Fabuloasa poveste a spionului care a aruncat în aer statuia de pe Tâmpa

Imaginați-vă arena celui mai mare circ din Bucureștiului începutului de secol XX! Afișele din oraș, la fel ca paginile de publicitate ale ziarelor, anunță cu litere mari: „Studentul Ilie Cătărău, român basarabean, va da o reprezentaţie la Circul Sidoli. Va executa un tablou palpitant din «Quo Vadis», de Sinkievici (n.r. așa era ortografiat pe afiș) când Ursus învinge un taur şi scapă pe Lygia”. Zarvă mare în Bucureşti! Copiii se jucau între ei de-a Cătărău cu taurul. Direcţia circului anunţase că taurul poate fi văzut în menajerie, zilnic la anumite ore. În felul acesta se crease în jurul eroului, un basarabean de aproape doi metri înălțime și lat în spate, o atmosferă extraordinară. Se vorbea despre forţa lui ca despre ceva supranatural. Cu două săptămâni înainte de spectacol toate biletele erau vândute.

Întâi luptători, apoi teroriști

În seara sorocită luptei, lojile erau pline. Înainte de numărul cu taurul, directorul circului, ținând un bici în mână, a apărut în ring. Lumea să aştepta să prezinte lupta, însă directorul a anunţat că voinicul Cătărău a fost împiedicat să lupte cu taurul din „ordinul sever al poliţiei”. Bineînțeles, cei care și-a plătit biletele au rămas cu banii luați.

Ca o palidă despăgubire, directorul circului a anunțat lupta dintre Cătărău şi campionul Africii, Mamut. Sub ochii dezamăgiţi ai spectatorilor, a avut loc atunci un surogat de luptă. Lupta Cătărău cu Kirilov.

Căci Mamut era Timotei Kirilov, prietenul și tovarășul de aventuri al lui Cătărău. Ei bine, cei doi luptători urmau să facă, în anii următori, unele dintre cele mai înspăimântătoare atentate de pe teritoriul Austro-Ungariei.

Iar primul dintre ele, a fost aruncarea în aer a monumentului de pe Tâmpa.

O mie de ani de stăpânire maghiară

Ne întoarcem în ultimul deceniu al secolului XIX, anul 1896. În Translethania, numele dat de funcţionarii vienezi  jumătăţii maghiare a Imperiului Austro-Ungar, era o mare sărbătoare. După lungi dispute între istoricii, ziariştii, scriitorii  şi politicienii maghiari se stabilise că între 1895 şi 1898 se împlineau o mie de ani de la  cucerirea de către maghiari a patriei lor. Printre multe alte festivităţi, pentru a marca momentul, s-a decis ridicarea unui ansamblu de statui şi coloane în Piaţa Eroilor din Budapesta. Dar şi plasarea a şapte  monumente în mai multe colţuri ale Ungariei Mari, în locuri care astăzi fac parte din Ungaria, dar şi din Croatia, Italia, Slovacia, Ucraina şi România. Statuile trebuiau să fie uriaşe şi să fie amplasate astfel încât să poată fi văzute de toată suflarea.  Unul dintre acestea urma să fie ridicat pe muntele Tâmpa din oraşul Braşov.

Votul consilierilor comunali din Brașov

La ședința „comunală” a Brașovului, din iunie 1895, s-a pus la vot cererea prim-ministrului Dezső Bánffy ca pe Tâmpa să se ridice unul dintre cele 7 monumente ale mileniumului.

Au vorbit împotriva proiectului doctorul Lurtz şi doctorul Mureşianu, iar pentru, avocatul Schnell şi doctorul Zakarias. După o lungă dezbatere s-a primit propunerea lui Schnell, ca în principiu să se dea concesiunea. Saşii moderaţi sprijinind aceasta propunere, a fost votată cu o mică majoritate. Astfel, în vara anului 1896 este construit un funicular între baza muntelui şi creasta Tâmpei.

Lângă intrarea în grota lui Bethlen a fost aşezată maşinăria care ridica pietrele pentru construcţie. De aici şi până în locul amplasării statuii s-a montat un al doilea cablu de transport, acţionat de animale. Nu departe de vârful Tâmpei a fost creată o carieră de piatră, din care au fost luate materiale care au servit umplutură pentru baza monumentului.

Atac la statuie înainte de inaugurare

Festivităţile sunt primite cu destul de multă răceală de către românii şi saşii reprezentaţi în autorităţile locale. Atitudinea gazetarilor români de la „Gazeta Transilvaniei” a fost chiar de contestare.

Monumentul de pe Tâmpa făcea parte dintr-un ansamblu de statui care aniversau o mie de ani de la cucerirea de către maghiarilor a patriei lor.

Înainte de a fi aşezată pe Tâmpa, în august  1896, statuia, aflată în curtea morii  „Terezia” din Braşov, a fost devastată de necunoscuţi. Au fost rupte bucăţi din umărul drept, pieptul şi coiful sculpturii. Autorii nu au apucat să-i facă stricăciuni mai mari, fiind repede restaurată.

În data de 18 octombrie 1896 are loc festivitatea dezvelirii monumentului. La festivitate au participat: episcopul săsesc Müller din Sibiu, episcopul unitar Ferencz Josef, episcopul evanghelic Zelenka şi ministrul de Interne Perczel.

CUM ARĂTA MONUMENTUL MILENIULUI

DESCRIEREA LUI SEXTIL PUȘCARIU. Iată cum descrie monumentul celebrul cărturar braşovean Sextil Pușcariu, în cartea „Braşovul de altădată”: „În vârful muntelui era statuia lui Arpad, care, desigur, nici nu ştia că există acest încântător colţ de ţară. Din punct de vedere artistic nu mi se pare fericită ideea de a pune într-un vârf de munte o coloană înaltă de 7 metri (cu soclu de 20 metri) şi pe ea o statuie destul de meschină, de trei metri şi jumătate, dar ea e destul de caracteristică pentru sentimentele care stăpâneau autoritătile vremii”.

AUTORII MONUMENTULUI. De fapt, monumentul nu era chiar în felul în care-l descria Sextil Pușcariu. Statuia avea un soclu circular de 9,90 m înaltime, peste care era asezată o coloană de 6,5 m. În vârful acesteia a fost pozitionată statuia de 3,5 m. Așadar, construcția avea în total 20,3 m, iar costul final pentru înăltare s-a ridicat la 22 585 florini. Planul  monumentului fusese realizat de arhitectul Berczik Gyula, angajat al guvernului maghiar, iar statuia de sculptorul Iankovits Gyula, un artist specializat în figurile istorice.

MONUMENT GEAMĂN PE STÂNCA DEVIN. Trebuie menționat că cei doi au realizat și statuia mileniului plasată – cu aceeași ocazie – pe stânca Devin (maghiară- Dévény), aflată în prezent într-o suburbie a Bratislavei, capitala Slovaciei, la confluența Dunării cu Morava. Dévény era considerată poarta de intrare dinspre Occident a Ungariei Mari. Monumentul de pe Tâmpa era aproape identic cu cel de pe Devin. Figurile războinicului lui Árpád aveau același design, singurele diferențe găsindu-se între coloanele care le susțineau. Cele două monumente au fost dezvelite în aceeași zi, 18 octombrie 1896.

STATUIA DE PE COLOANĂ. Monumentul din Devin a rezistat încă opt ani după cel din Brașov. Mai întâi, trupele cehe au mărșăluit la Pozsony (numele maghiar al Bratislavei) în prima zi a anului 1919. La 4 februarie 1919 , Bratislava a devenit capitala Slovaciei în cadrul Cehoslovaciei. În noaptea de 11 ianuarie 1921, soldați ai unei legiuni cehe s-au dus la Devín, au construit o schelă și au distrus monumentul cu bare de fier. Existând fotografii destul de detaliate ale arcașului postat pe monumentul din Devin, putem știi astăzi, cum a arătat statuia de pe Tâmpa.

VOIVODUL TÜHÜTÜM. Chiar dacă, în epocă,  s-a considerat că monumentul îl reprezintă pe Árpád, de fapt, statuia nu-l înfăţişa pe celebrul conducător maghiar. Arpad a condus triburile maghiare în Pannonia, unde a primit jurământul de credință al conducătorilor celor șapte triburi maghiare și a pus bazele viitorului regat maghiar. Războinicul plasat în vârful monumentului din Braşov era, de fapt, un voievod al acestuia, Tühütüm, cel care a cucerit ducatul lui Gelu Românul şi a devenit primul voievod maghiar al Transilvaniei. Alte surse menționează simplu: statuia reprezintă un arcaș din timpul dinastiei arpadiene.

„Tămbălăul mileniului”

În preziua inaugurării monumentului de pe Tâmpa, prezentând undeva într-o pagină interioară a „Gazetei Transilvaniei”, cu titlu mic, venirea episcopului evanghelic dr. Muller, redactorul  numeşte ironic sărbătoarea „tămbălăul milenar”.

Plin de săgeţi este şi articolul din 20 octombrie, din acelaşi ziar: „Pe noi, românii, puţin ne doare capul de serbările lor milenare (…) Totul părea sforţat. Entuziasmul era numai ca tras de păr, ba chiar şi caii din banderii stăteau cu capurile plecate”, scrie Gazeta. Despre escorta călare care a însoţit trăsura ministrului de interne, publicaţia scrie că era formată din „doi români renegaţi şi doi ţigani din Săcele”, îmbrăcaţi în costume populare româneşti.

La coborârea de pe Tâmpa, convoiul autorităţilor maghiare s-a intersectat cu un alai numeros alături de  juni călare, care-l însoţeau de la gară pe noul preot al Bisericii Sfântul Nicolae din Şchei, dr. Vasile Saftu (foto). Un fel de contramanifestaţie, abil pusă la cale de populaţia românească.

Gazeta Transilvaniei relatează ironic despre sosirea episcopul săsesc Müller din Sibiu, pentru a participa la ceremonia inaugurării Monumentului Mileniului

Una peste alta, neplăcută de români și admirată de maghiari, statuia lui Arpad ajunge să troneze peste Braşovul sfârşitului de secol XIX.

Amenințări și urme de gloanțe

La numai o lună după inaugurare, căpitanul suprem al Braşovului, cel care răspundea de ordinea publică, primeşte o anonimă scrisă în limba germană, datată loco. Un pretins grup de anarhişti anunţa că va da foc Braşovului şi că a pus  dinamită în 20 de locuri din oraş. „Dorim să nimicim pe toţi saşii, ungurii şi jidanii”, se spunea în epistolă.  Din fericire,  ameninţările erau doar pe hârtie. Autorităţile, însă, au fost îngrozite că ar putea fi aruncată în aer statuia şi au inspectat cu mare atenţie împrejurimile monumentului de pe Tâmpa. Nu au găsit nimic.

În 1889, conform corespondenţei dintre prefect şi Ministrul de Interne, statuia suferă mai multe deteriorări, printre care şi îndoirea paratrăznetului cu care era prevăzută. Consiliul comunal aprobă o sumă pentru reparaţii şi angajează doi îngrijitori. De asemenea, o patrulă de poliţişti are în program ronduri pentru zilele de miercuri, sâmbătă, duminică şi de sărbători.

În 1901, şeful poliţiei îl informează pe prefect că, în 26 martie, de pe căciula figurei monumentului milenar a fost ruptă pana de şoim, iar stema a fost deteriorată. Poliţiştii găsesc urmele a trei gloanţe, stabilindu-se că monumentul a fost împuşcat. Statuia este din nou recondiţionată, iar patrulările sunt mai dese. Făptaşul nu este însă descoperit.

Bombă pe Tâmpa

Doisprezece ani mai târziu, în toamna anului 1913, şirul tentativelor de distrugere a statuii continuă. Este ultima sâmbătă  de septembrie şi mulţi braşoveni se află încă la promenadă . Puţin după ora 18, o detunătură puternică este auzită în tot oraşul.  Geamurile caselor de pe dealurile Şcheiului, la poalele Tâmpei, sunt aproape de a fi sparte. Albrich, căpitanul poliţiei, constată că zgomoul puternic a venit de pe Tâmpa şi trimite trei gardişti în verificare. Când ajung este deja noapte, dar, la lumina lanternelor, constată că o bucată mare din soclul monumentului este prăbuşită.

Cercetările sunt continuate a doua zi. Ediţia de luni a „Gazetei Transilvaniei” redă declaraţia lui Albrich: „Atentatul a fost săvârşit cu o dinamită, care a fost aşezată cu ajutorul unei prăjini la o înălţime de 6 metri şi jumătate pe soclul de piatră, pe care se înalţă figura lui Arpad. De-a lungul acestei prăjini a fost legat un fitil condus de pe pământ până la bucata de dinamită, care a făcut explozie. Explozia n-a lezat statuia, dar a spart o parte a soclului, căzând pe pământ bucăţi de piatră în greutate de 400 – 500 de kilograme. La marginea de sus a soclului, unde sunt aşezate picioarele statuii, se mai vede o crăpătură”.

Ancheta agenților brașoveni

Servitoarea de la „Casa de tir”  observase un individ alergând pe scările din apropiere, îndreptându-se spre munte. Clădirea, lângă care se afla poligonul asociaţiei de tir, fusese construita în 1865 la poalele Tampei şi a fost distrusa de un incendiu doi ani mai târziu.

După explozia puternică din data de 27 septembrie 1913, de la ora 6 seara, poliția și siguranța maghiară, au intrat într-o adevărată febră. O echipă de 3 agenți, trimisă să vadă ce s-a întâmplat, s-a întors după patru ore, spunând că au găsit grilajul și soclul statuiei avariate de o explozie cu dinamită. Rezemată de un grilaj de fier, a fost găsită o măciucă, în vârful căreia se mai vedeau urme de explozibil. Capul statuii este găsit două zile mai târziu în râpa dinspre Valea Cetății. Directorul poliției, Fridrich Albrich, a dispus audierea proprietăresei restaurantului „Bethlen” de pe Tâmpa, d-na Obert Rexa si a servitoarei acesteia, Bodor Julișca, care însă nu au putut da relații precise. Ele au văzut, în după amiaza atentatului doi tineri urcând drumul Tâmpei, dintre care unul purta o șapcă albă. În același timp, câteva ziare publicau fotografii cu fragmentele transformate în moloz ale coloanei  prăbușite.

S-a pierdut o batistuță

La locul exploziei se găsește o batistă de mătase și resturile fitilului, care nu erau de proveniență austr-ungară. Făptaşii, însă, nu pot fi identificaţi. Ancheta stabileşte că au fost doi  tineri care, după explozie, au dispărut pur şi simplu. Sunt bănuiţi – evident – românii, care şi-au manifestat deseori nemulţumirea faţă de plasarea monumentului pe Tâmpa. Sunt verificate trecerile prin Vama Predeal şi registrele hotelurilor din oraş. Nicio urmă. Din declaraţiile martorilor se stabileşte că atentatul a fost pus în practică de doi tineri voinici, îmbrăcaţi cu haine orăşeneşti, nu foarte îngrijiţi.

Statuia, decapitată și şubrezită de explozie, se prăbuşeşte câteva luni mai târziu. O aprigă furtună de iarnă, iscată într-o seară friguroasă, cu puţin înainte de sfârşitul anului învăluie muntele Tâmpa într-o pâclă tulbure.

Localnicii constată în ziua următoare că statuia, aflată pe creasta muntelui, nu mai trona falnică peste Braşov. Incidentul este menționat în ziarul „Brassoi Lapok” din 31 Decembrie 1913. Articolul, cu titlul „Furtuna pustiitoare în Brasov si în comitat”, relata următoarele: „Cine azi dimineata, la primele raze de lumina ale soarelui curat de iarna, a privit spre Tâmpa, a vazut stupefiat ca de pe coloana mileniumului a disparut de pe soclu statuia razboinicului contemporan din timpul lui Árpád.” Șubrezită de explozia din urmă cu două luni și clătinată de vântul puternic, statuia a fost trântita la pamânt, sfarâmându-se în bucati.

În numărul următor, din 1 ianuarie 1914, același ziar relata că în jurul monumentului prăbușit s-au strâns mulți curioși. Unii, interesați să-și ia un mic suvenir, au încercat să plece cu părți din statuie. A fost nevoie de intervenția poliției. Un profesor sas a mobilizat mai mulți elevi pentru a aduna și duce bucățile recuperate la Restaurantul din peștera „Bethlen”. Multe dintre resturi au fost recuperate abia după două zile, foarte departe, în râpa din Valea Cetății. Chiar și așa, unul dintre brațele statuii nu a mai fost găsit.

Sângerosul atentat de la Debrețin

După nici o jumătate de an, timp în care anchetele poliției maghiare n-au aflat mare lucru, lucrurile aveau să se lămurească.

Dar totul se va întâmpla după un nou atentat. De data aceasta, mult mai sângeros. Nenorocirea se va petrece la peste 500 de kilometri de Brașov, tot în Imperiul Austro-Ungar. Cineva încerca cu tot dinadinsul să-i provoace pe austro-ungari.

În februarie anul următor, agenţiile de presă anunţă aruncarea în aer a palatului Episcopiei maghiare greco-catolice din Debreţin.

De data aceasta  detectivii vienezi află autorii: basarabeanul Ilie Cătărău și rusul Timotei Kirilov. Aceeași care aruncaseră în aer și monumentul de pe Tâmpa.

Kirilov, un  bolșevic fugit în Regatul României

Kirilov era  unul dintre marinarii rămaşi în Regatul României în 1905, după predarea echipajului revoltat de pe crucişătorul „Cneazul Potemkin”. Marinarii de la bordul navei rusești s-au răsculat omorându-l pe căpitan şi pe adjuncţi, arborând apoi steagul roşu bolşevic. În portul Odesa, au fost întâmpinaţi de mii de demonstranţi, dar intervenţia armatei ţariste s-a sfârşit într-o baie de sânge cu mii de morţi şi răniţi. Vasul a părăsit portul, iar, în final, au ajuns în portul românesc  Constanţa, unde marinarii au predat nava autorităţilor române.

Marea majoritate a echipajului a rămas în România. Ajuns în Bucureşti, Kirilov, un tânăr înalt şi lat în umeri, cu o fizionomie expresivă, devine model pentru studenţii de la Școala de Belle Arte din București.  Pozează chiar pentru celebrii sculptori Dumitru Paciurea și Frederic Storck.

Înfăţişarea sa poate fi şi astăzi recunoscută în statuile giganţilor aflate în Parcul Herăstrău.  Un alt sculptor celebru, Oscar Han, povesteşte în amintirile lui de la Școala de Belle Arte despre acest Kirilov: „lua atitudini foarte grele, în care sta, și pentru noi devenea un model viu, o nouă reprezentare plastică, ce ne mărea entuziasmul de lucru și ne apropia de dânsul cu o simpatie omenească”. Kirilov era, la începutul secolului trecut, cel căutat model pentru pictorii și sculptorii bucureșteni.

Cătărău, capul acțiunilor teroriste

Dar Kirilov era doar ajutorul , adevăratului cap al atentatelor era tânărul basarabean Ilie Cătărău.  O adevărată forţă a naturii, Cătărău avea  aproape doi metri înălţime şi o forţă de taur.

Ilie Cătărău a avut o biografie desprinsă parcă dintr-un film hollywoodian. Campion al disimulărilor și acţiunilor riscante, a reuşit întotdeauna să fie cu un pas înaintea celor care se aflau pe urmele lui. A fost dezertor, spion, terorist-criminal, „om de litere”, hoț de bijuterii, comunist, naționalist, vânzător de piei de balenă, speculant la bursă, călugăr, circar profesionist, globe-trotter, traficant de arme și droguri și, după unele surse, regele unui trib din Polinezia. A circulat sub mai multe identități și chiar, la un moment dat, și-a înscenat moartea.

S-ar fi născut în anul 1888 în localitatea Mărcăuţi de pe malul Nistrului (ţinutul Orheiului), ca fiu al dascălului de biserică Vasile Constantin şi al Alexandrei. Tătăl îi moare timpuriu, iar mama rămâne să întreţină singură două fete şi un băiat. De foarte tânăr, Ilie pleacă la şcoală la Odesa, apoi la Seminarul teologic din Chişinău. Este înalt, frumuşel, ştie să călărească şi-i stă bine în uniforma cu fireturi, aşa că ajunge într-un regiment al husarilor Gărzii Imperiale.

Student la Iași, apoi la București

Şirul nesfârşit al aventurilor şi-l începe în martie 1910. Trece înot, noaptea, Prutul dinspre Galiţia, traversând graniţa rusă spre România. Aflat încă în uniforma roşie a husarilor, este repede prins de jandarmi şi dus la Dorohoi. Pretinde că a dezertat din cauza persecuţiilor cu tentă naţionalistă și este eliberat ca urmare a garanţiei oferite în faţa autorităţilor de către Gh. Gh. Burghele , un cunoscut jurist şi parlamentar liberal din Iaşi. Impresionat de personalitatea ieşită din comun a lui Cătărău, politicianul îl găzduieşte luni în şir şi-i asigură instruiri cu profesori particulari în diferite domenii, inclusiv în studiul limbii române.

Îşi capătă porecla  „Cată Rău”, sintagmă populară pentru cuvântul  „a deochia”. Îşi procură acte false din care rezultă că ar fi frecventat Universitatea din Odesa şi pe baza acestora este acceptat la Universitatea din Iaşi. În scurt timp se transferă la Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Litere si Filosofie.

Gardă de corp pentru politicienii naționaliști

La Bucureşti, Cătărău ajunge, după cum deja am amintit, model la Şcoala de Arte şi vedetă de circ. Student al lui Nicolae Iorga, este angajat ca traducător „diurnist” de limba rusă, având acces la documentele  Direcţiei Poliţiei şi Siguranţei Statului. Iorga îl prezintă lui Carol I şi-l primeşte în rândurile Partidului Naţional Democrat, unde face o aprigă campanie la alegerile din 1912. Este chiar garda de corp a ilustrului profesor. Dar și al unui alt fruntaş al partidului, Ion Zelea-Codreanu, tatăl viitorului conducător al Mişcării Legionare.

Ziarul „Adevărul” din 19 noiembrie 1912 (vezi foto), relatează un incident electoral de la Fălticeni, în care Codreanu senior, îmbrăcat în costum popular, secondat de Cătărău, stârnește o bătaie cu susținătorii partidului guvernamental, la care se trag focuri de revolver. Tânărul Ilie Cătărău, care nu bea şi nu fumează, este şi un bun orator. Ţine discursuri aprinse. Cunoaşte toată lumea bună bucureşteană, de la prinţul Ferdinand, la Ionel Brătianu, doctorul Ioan Cantacuzino, Alexandru Davilla sau prinţul George Ştirbei. Dar cea mai mare notorietate a fost câştigată de Cătărău ca idol al spectatorilor aflaţi în amfiteatrul Circului Sidoli. Scandarea „Cătărău este voinic,/ N-are teamă de nimic!”, era foarte populară în Bucureştiul acelor vremuri.

Presa susține că atentatorii au fugit în Rusia

Încâlcita poveste a atentatelor din Transilvania, este urmărită de presa din Austro-Ungaria – care acuză teroriştii români –  şi cea din Regatul României, ţinând mai mult timp prima pagină a ziarelor.

Publicaţia braşoveană „Gazeta Transilvaniei” susţine punctul de vedere al presei bucureştene, conform căruia, cei doi atentatori au reuşit să fugă în Rusia. În numărul din 20 februarie 1914, gazeta publică un articol în care cititori sunt îndemnaţi să privească „cu cea mai mare rezervă” ştirile conform cărora atentatorii s-ar afla ascunşi pe teritoriul României. În plus,  acuză „indiscreţiunea regretabilă a poliţiei cernăuţene şi ungare”, care a permis atentatorilor să treacă graniţa în Rusia.

Acțiunile teroriste de pe muntele Tâmpa, din 1913, sunt dezvăluite abia 24 de ani mai târziu de trei brașoveni, care luaseră parte la aruncarea în aer a statuii, alături de Cătărău și Kirilov.

Clubul spânzuraților din Brașov

La Brașov, după război, exista sediul unei asociații a românilor ardeleni, condamnați la moarte în timpul conflagrației, de tribunalul militar austro-ungar, pentru spionaj și care scăpaseră ca prin minune de ștreang. Numită oficial „Martirii neamului”, organizației i se spunea și „Clubul spânzuraților”. Președintele, avocatul Spiridon Boita, spionase în timpul războiului pentru Regatul României, făcând numeroase rapoarte despre mișcările trupelor austro-ungare și organizând acțiuni de sabotaj. Avocatul Boita, fusese cel care-i îndrumase pe Cătărău și Kirilov, după ce aceștia sosiseră în gara Brașov îmbrăcați în țărani, într-o după amiază ploioasă de toamnă. Pe vremea aceea, grupuri conspirative de români se adunau într-o cămăruță retrasă a restaurantului „Schiwarzburg” și în altă cămară din bodega „Eremeias”.

În 1937, Simion Boita dezvăluie redactorilor ziarului „Dimineața”, care au fost brașovenii implicați în acțiunea, pentru reușita căreia și el își adusese o contribuție importantă. „Când m-am întâlnit cu Cătărău, eram la Restaurantul Schwartzburg, din strada Spitalului. Un băiat voinic, înalt, spătos, cu care am pus la cale isprava cu statuia lui Arpad. Au fost doi brașoveni care l-au ajutat: Iosif Nistor, șeful agenților polițienești din timpul ungurilor și Matei Mureșanu, fost gardian public”, a rezumat Boita această amintire.

Dezvăluirile agentului Nistor

Povestea agentului Nistor era mult mai tristă. Din cauza luptei clandestine pentru cauza românească a înfundat pușcăria, iar soția și copii au murit după ce au fost arestați de autoritățile maghiare. Merită să-i citim mărturisirea, fiind singurul care a povestit, de-a fir a păr, felul în care a decurs aruncarea în aer a statuii:

„În calitatea mea de șef al agenților poliției din Brașov, unde am funcționat până în august 1916, primisem însărcinarea să urmăresc și să arestez doi tineri români veniți de peste munți. Îmi trimiseseră semnalmentele lor, dar nu se știa niciun nume.  Împreună cu agentul Iuliu Onak, am făcut o razie la fostul hotel «Grand», din strada Neagră (numele din 1913 al hotelului era „Kranz”), unde, la camera 11, erau cazați doi tineri, Câtărău și Kirilov, având acte de supuși bulgari. Controlând la biroul populației, am stabilit că au obținut buletinul temporar de ședere.

Într-o zi m-am dus la Prăvălia Eremias, unde se adunau toți românii și unde patronii George și Ilie Savu – cu toată vigilența agenților secreți din Budapesta, cari veneau pe aci din când în când – înlesneau citirea de cărți și reviste românești.

George Savu m-a luat deoparte și arătându-mi discret pe doi tineri, mi-a spus: «Vezi băieții ăia? Sunt de-ai noștri! Lasă-i în pace. Dacă poți ajută-i. Caută să vorbești cu ei». La amiază aveam întâlnire cu un avocat la restaurantul Schwartzburg. Aici, am dat din nou peste cei doi tineri. Când m-a văzut Cătărău, mi-a surâs, iar când am plecat, s-a luat după mine pe strada Spitalului, spunându-mi că are informații frumoase despre persoana mea și că «nenea George Savu» l-a asigurat că poate să-mi vorbească. În consecință m-a rugat să ne întâlnim într-o casă particulară. Între timp, ei s-au împrietenit și cu sergentul Matei Mureșanu, cu care i-am surprins stând de vorbă în fața hotelului. A doua zi, l-am întâlnit din nou cu Cătărău. Mi-a spus că vrea să întreprindă o acțiune, pentru a da satisfacție românilor ardeleni. Dobândise și concursul lui Mureșanu și al d-lui dr. Boita. În ziua atentatului, de care n-aveam habar, pe seară am făcut inspecția localurilor, înapoiat în centru, am avut o uluitoare surpriză. Lângă «Cârciuma roșie», m-am pomenit nas în nas, cu gardianul public, Mureșanu.”

Costumați în coșari

Nistor a constatat surprins că Mureșanu nu era îmbrăcat în uniformă, ci purta haine de coșar. Era chiar uns cu funingine pe față. Scară pe care o purta în spinare o recunoscuse, fiind împrumutată de la băcănia Eremias din Piața Mare. „Ploua. M-am ferit să-l interpelez. Însă m-am luat după dănsul, la o oarecare distanță. Mureșanu nu era singur. Am recunoscut, la fel travestiți, pe doctorul Boita și pe Kirilov.„Zoreau, tropăind prin ploaie, să-l ajungă pe uriașul Cătărău, care se îndrepta, de asemenea deghizat în muncitor, spre Tâmpa, pe Drumul Crăpăturii. Vremea era cum nu se poate mai favorabilă isprăvii. Cătărău luase scara de la Eremias. Au început urcușul. Aveam câinele meu lup credincios cu care i-am urmărit tot timpul. Ajunși sus, Cătărău, care în timpul după amiezii făcuse investigațiile necesare, s-a urcat pe soclul statuii și cu instrumentele aduse a făcut mai multe găuri pentru așezarea dinamitei. A astupat găurile ca ghips și după aceasta au coborît în oraș. Cătărău și Kirilov s-au înapoiat și  au pus fitiluri lungi până în Valea Răcădăului și le-au dat foc”, și-a continuat dezvăluirile Nistor.

Prăbușită peste grilaj

Când fitilul a făcut contact cu dinamita, colosul Arpad, care măsura 27 metri, s-a prăbușit peste grilaj. Cătărău se cocoțase până aproapte de vârful statuii, pentru a monta explozibil.  Cartușul cel mai de sus a dislocat capul lui Arpad, care s-a rostogolit până în Valea Cetății. „Când am văzut toate acestea, m-am înapoiat în oraș și găsindu-l pe sergentul Mureșanu, i-am spus: «Du-te imediat acasă și declară-te bolnav. Să nu mai ieși trei zile din casă». Seara, în oraș, nu se știa nimic. S-a auzit numai o bubuitură și cum ploua, nimeni nu a căutat să afle de unde vine. A doua zi, eu cu șase gardieni am fost trimis să fac primele cercetări. Mai apoi, mi s-au dat 11 arestați din penitenciar, ca să adunăm bucățică cu bucățică sfărâmăturile statuii, care au fost reconstituite de profesorul Otroban, un specialist în materie. Însă cu toată iscusința depusă, n-a reușit să refacă decât trupul cu decorațiile, cingătoarea și câteva alte piese mărunte. Muzeul din Budapesta, unde au fost transportate rămășițele statuii lui Arpad, cerea cu toată insistența să-i reconstituim capul, sabia și încă vreo câteva medalii. Zadarnic!”, și-a încheiat Nistor povestirea.

Tragedia familiei Nistor

Cu toată mobilizarea autorităților care au pus premiu de 109 mii coroane pe capul atentatorilor, Cătărău și Kirilov reușesc să fugă în Vechiul Regat, după ce, câteva zile ar fi stat într-o colibă din pasul Bratocea (conform mărturisirilor din publicația „Viața”, 9 iulie 1941).

Bănuit de spionaj, agentul Nistor este arestat în 1916, în timpul retragerii autorităților maghiare din Brașovul ocupat de armata română. Este adus la închisoarea din Cluj. În gară, văzându-l escortat de soldați, mai multe doamne, instigate de soția contelul Mikes, îl bat cu umbrelele și bastoanele, spărgându-i capul și rupându-i hainele. Timp de mai bine de doi ani este încarcerat și interogat periodic. În temniță află că, după retragerea Armatei Române din Brașov, cu familia sa s-a petrecut o tragedie. Soția sa a fost reținută și, la scurt timp, a murit. Tot atunci, în condiții neelucidate, i-au murit și cei doi copii, unul de patru și altul de numai doi ani.

În 10 noiembrie 1918, izbucnește revoluția bolșevică la Budapesta, iar muncitorii răsculați sparg ușile și  rup zăbrelele de la ferestrele închisorii. Îl ajută pe Nistor să scape de lanțuri și cătușe și-l lasă să plece.

Spiridon Boita, condamnat la spânzurătoare

Și Spiridon Boita a fost arestat împreună cu soția și fiica sa pe 23 octombrie 1915, petrecând trei ani în închisorile din Târgu Mureș, Cluj, Oradea, Cașovia și Budapesta.

La 7 martie 1917 este condamnat de Curtea Marțială de Honvezi din Cluj la spânzurătoare împreună cu alți 8 români din cei 16 menționați mai sus, dar totuși este eliberat la 29 octombrie 1918.

Ilie Savu, patronul prăvăliei Eremias, de unde atentatorii și-ai făcut planul și au luat scara, a ajuns la începutul războiului, în 1916, la închisoarea din Cluj.

Chiar dacă autoritățile nu au găsit dovezi ale actelor sale antistatale, a fost suficient faptul că își recunoscuse de mai multe ori deschis susținerea pentru cauza românească.

Eliberat va participa la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia,  ca delgat al Societății Comercianților Români din Brașov.

Cumplitul atentat de la Debrețin

Revenim în anul 1914, la patru luni după atentatul de pe Tâmpa, în 23 februarie 1914. Un nou atentat zguduie imperiul.

Un etaj al palatului Episcopiei greco-catolice de Hajdudorog din Debreţin este aruncat în aer. Deflagraţia fusese provocată de un dispozitiv exploziv plasat într-un pachet expediat din Cernăuţi prin poştă. La deschiderea pachetului s-a declanşat o explozie puternică, în urma căreia au murit 3 persoane, iar alte câteva persoane au fost rănite. Tragedia de la Debretin zguduie imperiul Austro-Ungar.

La funerariile celor uciși participă o mulțime de oameni. Opinia publică din toate colțurile Europei este șocată, iar depre atentat relatează ziarele din întreaga lume. În încăpera unde s-a produs explozia s-a aflat şi cel direct vizat, episcopul Miklossy, dar a fost chemat ca prin minune în camera de alături să răspundă la telefon. Mandatul poştal trimis pe numele unei femei, menţiona o donaţie de 100 de coroane şi un colet de 18-20 kg, cu o blană de leopard pentru episcop şi obiecte de preţ bisericeşti. Dispozitivul ucigaş fusese învelit în blană.

La fel ca în cazul statuii lui Arpad din Braşov, înfiinţarea episcopiei fusese un subiect disputant între români şi maghiari. În numeroase parohii, mai ales la sate, credincioşii români din zonă s-au revoltat, inclusiv pentru faptul că prin această măsură fusese impusă limba maghiară atât în biserici cât şi în şcoli. Filmul următor conține imagini filmate la înmormântarea celor trei:

Coletul capcană expediat din Cernăuți

Mergând pe firul expedierii pachetului infernal,  poliţia maghiară, ajutată de cea austriacă, ajunge la doi bucureşteni, un artist şi un negustor. Documentele arătau că  aceștia erau expeditorii coletului. În registrul hotelului „Imperial“ din Cernăuți, locul de unde a fost expediat coletul, s-a găsit numele celor doi pasageri „români“, Silvestru Mândăchescu, student, şi Teodor Avram, birjar și comerciant de cai, ambii din Iaşi.

Concomitent, în registrul de pasageri al hotelului „Angol Királynő“ din Debreţin, s-a găsit trecut numele unei pasagere Caterina Bugarsky, artistă din Kiev, care vorbea binișor ungurește.

Câteva săptămâni  înainte de ziua atentatului, femeia a vizitat zilnic Palatul Episcopal, apoi a dispărut. Cercetările poliţieneşti au stabilit, prin metode grafologice, identitatea dintre Caterina Bugarsky şi Kovacs Anna, originară din Timişoara – Kovacs Anna fiind şi numele folosit pentru expedierea bombei din Cernăuţi.

Organele anchetatoare ungare au constatat că aceasta fusese complicea celor doi. Femeia scrisese epistola care însoțea coletul primit la episcopie, în care semna Ana Kovács.

Detectivi unguri şi austrieci descind în capitala României.

Ajutaţi – poate doar de ochii lumii – de şeful proaspăt înfiinţatei Siguranţe Generale a Regatului României, Iancu Panaitescu (foto) descoperă că cei doi suspecţi sunt doar un paravan, fiindu-le folosite paşapoartele de alte persoane.

Blana de leopard era, de fapt, de oaie

Porniţi pe urmele „blănii de leopard”  în care fusese învelită bomba –  de fapt o banală blană de oaie pictată, află că a fost cumpărată de la algerianul Ali Fuad de pe Lipscani.

Anchetatorii descoperă, de asemenea, că ștampila aplicată pe scrisoarea din coletul ucigaș fusese comandată la gravorul Scwartz de pe strada Carol din București. De aici, cel care făcuse comanda, a cumpărat și șabloane de cauciuc pentru literele alfabetului, pentru a falsifica adresa coletului.

Cu pașaportul studentului Măndăchescu trecuse granița Ilie Cătărău. Îl mințise pe acesta că are un plan pentru ajutorarea „fraților din Basarabia” de opresiunile rusești. De asemenea, cu pașaportul lui Teodor Avram, trecuse granița Timotei Kirilov. Motivul cu care pentru a-l convinge să-I împrumute pașaportul: o bănoasă afacere cu cai din Rusia.

Astfel, pas cu pas, investigatorii ajung la adevăraţii autorii ai atentatelor din Transilvania,  doi tineri care veniseră din Rusia, colaboratori ai Circului Sidoli, unde prezentau pe scene de luptă, un fel de wrestling „avant la letter”. Era vorba despre basarabeanul – Basarabia era gubernie rusească – Ilie Cătărău (zis şi Katarow) şi rusul Timotei Kirilov. Cu puțin timp înaintea atentatului, Cătărău și Kirilov s-au poza împreună la „Atelierul foto Julia”. Imaginea cu cei doi, îmbrăcați elegant și cu papioane la gât este publicată de toate ziarele.

Teroriștii de pe Tâmpa

La începutul lunii martie 1914, ziarele publică informarea poliţiei maghiare: „Proprietarul hotelului Kranz din Braşov a recunoscut, după fotografie, pe Cătărău şi Kiriloff, cari au stat mai mult timp la acel hotel. Ancheta a constat că, la 8 septembrie, a venit direct din România şi a părăsit Braşovul cu o zi înainte atentatului. În registrul hotelului, Cătărău și-a înscris numele de Cătărău, născut în 1890 la București și de profesiune profesor, iar Kirilov s-a înscris cu numele Elian Coțofan, născut la Tulcea în 1887, de profesie boxer. Poliţia din Braşov afirmă că cei doi au aşezat cablul electric sub statuia lui Arpad. După ce au terminat lucrarea, Cătărău a părăsit oraşul, întorcându-se în România. Kirilov a rămas la Braşov până în ziua atentatului. În acea zi, Kirilov a aprins fitilul de sub statuia lui Arpad, apoi, cu primul tren, a părăsit Braşovul. Poliţia din Braşov afirmă că aceşti doi indivizi au comis atentatul și contra statuii lui Arpad”, de pe Tâmpa.

Ilie Cătărău, un Gavrilo Princip avant la lettre

De atunci, s-au scris mai multe cărţi şi s-au făcut mai multe cercetări. Implicarea serviciilor secrete ţariste în exploziile puse la cale în Austro-Ungaria nu este cunoscută cu exactitate.  Majoritatea surselor îl consideră însă pe Cătărău spion dublu, făcând un joc foarte periculos.

Într-adevăr, afacerea ar fi putut degenera în ceva foarte-foarte urât. Cum ar fi fost ca în cărțile de istorie dintr-o realitate alternativă, numele studentului Gavrilo Princip, cel care l-a omorât pe Frantz Iosef, să fie înlocuit cu cel al studentului Ilie Cătărău? Iar Primul Război Mondial să nu înceapă prin atacarea Serbiei, ci a Regatului României?

În memoriile sale, Contele Czernin, ministrul Austro-Ungariei la Bucureşti, a dat mai multe detalii despre implicarea directă a autorităţilor române în dispariţia atentatorilor.

Panaitescu mușamalizează cazul cu ajutorul contelui Czernin

În perioada interbelică, ziaristul Em. C. Grigoraş cercetează cazul chiar ajunge la concluzia că  cele două atentate aveau ca scop exacerbarea tensiunilor dintre Austro-Ungaria şi România şi declanşarea războiului mondial cu şase luni înaintea asasinării Arhiducelui Franz Ferdinand la Sarajevo. Manevra a fost dejucată de Contele Czernin, omul de încredere al lui Franz Ferdinand, care a muşamalizat cazul.

Czernin aflase că atentatorii plecaseră cu o maşină a poliţiei într-o direcţie necunoscută şi îl sechestrase pur și simplu în subsolul Legaţiei pe anchetatorul principal venit de la Budapesta, sperând că autorităţile române vor salva aparenţele.  Într-adevăr, Iancu Panaitescu, şeful Siguranţei Generale, pune la cale intoxicarea presei cu mai multe piste false şi simulează agitaţia poliţiei române pentru prinderea celor doi terorişti. Astfel polițiștii români ajung la locuințele celor doi, ba chiar găsesc un șofer care i-ar fi dus la Ploiești și care dă o mulțime de informații eronate. În imagine , fotografia șoferului Pavelescu, care dă interviuri detaliate ziariștilor, pretinzând că i-a dus pe cei doi la Ploiești.

Scandalul îl pusese pe jar pe primul ministru  Ionel Brătianu, care îşi trimisese imediat la Paris nepotul  – poetul Ion Pillat – cu un mesaj confidenţial pentru Alexandru Lahovary, ambasadorul României în Franţa. Acesta îl contactează pe faimosul jurist Louis Renault, laureat al Premiului Nobel, pentru a discuta delicata chestiune. Amândoi ajung la concluzia că este de preferat evitarea arestării lui Cătărău și Kirilov ca să nu poată fi emisă de către austrieci cererea oficială de extrădare – soluţie pe care Lahovary i-o recomandă lui Brătianu la 21 martie 1914 ca fiind absolut necesară.

Cum l-a ajutat Siguranța pe Cătărău să fugă din România

În tot acest timp, cu un tupeu inimaginabil, Cătărău se ascundea chiar lângă Legaţia austro-ungară şi la câteva sute de metri de sediul poliţiei Capitalei. Anunţat că trebuie să dispară din ţară cât mai grabnic şi primind bani de cheltuială, pleacă spre Constanţa. În 1932, ofiţerul de marină Eugeniu Botez – ca o paranteză, este vorba  chiar de viitorul scriitor academician Jean Bart, autorul popularului roman Europolis – mărturiseşte rolul său în „extragerea” lui Cătărău. „După isprava cu maşina infernală de la episcopatul greco-catolic din Hajdudorog, Cătărău s-a refugiat la Bucureşti, dar detectivii unguri i-au luat urma. Panaitescu, directorul Siguranţei, după instrucţiile lui V. Morţun, ministru de interne l-a trimis pe Cătărău, în cel mai strict secret, la Constanţa ca să fie îmbarcat pe un vapor românesc care pleca în Egipt. Dar copoii poliţiei austro-ungare aveau miros fin. L-au urmărit pas: Bucureşti- Constanţa, pe vaporul Carol, în cursa Constantinopol-Pireu-Alexandria. Dacă îl lăsa pe Cătărău acolo, desigur că poliţia egipteană îl preda poliţiei austro-ungare. S-a hotărît deci să-l aducă înapoi în ţară.

L-a adus comandorul Johnson cu vaporul Dacia, ţinându-l ascuns în cabina lui. Nici personalul de serviciu al vaporului nu ştia de prezenţa lui. Numai după miezul nopţii era scos pe punte ca să se desmorţească îmbrăcat in uniformă de ofiţer de marină. Vaporul ajuns la Constanţa toţi călătorii debarcară, numai Cătărău rămase ascuns pe bord. Facem planul ca prin căpitănia portului să încercăm a-l îmbarca pe Cătărău pe un vapor englez. Nu era uşor nici să-l scoţi de pe vaporul Dacia, fără să prindă de veste detectivii, care ziua şi noaptea şedeau la pândă în dreptul vaporului. Am intrat după miezul nopţii cu Johnson pe vapor, l-am îmbrăcat pe Cătărău cu o pelerină militară, i-am pus în cap şapca mea de căpitan, şi toţi trei am ieşit pe cheu. Cătărău, care era un munte de om, mergea cu genunchii îndoiţi, ca să pară mai scurt, să nu poată fi recunoscut. Ne-am dus la un vapor românesc de marfă, mi se pare „Constanța“. L-am instalat acolo, dându-l în grija comandantului Brânzei. Neputând să-l îmbarc pe un vapor englez, Cătărău a fost dus cu vaporul românesc de marfă la Iafa, în Palestina. De acolo s-a îmbarcat pe un vapor german, care l-a dus în Anglia — bineînţeles cu destui bani la el ca să poată trăi în străinătate”, mărturisea peste ani Eugeniu Botez. Declarația este consemnată în ziarul „Dimineața” din 27 iunie 1932.

Evadarea lui Cătărău din Mănăstirea Pângărați

Din Anglia, Cătărău pleacă în fel de fel de locuri exotice. Mai întâi în Madagaascar, apoi în Noua Caledoni. În toamna anului 1914, trimite din Noua Caledonie o epistolă ziarelor din Bucureşti, care este citată de Gazeta Transilvaniei în ediţia din 26 octombrie: „Faimosul atentator s-a refugiat şi trăieşte în mijlocul unui trib de canibali. În acestă scrisoare el mărturiseşte că a săvârşit atentatele de la Debreţin şi de pe muntele Tâmpa”. La începutul anului 1916 , aventurierul moldovean este din nou văzut pe străzile Bucureștiului. Aici îl prinde intrarea României în Război.

 Exasperat de apariția sa inoportună, Brătianu cere izolarea lui Cătărău. Acesta este arestat şi dus în Moldova, la mânăstirea Pângăraţi, fostă închisoare, dispensar și spital. După campania dezastruoasă din 1916 a Armatei Române şi retragerea în Moldova,  paznicii se împuținează. Cătărău îndoaie gratiile ferestrelor chiliei şi evadează. Siguranţa intră în alertă, dar nu-l găseşte. Se întoarce singur, iar autorităţile îl mută la Durău, de unde evadează din nou.

Vremurile tulburi care urmează şi prima conflagraţie mondială, care izbucnește cu violență, fac ca atentatele din Transilvania să dispară din prim-planul opiniei publice.

Rămășițele statuii, aruncate în aer de Armata Română

Până la război, ruinele statuii de pe Tâmpa, încă destul de înalte, erau vizibile în oraş. În 1 septembrie 1916, la scurt timp după ocuparea Brașovului de armata română, „Gazeta Transilvaniei” anunța că ultimele rămâșițe ale statuii lui Arpad au fost aruncate în aer cu ajutorul unor cartușe de dinamită. S-au ocupat de asta ostaşii din Armata a Il-a a României, aflaţi sub conducerea  generalului Grigore Crăiniceanu.

În acea zi, în „Gazeta Transilvaniei” se scria: „acum zace în ruine, deplâns de cei care credeau că prin statui de piatră şi alte artificii milenare se pot cuceri ţări şi subjuga popoare”.

Ocupația românească din 1916 a Brașovului nu avea să dureze însă prea mult. Retragerea este dramatică, mulți dintre naționaliștii români retrăgându-se împreună cu trupele.

Bolșevicul Cătărău face revoluție la Chișinău

Cătărău reapare în anii războiului la Chişinău într-un rol foarte dubios, ca agitator naţionalist-bolşevic. Deși era un simplu răcan, se autodenumeşte colonel și în scurtă vreme ajunge să conducă garnizoana militară a Chișinăului. Începe o acţiune susţinută de bolşevizare a subordonaţilor. În vâltoarea evenimentelor, când rămăşiţe ale armatei ruse dezmembrate îi prădau pe boierii basarabeni, Cătărău se oferă să asigure paza moșiilor lor cu trupele pe care le conduce. Bineînțeles, primește o mulțime de bani de la proprietarii înspăimântați. Ajunge, însă, la un conflict cu guvernul provizoriu, după ce dă ordin trupelor să organizeze o defilare împotriva reacționarilor  – după cum le spunea el – din Sfatul Țării.

Alarmat, Inculeţ, șeful Sfatului Țării, semnează ordinul de arestare a şefului garnizoanei. Directorul militar al proaspăt declaratei republici, Gherman Pântea, primește ordinul de a-l aresta. Cătărău se baricadează în apartamentul din hotelul „Londra”. Are loc o ambuscadă cu focuri de armă între trupele conduse de Pântea și cele loiale lui Cătărău. Confruntarea înregistrează mai mulți răniţi, dar, până la urmă, Cătărău este „arestuit” şi expulzat la Odesa. Acolo, comisarul politic ucrainean l-a întrebat care-i motivul reținerii lui. „Fiindcă moldovenii basarabeni trag spre România, singur eu lupt ca Basarabia să se unească cu Ucraina”, îl minte fără să clipească Cătărău. Păcălit, comisarul ucrainean Poplavko l-a eliberat imediat. În ciuda acțiunilor lui Cătărău, Basarabia se unește cu Regatul României.

Atentate nereușite la Paris

Aventurile lui Cătărău nu s-au însă oprit aici. Își va face rost de un paşaport cu ajutorul căruia pleacă la Paris, unde pradă Consulatul român de însemnată sumă în valută. Întors în Rusia aflată în plin Război Civil, la Vladivostok, devine instructor al trupelor Albilor. Apoi, traficant de arme pentru naţionaliştii chinezi conduşi de Ciang Kai Shek. Prin Siberia, se refugiază în teritoriul chinez. Autoritățile din Shanghai îl expulzează în Japonia, după ce un anticar îl învinuiește că i-a vândut o statuietă falsă, pretinzând că este din aur, încrustată cu pietre prețioase .

În 1919, încearcă să se răzbune, organizând la Paris două atentate nereuşite împotriva lui Ioan Pelivan, membru al delegaţiei României la Conferinţa de Pace de la Paris. În acest timp folosește numele de Ilarion Cataron.

Kirilov, terorist bolșevic în Regatul României

Și Kirilov va da multe bătăi de cap autorităților românești, după Război, din cauza propagandei bolșevice și acțiunilor teroriste de pe teritoriul Brasarabiei. O perioadă este fugit pe alte meleaguri, în ziare apărând numeroase știri despre probabila lui prindere. Este, însă, liber și se întoarce în Regat.

În 1919, omoară o santinelă română pentru a-l ajuta pe Ivan Alexievici Cercași, un comunist rus, să evadeze. Un an mai târziu, banda condusă de el se luptă pe străzile Chișinăului cu agenții Siguranței, trăgând focuri de armă și aruncând grenade. Soția agentului Petrov Antipa este asasinată cu șapte gloanțe. Ulterior, pune la cale mai multe acțiuni teroriste. În imaginile din presa interbelică, Timotei Kirilov apare îmbătrânit, cu o mustață aranjată „furculiță” .

Corespondența dintre el și Șmil Marcovici, un spion sovietic periculos, capturată de Siguranță, dovedește implicarea lui în mai multe astfel de acțiuni, vizând uciderea unor agenți ai Siguranței și persoane din administrație.

Playboy-ul Cătărău

Cătărău și-a continuat aventurile prin lumea largă și după război, ziarele relatând deseori despre isprăvile sale. Mare fante, reuşește să sucească minţile unor femei mai în vârstă decât el, putred de bogate.

În  1920, ajuns la Nisa, pretinde că este conte francez și se logodeşte cu o milionară americancă, doamna Chard, pentru a-i fura bijuteriile foarte valoroase. Reținut de poliție, este achitat din lipsă de probe.

În 1924, ministrul ungar al justiției Pál Pesthy declară că statul maghiar vrea să pună mâna pe Cătărău pentru a-l aduce în fața justiției. Fără succes, însă. În 1923, Franța refuzase să-l extrădeze, invocând „natura politică” a crimei pe care acesta o făcuse. După eliberare cutreieră mapamondul: Africa, Anglia şi coloniile insulare ale acesteia, dar şi ale Franţei, Australia, Japonia, Canada, Mexic, America. În America de Sud se ocupă de vânzarea pieilor de balenă. Conform documentelor din arhive, va mai fi căsătorit, în anii ’40 cu Winfried, „profesoară în Statele Unite, femeie vrednică și bună comunistă”. Sfârșitul războiului îl prinde la Havana, în Cuba.

Revenit în România în 1946

Despre ultimii ani din viaţa aventurierului, există mai multe documente interesante în arhivele CNSAS. În ziua de 23 noiembrie 1946, pe Aeroportul Băneasa, ateriza după un zbor de la Praga, celebrul Ilie Cătărău, folosind un paşaport pe numele său real. Se recomandă în cercurile politice ca emisar al regelui abdicat Carol I, pe care l-a întâlnit în Mexic. Intră în vizorul Siguranței, iar agentul care îl urmărește scrie în raport: „Ilie Cătărău a fost trimis de Carol al II-lea pentru a tatona lumea politică și poporul roman pentru o eventuală revenire pe tron a suveranului în exil. În acest sens, a luat legătura cu toți șefii de partide din România și fruntași comuniști. Are vaste relații cu toate cercurile interne, precum și în străinătate, unde cunoaște multe personaje cenușii din culisele serviciilor secrete”.

La scurt timp este prins că a redactat, tipărit şi distribuit, ajutat de doi complici, manifeste cu conţinut comunist, fără autorizarea Cenzurii Militare. Semnează la sfârșitul textului „Ilie Cătărău, președintele C.A.S.E.S. – Cercul Politic de Studii Economice și Sociale”. Este reţinut de Siguranţă.

Securitatea îi pierde urma

La interogatoriul luat de agenții Siguranței, Cătărău este pus să-şi scrie o autobiogafie, care va rămâne păstrată în viitorul dosar de Securitate. În cele cinci pagini scrise și semnate de Cătărău, se referă și la isprăvile lui din tinerețe, dar foarte laconic. „Ca student la București, am intrat în organizația ardelenilor refugiați la Bucureștiși am participat la diverse acte contra Imperiului Habsburgilor. În februarie 1914, Imperiul Austro-Ungar a pronunțat sentința la moarte contra mea și am fost silit să fug.” Cât de „diverse” au fost actele lui împotriva Imperiului, nu va apuca să povestească niciodată. La  un an după arestare și eliberare, Ilie Cătărău, era, din 1 decembrie 1948, membru al Partidului Muncitoresc Român. Era întreţinut de Lorentz Ștefania, mai mică decât el cu 13 ani, cu care trăia în concubinaj într-o vilă frumos mobilată, pe strada Carol Knappe. Cea din urmă notă a Securității găsită la CNSAS, datează din 18 noiembrie 1949. E semnată de maiorul Nicolae Doicaru, viitorul șef al DIE.  Acesta spune că nu l-a putut aresta pe numitul Ilie Cătărău, conform ordinelor de la centru, nici în comuna Viișoara, nici pe raza Direcției de Securitate Dobrogea.

Se călugărește la sfatul lui Petru Groza

Ca să scape de urmărirea Siguranței, cere ajutorul primului-ministru pro-comunist dr. Petru Groza. Acesta, fost membru important al Partidului Naţional Român din Transilvania şi Ungaria îi cunoştea prea bine atentatele din septembrie 1913 şi februarie 1914. Îi recomandă călugărirea, urmată de o întoarcere în America ca agent de influentă în cadrul comunităţilor româneşti, formate atunci în principal din emigranţii ardeleni. Pentru aceasta, Petru Groza intervine la Mitropolitul Ardealului, Nicolae Bălan.

În memoriile sale, Onisifor Ghibu, implicat şi el în evenimentele din Basarabia anului 1917 (membru fondator al Partidul Național Moldovenesc), scrie că, în primăvara lui 1955, l-a întâlnit pe o stradă din Sibiu pe „călugărul” Ilie Cătărău. La 6 august 1955, la moartea Mitropolitului Nicolae Bălan, Ilie Cătărău a trimis Consistoriului din Sibiu o scurtă telegramă de condoleanţe: „Cu smerenie îngenunchez lângă rămăşiţele pământeşti ale Marelui Ierarh Nicolae Bălan, Mitropolitul Ardealului.  Semnat lie Cătărău, ieromonah duhovnic”. Este ultimul act public făcut de Ilie Cătărău. Avea 67 de ani. Viaţa lui pare a se fi opri la acest moment.

Strania moarte a lui Gherman Pântea

Există, totuși, un epilog interesant al vieții lui Cătărău. La scurt timp după ultima revenire în România, în 12 decembrie 1946, a dat un interviu în ziarul bucureștean „Cotidianul”. Susținea că revenise în țară pentru că avea o răfuială cu un „ticălos” pe nume Gherman Pântea. Era vorba tot despre un basarabean, cel care, ca membru în sfatul Țării și ministru de război, îl arestase în 1916, la Chișinău. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Pântea fusese numit de guvernul Antonescu primar general al Odesei ocupate de trupele române. Cătărău susținea în interviul menționat că două surori ale sale sfârșiseră împușcate, după ce fuseseră date de Pântea pe mâna hitleriștilor. „O să-l găsesc, chiar dacă s-a ascuns în gaură de șarpe”, declara atunci Cătărău. Gherman Pântea, închis de comuniști, a fost eliberat în 1955. În 1968 a murit într-un mod straniu, după ce a băut o cafea într-un local din București.

Fragmente ale monumentului, răspândite în pădure

Resturile monumentului lui Arpad, aruncat succesiv în aer, a dăinuit circa o jumătate de veac. Ruinele au devenit loc de escalade și chiar au fost folosite ca punct de observație militar. Mai târziu, elevii cercetași făceau excursii la edificiu, până când, în 1966, autoritățile – de această data comuniste – au îndepărtat ultimele rămășițe. Tot ce a mai rămas până în ziua de astăzi este fundația soclului.

După Primul Război Mondial, piesele memoriale au ajuns la Muzeul de Istorie Brașov , care nu le-a expus niciodată. Mai multe fragmente sunt împrăștiate și acum prin pădurea de pe Tâmpa, iar pentru o lungă perioadă, nimeni nu a mai fost interesat de refacerea momentului.

În perioada interbelică, dar și în ultimele decenii au fost formulate diverse propuneri pentru valorificarea locului în care s-a aflat monumentul. În 1933, presa a consemnat propunerea ca pe locul respectiv să fie înalțată Catedrala Ortodoxă. În anii celui de al Doilea Război Mondial, o alta propunere a fost făcută de către generalul Ioan Rășcanu, primarul de atunci al Municipiului București, care preconiza amplasarea unei mari Cruci monumentale.

S-a păstrat doar capul statuii

Singura parte din această statuie, care mai poate fi văzută în ziua de azi este capul arcașului. În 2002, a fost recuperat din subsolul Muzeului Județean de Istorie de către Parohia Reformată din Brașov. Din 2017, este expus publicului în curtea Bisericii Evanghelice Luterane din Brașov.

În urmă cu nouă ani, consilierul local brașovean  Toro Tamas din partea, pe atunci, a Partidului Popular Maghiar din Transilvania, a solicitat public reconstruirea statuii lui Arpad de pe Tâmpa. O propunere primită cu ostilitate și ironii de ceilalți consilieri și de presă.

De la întâmplările povestite au trecut 110 ani. De atunci, Brașovul a avut parte și de alte monumente inaugurate, comemorate și, uneori, demolate. Opere de artă care au marcat epoci și s-au imprimat în amintirile unor generații.

Chiar dacă, la timpul lor, au fost iubite cu pasiune sau urâte din tot sufletul, au rămas în memoria Brașovului. Si, tocmai de aceea, indiferent de pasiunile pe care încă le mai stârnesc, nu pot fi șterse din istorie.