în clandestinitate la la Gorikovo, lângă Moscova, ca delegat la Congresul PCdR. Între 1932 şi 1936 a stat în capitala sovietică, fiind instruit de Comintern. În documentele Siguranței apar informări chiar și despre perioada petrecută în străinătate. Numele lui folosit de agenți în rapoartele de urmărire va rămâne de atunci „Ignat”. Între colegii de activități clandestine va fi cunoscut ca „tovarășul Alecu”. „Ignat”, de profesie mecanic, membru în Comitetul organizației PCdR din Sectorul 3 Albastru București apare în rapoarte ca fiind proprietarul unei băcănii. Probabil este vorba de mica prăvălie din casa părinților. Îl urmează la Moscova, tot clandestin, fratele mai mic, Eftimie. Instruit de NKVD, acesta este și el activ în mișcarea comunistă. După unele surse neconfirmate de documente, după 23 august 1944, a devenit pentru o perioadă ofițer de Securitate. Făcându-și ucenicia în meseria de curelar, a ocupat până la pensionare funcții de conducere în diverse întreprinderi comuniste de prelucrare a pielii și încălțăminte.

Trei generații de comuniști în familia Iliescu.

Ionel, lăsat în grija bunicilor

La scurt timp după plecarea lui Alexandru în Rusia, Maria naște al doilea copil, Eugen, pe care-l va crește singură. Cere divorțul, care se pronunță rapid. Pe Ionel nu-l va mai vedea decât la înmormântarea lui Eugen, în 1984. A lucrat ca inginer electro în Irak, la Kirkurk, unde a făcut infarct. A fost adus în țară într-un sicriu sigilat. În 1990 a aflat că Ionel a ajuns președintele țării, după ce o vecină i-a adus un afiș electoral. S-a lăsat greu convinsă, dar fața zâmbitoare din fotografie nu putea fi confundată. Maria nu a avut o viață fericită. A trăit simplu, într-o casă modestă din chirpici. A mai avut doi soți, schimbând încă două nume de familie, Ivănuș și Seredniuc.

Singurele imagini apărute în presă cu prima soție a lui Alexandru Iliescu, în 1993.

A divorțat și de ultimul soț în 1972. Ion Iliescu nu și-a acuzat niciodată tatăl pentru că a fost lăsat în grija bunicilor, considerând că mama a fost cea care l-a părăsit. „Împrejurările vieții au făcut ca, la vârsta de un an să fiu abandonat de propria-mi mamă, care nu s-a mai interesat niciodaă de soarta mea. Nu i-am reproșat niciodată nimic” , scria Ion Iliescu într-un drept la replică publicat de revista „Expres” în 1993.

Recăsătorit cu o tovarășă de idealuri

Doi comuniști eleganți: Alexandru Iliescu, împreună cu cea de-a doua soție.

Reîntoarcerea în țară, îl pune pe Alexandru Iliescu din nou în chingile supravegherii permanente de către Siguranța Regatului Român. Toate adresele şi cunoştinţele, de la casa părintească din Olteniţa până la Braşov şi Bucureşti, unde locuise şi unde lucrase erau puse sub pază. Mai multe luni a fost nevoit să stea la părinţi, în oraşul de pe Dunăre, alături de micul Ionel. Se recăsătorește la scurt timp cu o tovarășă de idealuri. O femeie mult mai instruită decât prima nevastă, pe care o chema tot Maria.

Făcuse gimnaziul la Sighet, dar, atrasă de capitală, se stabilește în București. Aici, intră și ea în mișcarea comunistă. Potrivit mai multor surse, participase la Războiul Civil din Spania, în brigăzile comuniste antifranchiste. După război, capătă mai multe funcții în ierarhia comunistă: funcționar la Agenția Economică de la Sofia, lucrător în Comerțul Exterior, ieșind la pensie din Direcția Generală a Vămilor. „O femeie harnicã, muncitoare și demnă, căreia i-am păstrat și-i păstrez toată stima și dragostea filială”, declara Ion Iliescu. Cu cea de-a doua soție, Alexandru Iliescu va mai avea doi fii, Crișan și Mihai.

Frații Iliescu, tovarăși cu Ceaușescu

Prietenia dintre frații Iliescu și Nicolae Ceaușescu, folosită din plin de propaganda comunistă, este menționată și de revista de istorie „oficială”.

Pentru a scăpa de urmărirea agenților, Alexandru Iliescu își schimbă des locul de muncă, la diferite fabrici metalurgice, mai întâi la „Wolf“, iar în 1938 la „Leonida“, „Metalo-Globus“ şi altele. La întâlnirile cu ceilalți ilegaliști cominterniști se împrietenește cu un tânăr slăbuț cu ochi vioi, proaspăt ieșit din închisoare. Nicolae Ceaușescu, căci despre el este vorba, fusese calfă de cismar. Abia ieșit de la Doftana, îi era greu să-și mai găsească ceva de lucru. După o ședință la Cercul Cultural al lucrătorilor textilişti și cismari, la sediul din strada Uranus 138, Alexandru Iliescu îl prezintă fratelui său, Eftimie, pe tânărul Ceaușescu, rugându-l să-l ajute. Eftimie lucra la fabrica Migral ca tăbăcar. Cei doi vor ajunge să locuiască împreună într-o cameră modestă, aflată la mansarda unui bloc. Faptul este confirmat de un repertoar întocmit de Siguranță, cu casele conspirative ale PCdR, ajuns în arhiva Muzeului de Istorie a PCR, document descoperit de jurnalistul Toma Roman jr. De altfel, în 1979, în plin cult al personalității lui Ceaușescu, Eftimie Iliescu povestește, în termeni ditirambici, despre o manifestație a muncitorilor din 1 mai 1939. Interviul întins pe două pagini apare în revista „Contemporanul” din 27 aprilie 1979 și este ulterior prezentat în diverse variante, în mai multe publicații – inclusiv, „Scânteia” – și materiale de propagandă.

Este foarte posibil ca Nicolae Ceaușescu să fi fost întreținut pe perioada în care a fost șomer, 1938-1939, pe spezele fraților Iliescu. Timp în care au încercat să câștige cât mai mulți susținători pentru cauza comunistă. Cine și-ar fi putut imagina că junele bâlbâit, peste ani, ajuns un bătrân dictator paranoic, va fi asasinat la ordinul lui Ionel, copilul prietenului său?

Interviul dat de Eftimie Iliescu în revista „Conremporanul”, în 1979, în care dezvăluie că împărțit cu Nicolae Ceaușescu, timp de doi ani , aceeași cameră.

Un moment important din viaţa mea avea să urmeze. Într-o zi, în iarna lui 1938, la Casa poporului a  coborât de sus din sala de şedinţe fratele meu, Alexandru Iliescu, şi mi-a spus : «Stai aici, Eftimie, aşteaptă-mă o clipă, vreau să-ţi fac cunoştinţă cu un prieten»”. Şi, într-adevăr, peste puţin s-a întors însoţit de un tânăr palid la faţă, cu ochi vii, scăpărători, slăbit la trup. Acel tânăr se numea Nicolae Ceauşescu. Mi-a spus că se eliberase de curând de la Doftana. Apoi a tăcut, gânditor. Fratele meu m-a rugat să caut imediat o gazdă şi să locuim împreună. Şi mi-a mai spus să-i apăr şi să-i dau ascultare pentru că are o mare experienţă de viaţă şi luptă. Imediat am căutat o cameră şi am găsit-o, pe strada Oiţelor colţ cu strada Radu Vodă, în apropiere de podul Şerban Vodă. Dacă încerc să completez portretul acestui tovarăş minunat din acei ani şi din anii care vor urma, voi adăuga faptul ca atunci era îmbrăcat într-un costum gri, umbla îngrijit , era slăbuţ, venise de la puşcărie şi nu de la petrecere, palid, cum am mai spus, cu ochii vii, scapărând de inteligenţă. În camera aceea modestă am locuit un timp împreună şi eu m-am bucurat, vâzându-l destoinic pe acest tovarăş al meu şi al nostru”

Eftimie Iliescu, interviu dat în revista „Contemporanul în 1979

„Iliescule, gata, începem!”
Odată cu instaurarea dictaturii lui Carol al II-lea, sindicatele fuseseră desființate, autoritățile înființând breslele meșteșugărești. Aici, comuniștii își găsiseră locul ideal pentru a-și răspândi ideile. Tot în anturajul fraților Iliescu, Nicolae Ceaușescu o va cunoaște pe Elena Petrescu, lucrătoare de la fabrica Jacquard, cea care îi va devei soție. Fratele ei, Gogu Petrescu, șef de echipă la atelierele CFR, frecventa și el Cercurile Culturale Muncitorești și făcea propaganda comunistă. O serbare câmpenească de 1 Mai 1939, organizată de breslele carliste în Parcul Veseliei din cartierul Ferentari, a fost transformată de Nicolae Ceaușescu și Eftimie Iliescu într-o acțiune de propaganda comunistă.
Raportul poliției despre acțiunea de deturnare a sărbătorii breslelor.
Participanții urmau să aleagă „Regina Muncii”, câștigătoarea fiind stabilită după numărul de cărți poștale cumpărate și completate cu numele ei. „Parcă-l văd într-un moment potrivit pe tovarăşul Nicolae Ceauşescu venind spre mine şi zicându-mi : «Iliescule, gata, începem!» Am stabilit împreună căile şi metodele şi am trecut la acţiune imediat. Cum? Alesesem zece perechi, fete şi băieţi, care în mod discret, din mişcare, prindeau fundiţe roşii în pieptul oamenilor care se aflau de faţă. Dar nu numai atât. Băieţii completau şi trimiteau ilustrate fetelor, ilustrate pe care erau scrise lozincile noastre comuniste”, rememora Eftimie Iliescu în interviul publicat în 27 aprilie 1979. Înamorat până peste urechi de tânăra croitoreasă de la Jaquard, Nicolae Ceaușescu a completat toate vederile cu numele Elena Petrescu. Care a câștigat, astfel, concursul de frumusețe. La sfârșitul maialului, după cum nota un raport al Siguranței din 2 mai, s-au agitatorii au strigat slogane comuniste: „Ieri după amiază, la stadionul Ministerului Muncii din Parcul Veseliei a avut loc serbarea câmpeneascâ a muncitorilor din Capitală pentru ziua de 1 Mai. Au luat parte circa 1 500 de persoane (…) ILIESCU EFTIMIE şi NICOLAE CEAUŞESCU, ultimul fost condamnat la 3 ani închisoare pentru activitate comunistă, pedeapsă executată, au strigat la sfîrşitul serbării lozinca comunistă : «Trăiască Frontul Popular!» A se deferi justiţiei comuniştii ce se vor dovedi că au manifestat azi”. Peste trei luni, informarea cu nr. 1670 a Siguranţei consemna : „Cunoscuţii comunişti Ceauşescu Nicolae şi Iliescu Eftimie au fost excluşi din breasla lucrătorilor (…) pentru că au încercat să transforme serbarea (din 13 august 1939 — n.n.) în întrunire comunistă”. Elena Ceauşescu a fost concediată de la fabrica Jaquard.
Elena Petrescu, viitoare Ceaușescu, muncitoare la fabrica Jaquard și „Regina Muncii”.

Șase luni de temniță la Jilava

Alexandru Iliescu, Ilie Pintilie și Ovidiu Șandru

În iunie 1939, Alexandru Iliescu este din nou arestat. Împreună cu Ilie Pintilie şi Ovidiu Şandru va fi judecat de către Consiliul de război. Procesul avea drept cap de acuzaţie un document găsit la percheziție, care se susținea dezmembrarea statului român. Primește o condamnare de 6 luni. Ulterior, colegul său Ilie Pintilie moare sub un zid dărâmat la penitenciarul Doftana, în timpul cutremului din 1940. Zeci de ani, Ilie Pintilie a fost considerat un martir comunist, făcându-i-se statui și botezându-se străzi cu numele lui. Și cu Alexandru Iliescu posteritatea avea să fie generoasă, fiul său cel mare, Ionel, devenind un important demnitar comunist, apoi Președintele României timp de 10 ani.

La începutul anului 1940, eliberat, Alexandru Iliescu devine instructor al Comitetului Central pentru a răspândi ideile comuniste în întreprinderile din Valea Prahovei, împreună cu Constantin Pârvulescu şi Constantin David. Va cădea pradă Siguranţei din Ploiești, în iulie 1940. Conform biografiei publicate în 1970, exagerate propagandistic, la interogatoriu a fost „torturat cu o cruzime rar întâlnită”. Odată cu instaurarea dictaturii antonesciene, în toamna anului 1940, s-au creat lagărele de muncă pentru deţinuţii politici. Internat mai întâi la Caracal, apoi la Tg. Jiu, începe să aibă probleme de sănătate din ce în ce mai grave. Dar, în același timp, se află în mijlocul luptelor pentru putere dintre fracțiunile comuniste din lagăr.

Ionel, protejatul Elenei Ceaușescu
Conform declarațiilor date de doi apropiați ai familiei Ceaușescu, Elena îl considera pe Ion Iliescu ca pe propriul ei copil.
În timpul detenției de la Târgu Jiu, Alexandru Iliescu este vizitat de soție și de micul Ionel. Cei doi veneau împreună cu Elena Petrescu, care aducea pachete de mâncare fratelui ei, Gogu Petrescu și iubitului, Nicolae Ceaușescu. Ștefan Andrei, ministru de externe și vice-prim-ministru în timpul dictaturii comuniste, a declarat într-un interviu dat ziarului „Ziua”, în 2008, că ascensiunea politică a lui Ion Iliescu s-a datorat relațiilor de familie foarte apropiate. „Pe cand era el băiețan, Elena Ceaușescu merge la închisoare la Târgu Jiu de mână cu Iliescu (…) Elena povestea cum mergeu împreună; el cu mama lui adoptivă, că prima l-a părasit. Schimbau trenul la Filiași. Și, spunea, Elena: «Dormeam toți într-o odaie acolo. Nici nu ne jenam de Ionel, era un băiat în pantaloni scurți». Era în ’43, avea vreo 13 ani. Vă dați seama, Ceaușeasca nu spunea multora “Ionele”. Au fost apoi la chefuri cu taică-său, Alexandru Iliescu, și el, și ea, Ceaușeștii. Chiar se spune ca unchiul lui Iliescu, Eftimie, și el ilegalist, a fost amantul Elenei Ceaușescu”, declara Ștefan Andrei. Un an mai târziu, la numai 14 ani, în 1944, Ion Iliescu intra în Uniunea Tineretului Comunist. Declarația lui Ștefan Andrei a fost întărită de un alt demnitar comunist, Silviu Curticeanu, șeful cancelariei lui Nicolae Ceaușescu, în cartea sa de memorii „Mărturia unei istorii trăite“. Conform acestuia, Elena Ceausescu i-a povestit ca „îl consideră pe Nelu propriul ei copil”, adăugând: „Când era încă un copil, eu l-am dus de mâna prin pușcării să ducă pachete lui taică-su…”. Curticeanu își amintea de rugămințile insistente ale lui Iliescu pentru a-i înlesni o audiență la Ceauseșcu, căruia dorea să-i înmâneze personal o scrisoare de la unchiul său, Eftimie Iliescu.
Alexandru Iliescu cu cea de-a doua soție și cu micul Ionel.
Dosarul de cadre al lui Ion Iliescu, sustras din arhive
În vara lui 2006, când istoricii din Comisia Tismăneanu documentau raportul de condamnare a comunismului, dosarul de cadre al lui Ion Iliescu a fost cerut de mai multe ori pentru studiu la Arhivele Naționale, însă a fost declarat inexistent. Doi ani mai târziu, în 2008, o anchetă internă a instituției ajungea la concluzia că „Dosarul de cadre (personal) al lui «Ioan Iliescu – 3 martie 1930», de la poziţia 232, a fost scos şi ascuns, fiind înlocuit cu dosarul lui «Ionescu Nicolae – 12 ianuarie 1936», care era inţial la ultima poziţie din cadrul literei, la nr. 878. (…) în cutia în care s-a aflat fiind găsită în locul lui o fişă de control sumar completată: «Cadre I 232», fără dată şi semnătură”. Dosarul de cadre al lui Ion Iliescu ar fi trebuit să fie foarte consistent, el ocupând funcții politice până în 1989. Clamarea unei presupuse disidențe nu este în niciun fel dovedită. Într-adevăr, după o discuție în contradictoriu cu cuplul Ceaușescu, în timpul vizitei în China din 1971, este trimis „la munca de jos” chiar de Ceaușescu, care i-a reproșat că este obraznic. „Scânteia” din 16 iulie 1971 anunța că eliberarea tovarășului Ion Iliescu din funcția de secretar al Comitetului Central a fost făcută chiar la rugămintea lui – o formă de umilire practicată în cazul demnitarilor căzuți în dizgrație.
Anunțul din oficiosul comunist din 16 iulie 1971, care marchează începutul perioadei de dizgrație pentru fiul lui Alexandru Iliescu.
Întreaga tinerețe și maturitate a fiului lui Alexandru Iliescu au fost tipice pentru un activist devotat, ajutat să ajungă cât mai sus în ierarhia statului comunist. Voluntar într-o brigadă comunistă de muncă în Albania, șeful studenților români de la Moscova, fondator al Asociaţiei elevilor Comuniști, apoi al studenților comuniști, membru CC al PCR, prim-secretar comunist la Iași și vice la Timiș, președintele Consiliului Apelor și directorul Editurii Tehnice. La o simplă căutare prin arhiva oficiosului PCR „Scânteia”, se pot găsi, însă, numeroase imagini – inclusiv pe prima pagină – cu Ion Iliescu însoțindu-l zâmbitor pe dictatorul Ceaușescu în vizite de lucru. De asemenea, pot fi găsite mai multe articole elogioase despre Ceaușescu, până spre sfârșitul anilor 80, semnate de același Ion Iliescu. De fapt, și după 1989 și-a continuat cariera de politician propagandist, reușind să metamorfozeze PCR în FSN și să păstreze la conducerea statului român vechea nomenclatură reciclată.
Și după picarea în dizgrație, Ion Iliescu a apărut în numeroase imagini din presa comunistă, zâmbind alături de dictator.

Alexandru Iliescu moare la un miting, sub ochii soției

În scrisorile din timpul detenției, Alexandru Iliescu era foarte îngrijorat de soarta lui Ionel.

În timpul detenției, în care a trecut per la Caracal, Miercurea Ciuc și Târgul Jiu, Alexandru Iliescu îi scrie de numeroase ori soției sale Mărioara, interesându-se, mai ales de Ionel, băiatul cel mare, care îl și vizitează, îmsoțit de mama vitregă, la Târgul Jiu. În fondul documentar al CC al PCR, s-au păstrat mai multe cărți poștale scrise de Alexandru Iliescu.  Iată câteva exemple:el… „Dragă Marioară, am fost foarte mulțumit de venirea ta la mine, am regretat numai că am stat puțin de vorbă cu tine și cu Ion Aș avea nevoie de o pătură mai călduroasă, un cearceaf și o pernă…”; „Dragă Marioară, astăzi e o săptămână de când ai plecat de aici (…) Află că de la Oltenița am primit 2 colete cu slănină afumată e un deliciu (…) Ionele, cum mergi cu limba franceză și germană? Învață bine că când oi veni acasă să mă înveți și pe mine”; „Ionele scrisoarea primită din partea ta mea procurat mare bucurie că rândurile ce le mai primesc de la voi îmi mai procură câteva momente fericite”, „Sunt foarte îngrijorat de Ionel, nu-mi scrii de ce boală e bolnav…”; „Dragă Marioară,mă bucură faptul că sunteți sănătoși cu toții, sunt foarte mulțumit că-mi scrii că Ionel se pregătește pentru a obține premiul I”.

Nicolae Ceaușescu și prietenul său, Alexandru Iliescu, au fost colegi în lagărul de muncă de la Târgul Jiu.

După cum se vede, viața ilegaliștilor deținuți nici nu se poate compara cu regimul de exterminare al viitoarelor pușcării comuniste. În schimb, în lagărul de la Târgul Jiu se duce o aprigă luptă pentru supremație între comuniștii deținuți. Din 1941, până în 1943, Alexandru Iliescu și Ovidiu Șandru conduc organizația de partid din lagărul de la Târgul Jiu. Li se alătură, în 1943, Lucrețiu Pătrășcanu, recunoscut ca nou lider. Tot în vara lui ’43 sosește și Gheorghiu-Dej. Va izbucni o mare luptă între gruparea Pătrășcanu-Iliescu-Șandru și gruparea Gheorghiu-Dej, din care făcea parte și tânărul Nicolae Ceaușescu. Câștigator este Dej, care nu-și iartă oponenții. Alexandru Iliescu este chiar dat afară din partid, înainte de 1944, fiind acuzat de atitudine antipartinică. Cu moralul la pământ, problemele cardiace i se agravează. Se tratează cu Valeriană. Având un respect special pentru Maria Iliescu, Dej revine la sentimente mai bune și-l reprimește în partid pe soțul acesteia. Pe 23 august 1945, Alexandru Iliescu moare, sub ochii soției, chiar în momentul în care ținea un discurs.

Cei patru copii ai lui Alexandru Iliescu: Mihai, Ion, Crișan și Eugen. Ion Iliescu este primul născut și singurul rămas în viață.
Eftimie Iliescu, decorat de Ceaușescu
Fratele lui Alexandru Iliescu, Eftimie, îi supraviețuiește 38 de ani, fiind deseori folosit de propaganda comunistă pentru declarațiile sale privind „eroismului” cuplului dictatorial, în vremea ilegalității. Căsătorit cu Julieta, are patru fiice: Sina, Lucia, Virginia și Tuța. În 1971, ca director adjunct la fabrica de pielărie și încălțăminte „Flacăra Roșie” din București, este decorat de însuși Ceaușescu cu „Ordinul 23 August” , clasa a III-a. Ulterior este avansat ca director general la fabrica de încălţăminte „Pionierul”. Ieșit la pensie, moare în aprilie 1983.
Anunțul mortuar din „România Liberă”, la moartea lui Eftimie Iliescu.
Acțiunia comuniste în Brașovul interbelic
Într-o epocă în care ideile comuniste, cu ajutorul spionajului sovietic, caută să ademenească un număr cât mai mare de proletari în Europa, Brașovul, cu o industrie în dezvoltare, devine una dintre țintele importante ale propagandei bolșevice. În perioada interbelică industria brașoveană a luat un mare avânt, numărul lucrătorilor crescând constant. Proporțional, și numărul agitatorilor comuniști și a spionilor cominterniști, interesați în special de mediile muncitorești.
IAR, PERLA INDUSTRIEI BRAȘOVENE INTERBELICE. Sprijinite strategic de statul roman, fabricile din județul Brașov au ajuns, în 1935, la un număr de 12.144 de angajați. Cele mai importante fabrici erau: Fabrica de țesături și tricotaje Scherg, Fabrica de postav Telmann, Fabrica de mașini a fraţilor Schiel, turnătoria Teutsch, Fabrica de instalații pentru mori Goldschmidt, Fabrica de bomboane, Fabrica de bere Czell. Dar cea mai importantă investiție industrială, „Industria Aeronautică Română” (I.A.R.) a fost fondată la 25 iunie 1925, prin promulgarea de către regale Ferdinand a unei legi a industriei de apărare. Creșterea rapidă a numărului de angajați de la IAR – până în 1939 se va ajunge la opt mii – va consolida poziția Brașovului de centru muncitoresc.
Uzina IAR Brașov a fost în perioada interbelică un puternic centru muncitoresc.
1921, DOI COMUNIȘTI PERICULOȘI ARESTAȚI. Ziarele românești din cel de-al treilea deceniu al secolului trecut sunt pline de articole despre acțiunile subversive ale comuniștilor în Brașov. GPU, poliția politică a URSS, declanșase o operațiune masivă de infiltrare a României cu spioni. În plus, în zona Transilvaniei, ideile revoluției roșii din Budapesta anului 1919, conduse de bistrițeanul Bela Khun, sunt răspândite ușor în rândul populației maghiare. În 14 august, 1921, ”Gazeta Transilvaniei” anunță o ”arestare senzațională a Siguranței din Brașov”, care a reținut doi ”periculoși comuniști”. Unul dintre ei, un sas brașovean, născut pe strada Lungă. Cei doi, foști combatanți în Armata Roșie, s-au strecurat în România cu documente false, pentru a ”unelti împotriva statului”.
1925, MANIFESTE COMUNISTE ASCUNSE ÎNTR-O GROTĂ DE SUB TÂMPA. În vara anului 1923, au loc agitații comuniste la fabricile brașovene „Goldschmidt“ şi „Schieil“. Reușind cu mare greutate să destructureze o parte dintre rețelele finanțate de sovietici, ministrul de interne Gheorghe Mârzescu, semnează în 1924, o lege care trece în ilegalitate organizațiile comuniste. Funcționând în continuare clandestin, astfel de orgnizații continuă să dea bătăi de cap autorităților brașovene. Ziarul ”Curentul” din 20 noiembrie 1925 scrie de arestarea la Brașov a unui anume Ene Rosenfeld originar din Mediaş, curier comunist care venise în Braşov cu mai multe pachete de manifeste incendiare şi instrucţiuni privitoare la ”compunerea nucleelor şi a acţiunei teroriste”. Tipăriturile subversive sunt găsite depozitate într-o grotă de sub Tâmpa, iar instrucțiunile organizatorice în casa cismarului Ioan Roman din Schei.
1928, CEREMONIAL CLANDESTIN DE BOTEZ AL NOU-NĂSCUȚILOR COMUNIȘTILOR. Cum Partidul Comunist din România fusese scos în afara legii, noua strategie a Cominternului, organizația internațională care coordona propaganda sovietică din alte țări, a fost să se infiltreze în mișcarea sindicală. În noiembrie 1928, la Cluj, începe procesul mai multor activiști din ”sindicatele unitare”, printre care se numără și muncitori brașoveni. Procurorii prezintă în proces numeroase dovezi ale propagandei subversive făcute de ”sindicaliștii roșii”. Prezentând acuzațiile aduse sindicaliștilor, cotidianul ”Universul” din 4 noiembrie 1928 vorbește despre un ceremonial clandestin de botez al nou-născuților comuniștilor, numit ”octombrizare”. Deşi tribunal condamnă 37 de persoane pentru propagandă antistatală, împotriva Sindicatelor Unitare nu poate întreprinde nimic.
1929, ATENTATUL CRIMINAL DE LA IAR BRAȘOV. În 12 aprilie 1929, ziarul ”Dimineața” anunță arestarea a doi tineri brașoveni, Peter Tuliu şi Elisabeta Şerban, care răspândeau prin fabricile locale manifeste prin care cereau desfiinţarea jandarmeriei, poliţiei şi siguranţei. Organizatorul acțiunii, nimeni altul decât intendentul sindicatelor unitare, un anume Ferencz Papp, care primise tipăriturile prin poștă de la Timișoara. O mare vâlvă în presa anului 1929 este făcută de ”atentatul criminal de la IAR Brașov”, pus la cale de doi lucrători comuniști. Iată ce scrie ”Universul ” din 2 mai 1929: ”Avionul nr. 21, tip Potez 25, care se găsea în sala de montaj şi urma să fie supus primului sbor de încercare, a fost găsit cu rezervorul de ulei străpuns de o lovitură. Gaura fusese astupată apoi cu chit, peste care se dase un strat gros de vopsea. Avionul urmând să se înnalțe pentru sborul de probă, din cauza încălzirii motorului, chitul s-ar fi topit, iar uleiul s-ar fi scurs afară, provocând incendierea avionului şi moartea pilotului”. Principalii suspecți, muncitorii Ioan Nistor și Martin Csogh. Siguranța îl avea sub observație pe Nistor, acesta făcând parte dintr-un sindicate clandestine al tinerilor comuniști, organizat de câțiva dintre propagandiștii bolșevici izgoniți din uzină cu un an înainte.
ACȚIUNE DE SPIONAJ SOVIETIC? Despre atentat scrie și ”Gazeta Transilvaniei” din 4 mai 1929, care anunță că, ”printre sculele lui Nistor s-a găsit o daltă, cu care s-a constatat că a fost făcută gaura din partea stângă a rezervorului de ulei, și capacul de la cutia cu vopseaua, care a fost dată peste chit”. În timpul anchetei, la o percheziție făcută la locuința din Brașov a unui funcționar de la IAR, Apostol Euripides, s-au descoperit acte și dosare sustrase din uzină. Afacerea părea să facă parte dintr-o acțiune mai mare de spionaj, care urma să compromită fabrica, dar ecourile din presă s-au stins repede.
ARESTAȚI LA O ȘEDINȚĂ COMINTERNISTĂ. În vara aceluiași an, șapte fruntași comuniști, printre care Papp Ferencz, coordonatorul sindicatului unitar, și Iosif Ilieș, președintele organizației comuniste clandestine, sunt arestați, după ce Siguranța înconjoară casa unuia dintre ei, unde urma să aibă loc o ședință condusă de un trimis al Cominternului. Informația, apărută în ”Adevărul” din 3 august 1929, anunță și alte arestări în orașe din Transilvania. Acțiunile comuniste continuă și în anul următor, agitatorii preferând să-și răspândească manifestele și să țină discursuri pe terenul de sport de sub Cetățuie sau la maialurile muncitorești din Valea Cetății.
1931, CAPTURĂ MASIVĂ DE MANIFESTE COMUNISTE. În 1931, are loc o nouă descindere în forță a Siguranței la mai multe adrese din Brașov, de unde confiscă manifeste și broșuri de propagandă cominternistă. ”Şeful siguranţei d. Sebastian Popescu şi directorul chesturii, d. Lipoveanu, au fost sesizaţi în cursul zilei de eri că doi muncitori au împănat oraşul, fabricile şi birourile cu manifeste cu caracter sediţios, precum şi literatură cu conţinut revoluţionar”, anunță ”Universul” din 3 august 1931. Sunt prinși doi muncitori care împrăștiau manifeste, în final fiind arestați 20 de ilegaliști. Printre ei, din nou, nelipsitul Papp Ferencz.
1932, MAȘINI DE MULTIPLICAT MANIFESTE. Siguranţa din Braşov arestează doi curieri ai organizaţiei centrale comuniste și confiscă un numeros material de propagandă, reviste şi ziare cominterniste, precum şi câteva maşini de multiplicat. Agenții Siguranței au descins noaptea, pe strada Biserici, în casa unui oarecare Simon Ştefan, după cum notează ziarul „Universul” din 13 februarie 1932.
1933, LUPTĂ CU REVOLVERE ÎNTRE AGENȚI ȘI COMUNIȘTI. Un grup de comunişti care rosteau cuvântări aţăţătoare şi împărţeau manifeste pe strada Magazinelor este surprins de agenții de poliție. Comuniștii deschid focul, dar după ce sunt chemate întăriri, tot grupul de agitatori este arestat.Acțiunea este relatată de „Curentul” din 6 iunie, 1933.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *