Versuri din „Hora Unirii” au fost publicate prima oară la Brașov

Oficial, se cunoaște că poezia „Hora Unirii” a fost publicată în 1856, în „Steaua Dunării”, revista lui Mihail Kogălniceanu. Este însă dovedit că prima strofă a poeziei lui Vasile Alecsandri a fost publicată cu mulți ani înainte, în 1848, la Brașov, purtând titlul: „Hora Ardealului”. Pusă pe muzică și prinzând foarte bine la publicul adunărilor politice ale românilor, poezia a fost folosita ca manifest muzical, răspândit de lăutari, cu mult înainte de a se prinde românii în horele istorice. În aceeași publicație – condusă de George Barițiu – în care a apărut poezia lui Vasile Alecsandri, „Foaie pentru minte, inimă și literatură” au apărut, o săptămână mai târziu, în iunie 1848, versurile actualului imn, scrise de Andrei Mureșianu.

Drama tânărului Alecsandri

În 1848, tânărul Vasile Alecsandri își găsise refugiul în scris, după ce trăise o mare dramă. Cu un an în urmă, marea lui iubire, Elena Negri se stinsese în brațele lui. Ninita, cum o alinta poetul, suferise de o gravă boală de plămâni. În toamna anului 1846, au trăit două luni de iubire aprinsă la Veneția. Apoi, pentru o perioadă s-au stabilit la Palermo, împreună cu Nicolae Bălcescu. Elena Negri a murit pe vapor în timpul întoarcerii spre Moldova. Alecsandri își revenea cu greu, găsindu-și refugiul în scris. Piesele lui aveau mare succes pe scena Teatrului Național din Iași. În luna martie 1848, aici, avea loc reprezentația piesei lui „Nunta Ţărănească”. Chiar în timpul spectacolului, jucat de boieri în straie ţărăneşti, Alecsandri a primit de la Nicolae Bălcescu, din Paris, o scrisoare prin care anunţa că acolo a izbucnit revoluţia.

Revoluția moldoveană

Atât i-a trebuit inimosului patriot moldovean. Răspândește pe foi volante celebrele versuri către români: „Voi ce staţi în adormire. Vai ce staţi în nemişcare”. Convoacă întruniri pentru revendicări naţionale şi sociale, împreună cu alți boieri moldoveni din principatul Moldovei. Practic, toată revoluția moldoveană din 1848 s-a desfăşurat în trei zile (27-29 martie). Revoluționarii au conceput un program -„Petiţiunea-Proclamaţiune a boierilor şi notabililor moldoveni” – alcătuit din 35 de puncte. Un rol important în redactarea proclamației i-a revenit lui Vasile Alecsandri. Documentul, în care erau înscrise „Dorinţele naţionale”, semnat de oameni „de toate condiţiile”, era copiat în numeroase exemplare, pentru a fi răspândit în ţară. Vodă Sturza cere să i se trimită o delegaţie, dar aceasta e înconjurată de arnăuţii stăpânirii, schingiuită şi arestată. Norocul lui Alecsandri a fost că nu se afla de faţă.

Fuga lui Alexandri peste munți

Alături de ceilalţi răzvrătiţi care au reușit să scape, Alecsandri fuge. Se refugiază întâi la o moşie a Prinţului Cantacuzino, şi apoi la mănăstirea Hangu, de unde pleacă, peste munți, la Braşov. În descrierea sa „Un episod din 1848”, publicat în „Convorbiri literare” din 15 Aprilie 1848, episod care nu este decât primul capitol al romanului său „Dridri”, apărut mult mai târziu, Vali eroul cărţii, pseudonim sub care se ascunde Vasile Alecsandri, povesteşte pitoresc toate peripeţiile fugii din Iaşi până la Hangu. Plecând din Iaşi, Alecsandri nu se oprește din scris. La plecarea peste munți, scrie „Adio Moldovei”. Apoi, în timpul călătoriei, așterne pe hârtie „Sentinela Romană”, un poem istoric în care descrie lupta unui ostaș roman care apără hotarele Imperiului Roman împotriva invaziilor barbare. În timpul șederii la Brașov, pe lângă mai multe texte revoluționare, scrie poemul „Moţul şi Secuiul”.

Afumat de grănicerii austro-ungari

Partea doua a povestirii, de la Hangu la Braşov, o aflăm la sfârşitul romanului „Dridri”. Aici, poetul istoriseşte cum a trecut munţii călare, însoţit de un căprar român din armata austro-ungară, cum l-au afumat grănicerii cu câlţi „ca să-l cureţe de ciumă şi de holeră” şi cum a sfârşit prin a fi arestat şi el. Din nenorocire pentru noi, descrierea din roman se opreşte la arestarea eroului, şi nu aflăm tocmai episodul principal, adică cum a ajuns la Braşov, şi cum a luat contact cu fruntaşii cetăţii. Tot ce se știe, este că a locuit la Hanul „La Pomul Verde“. Clădirea, aflată astăzi pe Strada Lungă nr. 10, arăta în acea vreme ca o casă mai mare. Abia din 1867 a fost transformată în hotel.

Casina română, refugiul revoluționarilor

Între 15 aprilie şi 15 iunie, la Brașov, îi cunoaşte pe George Bariţiu şi Andrei Mureşianu, frecventează „Casina română” și publică poezii revoluţionare. Pe zidul unei case din Braşov, de pe str. Poarta Șchei nr. 3, o placă memorială aminteşte trecerea poetului prin acest oraş : „Aici a fost sediul Casinei Române, unde cu ocazia evenimentelor revoluţionare din 1848 au poposit personalităţi de frunte ale vieţii culturale din ţara Românească şi Moldova : Vasile Alecsandri, Alecu Russo, Ion Eliade Rădulescu, Cristian Tell, Gheorghe Magheru şi alţii”.

Unirea din 1859, pusă la cale de jurămintele făcute la Brașov

Refugiații veniți de peste Carpați elaborează la 12 (24) mai 1848 programul revoluţionar „Prinţipiile noastre pentru reformarea patriei”, în care se prevedeau desfiinţarea iobăgiei, împroprietărirea ţăranilor, unirea Moldovei cu Valahia într-un singur stat românesc neatârnat. Documentul semnat atunci la Brașov de revoluționarii români aveau să decidă mai târziu alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domn al Țării Românești, după ce fusese ales în Moldova. La întâlnirea din noaptea de 23 spre 24 ianuarie 1859, de la hotelul „Concordia”, aflat pe Ulița Nemțească din București, partida conservatoare și cea liberală au trecut peste neînțelegeri, urmând jurămintele făcute în urmă cu 11 ani la Brașov.

Revoluție în versuri

În șederea sa la Brașov din 1848, Alecsandri publică în ziarele brașovene poezii înflăcărate în spiritul luptei revoluţionare. La 14 iunie, publică în „Foaie pentru minte, inimă şi literatură” poezia „Hora Ardealului”, semnată „Un roman”. Este prima variantă, cu evidente elemente folclorice, a cunoscutei poezii care a devenit mai târziu imnul unirii dintre Moldova și Țara Românească. Prima strofă a trecut neschimbată în „Hora Unirii” din 1856.

O săptămână mai târziu, Andrei Mureșianu publică, tot în „Foaie pentru minte, inimă și literatură”( în numărul 25 din 21 iunie 1848), poezia „Răsunet”, transformată peste ani în „Deșteaptă-te române!” și devenită imnul României.

Alecsandri va rememora în scrierile sale târzii emoția pe care a simțit-o fiind ovaționat de români din satele ardelene prin care a trecut la plecarea din Brașov. Recitau versurile din „Deșteptarea României”: „Fericit acel ce calcă tirania sub picioare!” sau cele din „Hora Ardealului” : „Hai să dăm mâna cu mână, Cei cu inima română!”, în timp ce în depărtare, se auzeau acordurile solemne din „Deșteaptă-te, Române, din somul cel de moarte” ale poeziei „Răsunet” scrisă de  Andrei Mureșanu.

Prima audiție a cântecului „Deșteaptă-te, române!”

În primăvara anului 1848, revoluționarilor refugiați la Brașov li se alătură și viitorul domnitor Alexandru Ioan Cuza. Este menționat, alături de Alecsandri și ceilalți revoluționari, printre invitații protopopului Bonifatie Pitiş din Şchei, în 1848, la un „un prânz de cerease de mai”, în grădină. Aici a fost ascultat pentru prima oară în istorie imnul „Deşteaptă-te Române”. Tânărul dascăl al Bisericii Sf. Nicolae, George Ucenescu, a cântat pentru prima oară actualul imn al României. Versurile poeziei „Răsunet” scrise de poetul Andrei Mureşianu au fost puse pe melodia „Din sânul maicii mele”, scrise de Anton Pann. Tot la Braşov, în aceeași perioadă, Alecsandri scrie şi publică în broşură memoriul întitulat: „Protestaţie în numele Moldovei, a Omenirii şi a lui Dumnezeu“, în care arată evenimentele revoluţionare petrecute la Iaşi în martie 1848.

Marea Adunare de la Blaj

Șederea lui Alecsandri la Brașov a coincis cu zilele premergătoare faimoasei întruniri de pe Câmpia Libertăţii de lângă Blaj. Cum era să lipsească de acolo Vasile Alecsandri şi ceilalţi boieri refugiaţi? Participă la adunare, alături de alți lideri ai revoluției din Moldova, exilați în Ardeal: C. Negri, Al. Russo, G. Sion.

Autorităţile, însă, s-au sesizat şi patrioţii au fost siliţi să părăsească Ardealul. Că lucrurile s-au petrecut aşa, reiese din epistola poetului scrisă în franţuzeşte, către prietenul său Ubicini, manuscris care se află în posesia Academiei Române: „La Braşov am stat aproape două luni. Într-o zi, generalul Comandant al Cetăţii, chemă pe câţiva dintre noi la sine, şi confidenţial ne spuse că suntem expuşi să fim masacraţi de unguri şi de saşi, şi ne dete sfatul să plecăm. Noi am primit sfatul generalului şi am plecat la Cernăuţi”.

Cântec interzis în Moldova în 1857

Variante ale cântecului „Hora Unirii” erau cântate cu mult înaintea publicării variantei finale. Cântecul se afla deja pe buzele tuturor. Muzica lui n-a fost scrisă, ci transcrisă de compozitorii vremii, căci, în fapt, n-a avut alt autor decât cei ce-o cântau cu înfocare la horele din bătătura satelor cu tarafele de lăutari.

La începutul lui 1857, caimacamul antiunionist, sprijinit de turci și austrieci, Teodor Balș, a interzis „HoraUnirii“, amenințând cu „punerea la popreală“ pe toți lăutarii care ar mai fi îndrăznit s-o evite. „Dar prinde, de poți și vâră după gratii toate ciocârliile“ — spunea un cărturar al vremii. Hora devenise imn în toate locurile în care locuiau români.

Lansarea oficială a cântecului

Varianta finală a poeziei „Hora Unirii”, preluând prima strofă cu versurile publicate pentru prima oară la  Brașov, a fost publicată de Vasile Alecsandri în 1856, în „Steaua Dunării”, revista lui Mihail Kogălniceanu. Cântecul cu același nume a fost lansat în premieră, în 24 ianuarie 1859, cu ocazia numirii lui Cuza ca Domn al Principatelor. A fost cântată de marele actor Matei Millo pe o melodie semnată de Alexandru Flechtenmacher. Orchestra  de muzică militară şi un cor mixt, a fost condusă de dirijorul Eduard Wachman.

Alecsandri, o personalitate marcantă

Politician, dramaturg, poet, Vasile Alecsandri este una dintre personalităţile marcante din viaţa literară şi culturală a României. Supranumit „Bardul de la Mircești”, a fost ministru, diplomat, membru fondator al Academiei Române, creator al teatrului românesc și al literaturii dramatice în România, personalitate marcantă a Moldovei și apoi a României de-a lungul întregului secol al XIX-lea. S-a stins din viaţă la Mirceşti, pe 22 august 1890, la vârsta de 69 de ani.

Primele înregistrări ale cântecului „Deșteaptă-te române”

La fal ca „Hora Unirii”, înainte de a fi imnul oficial al României, în 1990, „Deșteaptă-te române” a devenit un cântec foarte popular, fiind intonat de români în fiecare moment crucial al istoriei. Prima înregistrare a melodiei s-a făcut pe disc abia în 1900, în S.U.A., în interpretarea solistului Alexandru Pascu. Abia în 1910, fanfara Batalionului 2 Pionieri din București reunită cu fanfara Regimentului Ștefan cel Mare din Iași au realizat cea dintâi înregistrare instrumentală. În același an, corul „Ion Vidu” din Lugoj a înregistrat pentru prima dată pe disc varianta corală. Pentru o vreme, a fost de asemenea imn național al Republicii Democratice Moldovenești (1917 – 1918) și al Republicii Moldova (1991 – 1994).

Casina Română, clubul negustorilor iubitori de cultură

GREMIUL ROMÂN. În 1826, mai mulți negustori români, „fiind la râvnă pentru trebile uşurărei negusțitoriei noastre”, cad la învoială pentru a înființa compania „Gremiul român de comerciu levantin”. Pentru obținerea înaltei aprobări s-a alcătuit un comitet și s-a angajat un avocat care să le susțină cererea înaintea Curţii din Viena. Gremiul va funcționa în următoarele decenii și va cere drepturi de a neguțători cu tot felul de mărfuri, drepturi de patronat asupra bisericii greceşti şi înființarea de şcoli naţionale. Dar satisfacerea trebuințelor economice și sociale ale celor pe care-i reprezentau nu era tot ce își doreau. Comunitatea vorbitoare de limbă română avea un acces limitat la informații, scrisul se făcea încă cu litere chirilice, iar nevoile culturale erau comple descoperite. Astfel, în 1835 a luat fiinţă „Casina neguţătorească”, ce a fost cunoscută ulterior sub numele de „Casina română”.
NAȘTEREA CASINEI. Negustorii braşoveni de credință ordodoxă, convocați în „obştească adunare, hotărăsc la 31 octombrie 1835, înfiinţarea unei societăți „pentru nobila conversaţie, nevinovata petrecanie şi trebuinciosa în viaţă culturală”. Parcurgând lista membrilor din anii dintâi, întâlnesti însă si multe nume grecesti – între ele unele ale grecilor rămasi la Brasov – care însă se pare că îsi vedeau de negotul lor si care traiau bine cu românii. Erau si armeni, veniti din împărătia turcească, si câtiva slavi balcanici. Inițial, toți aceștia se adunau în Casină pentru a discuta afaceri, a bea cafea, și a asculta bucăți din „Gazeta de Transilvania”, „Kronstädter Zeitung” sau „Curierul”, citite de către unul dintre ei considerat mai „cărturar”. Când sosea la Brașov un negustor din alte părți, acesta era introdus ca oaspete de către un membru al Casinei.
CLUB DEMOCRATIC. În anul revoluţiei, 1848, Casina primește oaspeţi refugiaţi din Principate, să discute cu ei chestiuni naţionale şi, mai ferit, planul „Regatului Daciei”. După 1848, Casinei i se alătură din ce în ce mai mulți intelectuali. Caracterul exclusivist al adunării a fost ulterior părăsit, negustorii iubitori de cultură, printre care se numărau Constantin Boghici, Gheorghe Nica și Niță Iuga, au introdus în casină ca membri pe George Barițiu, Iacob și Andrei Mureșianu, iar mai apoi pe fiii lor, întorși de la studii din Viena sau din alte orașe europene. Pandeli Dima a introdus și profesori ai – pe atunci – nou înființatului gimnaziu românesc. Cu timpul, Casina a devenit un club democratic, putând fi întâlniți aici protopopi, avocați, judecători, morari, funcționari de bancă, măcelari etc.
CE ȘTIRI SE COMENTAU LA CASINĂ. Potrivit lingvistului Sextil Pușcariu, cuvântul „casină” nu are nici o legătură cu modernul „casinò”, ca loc de practicare a jocurilor de noroc. În schimb, casina ardeleană reprezintă o imitație a vienezului Kasino, un fel de club deschis numai pentru membrii săi. În cartea sa de memorialistică, cărturarul brașovean își deapănă amintirile despre Casină. „În sala de lectură a casinei erau gazetele: mai numeroase si în mai multe limbi. Câteva, mai ales ce e umoristice, ilustrate. Din când în când mai aducea, când se întorcea din Bucuresti, cineva vreun număr din foile oprite de a trece peste granită. Lumea se arunca asupra lor si le comenta cu pasiune (…) Se comentau cu voce tare noutătile senzationale, atât de rare la Brasov, încât meritau ca si ei să lase jurnalul si să asculte pe cel ce aducea stirile. Cutare scandal la Curte, încendiul Teatrului imperial din Viena, atmosfera îmbâcsită din Bosnia si Hertegovina după anexiune, traiul scandalos al regelui Milan al Serbiei, a cărui sotie, Natalia, era româncă, câte un cutremur de pământ sau potopul de la Seghedin. Recordul acestor stiri senzationale l-a bătut drama de la Meyerling, rămasă până astăzi un mister. Principele mostenitor al Austriei, Rudolf, singurul fiu al împăratnlui Francisc Iosif, a fost găsit mort, împreună cu amanta lui, baroama Vecsera, la castelul de vânătoare de la Meyerling, lângă Viena”, povestește Sextil Pușcariu.
ȘTIRILE DE PESTE CARPAȚI. Cu un interes tot atât de viu erau comentate la Casină stirile ce veneau de la cealaltă Curte, de la Bucuresti și Sinaia. Ecourile din presă ale Războiului ruso-turc de la 1877 și eroismul armatei române a avut un mare ecou la Brașov. Tot Sextil Pușcariu își amintea de entuziasmul discuțiilor despre eroismul ofiterului ardelean Moise Grozea, trecut în armata română, în fața redutei Grivița.. Însurat cu o brasoveancă, fiica lui Iacob Muresianu, mai târziu, Moise Grozea a ajuns general de corp de armată. Moartea eroică a lui Valter Mărăcineanu, poeziile din război ale lui Alecsandri si dorobantii lui Grigorescu se recitau si se arătau cu mândrie. În 1881, când Carol I s-a încoronat cu coroana regală de otel, o delegație din Brasov a fost nevoită să facă o transbordare în alt tren, după ce ploile de primăvară au rupt un pod. Călătorii din tren, reveniți în oraș, și-au povestit cu mult dramatism peripețiile la Casină. Și bârfele despre amorul interzis dintre principele moștenitor Ferdinand si domnisoara Văcărescu au făcut multă vâlvă. Cu timpul, însă, cele mai vii comentarii din casină priveau politica guvernului din Budapesta fată de romani, sau evenimente care aveau o legătură cu noi. Huiduirea lui Ilie Măcelariu în parlamentul din Budapesta, după care a urmat politica de pasivitate, revoltase pe toti românii.
DE LA LECTURI SUBVERSIVE LA SERBĂRI FASTUASE. Cartea lui Nicolae Densușianu, fost notar al magistratului din Făgăraș,  Revoluțiunea lui Horia în Transilvania și Ungaria”, interzisă de guvernul maghiar, se citea pe ascuns în Casină. La venirea lui Vodă Carol în ţara românilor de peste Carpați, Casina i-a cumpărat portretul și l-a pus în loc de cinste, având inscripţia: „Domnul Românilor”. La începutul Primului Război Mondial, în 1914, când batalioanele de români din armata imperiului Austro-Ungar plecau pe front, un caşinist a smuls drapelul tricolor şi l-a atârnat la ferestrele Casinei.
BIBLIOTECĂ DISTRUSĂ ÎN 1916. În anul 1916, trupele Regatului Român au ocupat Brașovul. În scurt timp, însă, linia frontului s-a oprit pe valea Oltului și a fost frântă la Sibiu, Casina rămas pustie după ce biblioteca a fost asvârlită din rafturi, în coridor. Preşedintele Casinei de atunci, protopopului Vasile Safta, a fost internat în lagărul de la Sopron. Ceilalţi au fugit în Moldova, unde se refugiase guvernul Regatului. Înainte de Marea Adunare de la Alba-Iulia, Casina găzduiește Marele Sfat al Ţării Bârsei. La Casină, se împart insigne cu textul: „România Mare, 18 Noemvrie 1918, Braşov”.
DESFIINȚATĂ ÎN 1936. În 1936, se aniversează 100 de ani de la înființarea Casinei. La Brașov, are loc o mare festivitate la care participă însuși Regele Carol all II-lea. Casina Română din Brașov a funcţionat până în 1948, când toate asociaţiile şi societăţile de acest tip au fost desfiinţate.

SEDIILE CASINEI ROMÂNE

1835 – 1841. Casa Plecker de pe Șirul Botelor.
1841 – 1885. Poarta Șchei nr. 3
1885 – 1909. Clădirea din colțul actualelor străzi Poarta Șchei și Hirsher.
1909 – 1916. Casele bisericii „Adormirea Maicii Domnului (Cetate)” de pe Șirul Grâului. 1916 – 1948. Casa Seuler  de pe Șirul Inului.