Celebra poveste de amor din Palatul Safrano

Cunoscută drept Palatul Safrano, clădirea aflată azi în Piața Sfatului la nr. 23 a avut ca proprietar un grec foarte bogat. Familia Safrano(s) a deținut proprietăți și a fost menționată în scriptele financiare al orașului, încă din 1782. În 1870, impozanta clădire a fost refăcută mărită după planurile arhitectului brașovean Peter Bartesch, fiind considerată cea mai scumpă clădire din Brașov – 3500 de florini. În afară de acest palat, de la negustorul Anastasie Safrano ne-a mai rămas şi vila de pe Strada Hirsher nr. 9, în care, la sfârşitul secolului XIX, a funcţionat o şcoală particulară pentru educaţia fetelor românce, săsoaice şi unguroaice

Bătrânul Sofrano, cu favoriți și joben

Safrano bătrânul, căruia Săcelenii îi ziceau Șofran, s-a îmbogățit, la începutul secolului XVIII-lea, din comerțul cu piei de oi cu mocanii din Săcele. Parte dintre piei se argăseau pentru cojoace și pieptare, parte se smultureau, adică se smulgea lâna de pe ele, care se curățea la spălătoriile de lână din Brașov, apoi erau vândute fabricanților de postav şi de pălării. George Moroianu, în cartea sa „Chipuri din Săcele” (1938), rememora prezența – greu de uitat – a bătrânului Safrano în Piața Mare a Brașovului. „Când venisem la Brașov în școala secundară, pe bătrânul Safrano îl vedeam adeseori plimbându-se pe Târgul Grâului. Era un bărbat corpolent, mai mult mic de statură decât înalt. Purta barba tăiată în favoriți (perciuni) şi umbla mai totdeauna cu ţilindru (joben, pălărie înaltă, cilindrică, cu borurile înguste).

Emanoil Sofrano, un vânător pasionat

Moroianu îi face un portret foarte amănunțit și fiului acestuia, Emanoil Sofrano, ajuns la momentul scrierii cărții la venerabila vârstă de nouăzeci de ani (Emanoil Sofrano moare în 1938), căruia apropiații familiei îi spuneau „domnul Manolache”. „E un bătrân plăcut şi totdeauna îmbrăcat foarte îngrijit. Cu părul până acum câţiva ani mai mult negru decât cărunt. Cu ochii vii negri. Cu barba plină, pieptănată în două părți. Era vânător mare. A umblat la vânat până ce trecuse binişor de şaptezeci de ani. Vâna în jurul Braşovului și pe la Stupini, de unde venea mai totdeauna cu iepuri, cu prepelițe și cu potârnichi. Poate că şi vânătoarea l-a întărit așa de mult, căci are vreo nouăzeci și șase sau șapte de ani. Mănâncă şi azi de toate ca un tânăr. Mănâncă mai în fiecare zi carne şi acum la adânci bătrâneţe, în nepotrivire cu ce ne cer medicii la această vârstă. Până mai acum câțiva ani se ținea încă drept ca un brad. Pe timp frumos ieșea și iese poate şi acum la plimbare prin acele minunate alee ale Brașovului. Verile călătoreşte și le petrece de obicei la moşia doctorului Alexandru Vaida-Voevod, care-i este ginere. Îi place să povestească de felul plin de încredere între oameni, în care se făcea negoțul mai de mult. Domnul Emanoil Safrano e un bărbat de o curtenie rară, o curtenie care numai în vremurile de demult se mai întâlnea. La vârsta de nouăzeci de ani îşi ducea oaspeții, care îl vizitau, până la ușa din afara locuinței, din capul scării”, scria Moroianu.

Balconul „Julietei”

De această impozantă clădire, aflată pe Șirul Inului,  este legată o frumoasă poveste de dragoste. Înfiripată între politicianul transilvănean Alexandru Vaida Voevod şi braşoveanca Elena Safrano, fiica omului de afaceri Emanuil Safrano. În 1896, Vaida tocmai obţinuse doctoratul la facultatea de medicină din Viena. Ca tânăr medic, a lucrat ca balneolog la Karlsbad (azi, Karlovivari, în Republica Cehă), perioadă în care s-a îndrăgostit lulea de frumoasa braşoveancă. Şi el era un bărbat chipeş, impunător cu toate că nu era prea înalt (1,72 m), cu părul castaniu închis, cu pielea albă, ochi albaştri-verzui, pătrunzători, mustaţă lungă şi răsucită, după cum era moda timpului. Fiind miop, de la o vreme a purtat ochelari. Era un om cu o energie, o vioiciune şi o putere de muncă cu totul ieşită din comun.

În acea vreme, printre tinerele brașovence care făceau ca toate privirile să se întoarcă, atunci când trecea pe Corso, se număra și domnișoara Elena (Lencica) Safrano. „Mica prințesă”, așa cum era alintată, trăia în palatul din Piața Franz Josef, cum i se spunea pe atunci Pieței Sfatului. Plăcerea ei cea mai mare era să iasă la balconul palatului și să privească oamenii care se plimbau asemenea unor personaje de teatru, în ținutele elegante ale sfârșitului de secol XIX.

Într-o zi, tânărul Alexandru, aflat în trecere prin Brașov, în timp ce studia cu interes marfa etalată pe taraba unui negustor din marea piață centrală, a simțit o privire ațintită asupra lui. A fost nevoit să-și scoată ochelarii pentru a privi în sus. De pe terasa unei case impozante, o fată mai frumoasă decât oricare alta, sprijinită de balustradă, îl urmărea cu curiozitate. Asemeni Julietei din celebra dramă shakespeariana, Elena și-a încrucișat privirile cu tânărul aflat sub cerdacul ei, făcându-l să se îndrăgostească pe loc. Chiar dacă și alți admiratori se opreau pentru a-I admira prezența, Alexandru Vaida Voivod a fost, până la urmă, alesul său. Dar lupta pentru a obține mâna superbei domnișoare nu a fost deloc ușoară.

Întâlnire la Băile Herculane

Nu ar fi fost posibil, conform etichetei din acea vreme, să bată la poarta impunătorului imobil pentru a o cunoaște. Ocazia s-a ivit la scurt timp, în timp ce a participat la întrunirea Astrei bănățene, ce a avut loc la Băile Herculane. Aflase că Lencica, însoțită de bunica ei, respectabila doamnă Popovici din Brașov, va participa la balul organizat cu această ocazie. A reușit însă să se apropie de ea abia în timpul drumului cu trenul, apoi cu vaporul până la Turnu Severin, unde avea loc o întrunire. „Pe drum am avut grijă să rămân lângă domnișoara Safrano și apoi să o am pe dânsa alăturea de mine și la masä. Astfel am putut continua conversația întreaga seară. Am aflat că plecase în călătorie cu bunica-sa și mătușă-sa, fiindcă suferise o deceptie. Presupunind că erau probleme sufletești, am discutat chestii sentirnentale, înaintând în etape precaute și pipăind efectul. La sfârsit am putut fi multumit că dobândisem încrederea destul de comunicativă a fetei. Conversatia a decurs în nemțește, observând ca domnișoarei îi era mai la îndemână decât conversația românească”, rememora peste ani Alexndru Vaida Voevod în memoriile sale. Întorși în stațiunea Herculane, desi habar n-avea să țină racheta în mână, a participat la o partidă de tenis cu Lencica. Ar fi făcut orice pentru a-i fi în preajmă și nici nu i-a păsat că audiența s-a amuzat de mingile pe care le trimitea prin copacii din jurul terenului.

Trădarea locotenentului Albrecht

A aflat că, după sejurul de pe valea Cernei, Lencica va pleca la Viena, unde va locui la hotelul Ostreichischer Hof. Nici nu i-a trebuit mai mult junelui îndrăgostit. O săptămână mai târziu, a reîntâlnit-o „întâmplător” la un concert de muzică militară, în frumosul Stadtpark vienez. Lencica era tot împreună cu bunica, cu mătușa și verișoara sa, Olga Popovici. Mirate de asemenea coincidență, femeile l-au întrebat ce face la Viena, iar el a trebuit să inventeze pe loc un motiv plauzibil. Le-a spus că a avut o recoltă mare de prune la moșie și venise să le vândă.  Olga Popovici a înțeles imediat că, de fapt, tânărului medic roman era îndrăgostit lulea de Lencica și a decis să-l ajute. De atunci, a făcut tot ce i-a stat în putință pentru a transmite bilețelele celor doi și pentru a-i ajuta să fie singuri, protejându-le intimitatea. De la Olga, Alexandru a aflat că Lencica suferise o groaznică decepție. Tânărul locotenent Albrecht, adjutantul regimentului de infanterie din Brașov, încercase să o seducă. Deși gurile rele bârfeau că Albrecht e o fire ușuratică și că obișnuiește să frecventeze locuri rău famate, familia Lencicăi l-a crezut o persoană respectabilă. Până când, o bună prietenă a doamnei Safrano l-a văzut trecând un pod în pădurea de la Noua, ținând de mână „o stricată”. Dezamăgirea Lencicăi nu a avut limite. A devenit melancolica, trista, nu-si găsea alinare în niciun fel. Aștfel, familia a decis să plece într-o călătorie alături de bunica ei.

Ceaiul de seară la Palatul Safrano

La Viena, în timp ce se plimbau prin fața farmaciei curții imperiale, pe Stephansplatz, pășind înaintea celorlalte rude, Lencica i-a dăruit lui Alexandru un suvenir: un trifoi cu patru foi emailat. Trifoiul a devenit astfel leit-motivul numeroaselor scrisori pe care cei doi și le-au trimis începând de atunci.

La numai o săptâmână după întoarcerea Lencicăi la Brașov, chinuit de dor, Alexandru a sosit cu acceleratul la Brașov. A tras la Hotelul Europa, aflat pe strada Vămii (actuala Mureșenilor), foarte aproape de reședința familiei Safrano, aflată în Piața Mare a orașului. În următoarea zi, a fost primit de bătrâna doamnă Popovici, la ceaiul de seară, alături de alți invitați. La scurt timp după ce Alexandru a intrat în salon, a sosit, cu o trăsură închisă, doamna Safrano. Era o femeie slabă, cu un ten palid din cauza unei boli grave de plămâni. Apoi, a sosit și soțul ei, ținând în mână un sitar pe care tocmai îl împușcase. Domnul Safrano era însoțit de locotenentul Albrecht, marele rival al lui Alexandru. Safrano, un bătrin viguros, cu o fire reținută, era foarte corect și atent la contactul cu cei din jur. Albrecht era un tânăr cu ceva mai înalt decât Alexandru, om serios, locotenent cu examenul de scoală de război, devenit ofiter de stat major. Blond, cu mustăcioară, era cult și distins. Aparent, lumea se purta amabil cu el, dar Alexandru a simțit răceala unor replici.  La plecare, tânărul ofițer l-a însoțit până în dreptul hotelului. Au vorbit doar despre lucruri banale.

Scrisori de dragoste de la Karlsbad

Între anii 1900 şi 1901, a urmat o corespondență intensă între Karlsbad și Brașov. În epistolele romantice, Alexandru îi spunea „Scumpa mea Lencica”, neuitând ca, printre foile de hârtie să strecoare câte un trifoi cu patru foi sau flori presate.

Într-una din aceste scrisori, tânărul doctor mărturiseşte dorul pe care-l poartă iubitei sale: „Vezi iubită, că a trecut deja mai bine de o lună de când te-am strâns la inimă şi Ţi’am sărutat guriţa dulce! (…) În zadar mă uit la fotografiile tale iubite şi în zadar nu este un petec cât de mic nesărutat, tot nu scap de dor şi de căte ori es la stradă, între lume, de văd femeile aceste multe, gătite, ori perechi de oameni, sunt cuprins şi mai puternic de dorul scumpei mele şi invidiez pe toţi căsătoriţii”.

Într-o altă scrisoare, o roagă să îl viziteze la Karsbad, „Vino” Acesta este refrenul gândurilor mele. Sciu să apreciez că’Ți va cade greu să părăseșci societatea plăcută a neamurilor numeroase ce s’au adunat la Brașov. Dar n’ai mai făcut tu călătorii?”.

Logodna Elenei cu Alexandru

S-au mai văzut la San Remo și la Viena, unde s-au sărutat de mai multe ori pe furiș, înainte ca Alexandru să-și ia inima în dinți și să-i ceară oficial mâna. „Observasem de la început că factorul energiei si initiativei în familia Safrano era doamna Elena E. Safrano, născuta Andrei Popovici. De aceea rn-am adresat ei cu cererea mea. Ședea pe divanul rosu, eu alături, în fotoliu. Elocventa mea era cam rnodestă, conform circumstantelor. Este mai greu sa pețești, între patru ochi, o fată de la o soacră, decât să țtii un discurs în fața unui număr de sute de alegători critici. Când am terminat, mi-a răspuns că ar fi de acord dar că ar trebui să mai astept ca să se întărească fata și să mai profite în practica gospodăriei. M-am declarat de acord, iar doamna Safrano a mântuit misiunea, care nici ei nu-i era la îndemină. S-a ridicat și ieșind, mi-a spus ca-l va trirnite pe soțul ei. Intrând dânsul, am observat că se găsea într-o stare de emoție record, în comparație cu a mea, după ce trecusem și primisem aprobarea soacrei. Perplex, mă întrebă care îmi este așteptarea în privința zestrei. Eu îl liniști că situația mea materială îmi permite susținerea familiei, astfel încât ceea ce va da fetei sale, va fi dat nepoților săi. Mi-a răspuns ca îi va oferi 25 de bănci (acțiuni bancare)”, povestește Alexandru Vaida Voevod în amintirile sale.

Logodna Elenei cu Alexandru a fost anunțată la petrecerea din marele salon al Palatului Safrano prilejuit de cununia domnișoarei Olga Popovici cu A. Măldărescu, căpitan în Armata Română. Printre numeroșii invitați s-au numărat gazetarii Aurel Mureșianu și Ghiță Pop, după cum anunța de revista „Familia” în data de 6 mai 1901.

Elena a învățat limba română scriind iubitului ei

Scrisorile trimise reciproc au făcut-o pe Elena, care urmase până atunci școala doar în limba germană, să învețe foarte bine să scrie și să se exprime în limba română. „Între timp, în septembrie, a avut loc logodna noastră. O intensă corespondenţă ne lega necontenit. O zi pleca o scrisoare, altă zi o ilustra cu un vers de dragoste. Lanţul acesta alternând, ţinea în tensiune curentul fără fir dintre noi. Totuși, prin corespondență am reușit, mulțumită bunăvoinței miresei mele, să o învăț pentru tot restul vieții să întrebuințeze ortografia și scrierea românească între noi. Căci dânsa frecventa tot școli germane”, scria peste ani în „Memoriile” sale distinsul politician ardelean. Despre cum s-a străduit Elena să se învețe limba natală a iubitului ei, stă mărturie una dintre scrisorile primate din Karlsbad: „Am primit carta ta scrisă româneșce, o împregiurare care mi’a făcut deosăbită bucurie. Și faptul, ce mi’l comunici că îi cetești mamei româneșce m’a surprins, cauzându’mi bucurie mare. Bine face scumpa mea. Ceteșce cu voce tare, ca să auzi când nu pronunți bine vr’un cuvânt. Lumea de la noi când aude „brașoveancă”, deja începe a se jena de dialectul său, căci are conșciința că la Brașov se vorbeșce perfect româneșce”.

Un volum de versuri dedicate iubitei

Îndrăgostit până peste urechi – tânărul Vaida Voievod i-a scris un întreg volum de versuri domnișoarei Elena Sofrano. Ba, chiar, una dintre poezii a fost puse pe muzică de Guilefm Șorban și editată la Gherla în 1901. Poemul cântat se termina cu următorul refren patetic: „Tresar din vis mă redescept/ Fierbinte-mă arde doru’n piept/ Departe-i îngerul iubit/ Sunt eareși singur părăsit.”

Din palat, într-o casă țărănească

Ceremonia căsătoriei a avut loc tot în Palatul Sofrano. Tinerii însurăței s-au mutat în casa părintească a lui Alexandru din comuna Olpret (Bobâlna). „Din confortul vechii case familiale, din piața Brașovului, cu tavane decorate cu stucatură, cu parchet artistic, acoperit cu covoare persane și cu tablouri pe pereți, îmi mutasem peste noapte mireasa în vechea curte din Olpret, cu tavane înnegrite de funinginea deceniilor, atât pe grinzi cât și pe scândurile podelei, cu pereți groși văruiți în alb și ferestre înguste. Ca nevastă tânară la Olpret, din propriu îndemn și-a însușit arta gospodăriei și a gătitului. Deosebită pasiune și răbdare dovedea pentru diferitele lucruri de mâna, artistice. Fără să fi primit vreodată instrucție specială, executa cele mai fine dantele, cusături, croșeturi, lucrări cu acul. Adevarate opere de artă ieseau de sub degetele ei istețe”, povestea, peste ani, Alexandru Vaida Voevod.

Nu au stat mult timp în Olpret, Alexandru Vaida Voevod primind din nou un post de medic în Karlsbad. Aici li s-a născut primul copil. Au avut o căsnicie fericită timp de mai bine de patru decenii din care au rezultat trei băieţi şi o fată.

Celebra fotografie de pe terasa cafenelei Kaiserpark

Din perioada în care Alexandru Vaida Voevod era medic în Karlsbad (până în 1914), s-a păstrat una dintre cele mai importante fotografii din istoria literaturii române. Ea îi surprinde, în jurul unei mese, la o terasă de vară, pe (de la stânga la dreapta) George Coşbuc, doamna Elena (Lencica) Vaida Voevod, medicul bistriţean Demetriu Ciuta, Alexandru Vaida Voevod, Ion Luca Caragiale. Fotografia a fost făcută pe terasa cafenelei Kaiserpark, cândva în luna iunie 1911. A circulat încă în epocă, inclusiv sub formă de carte poştală ilustrată.

Germanofil convins, Caragiale punea deseori la cale cu doctorul Vaida, mai în glumă, mai în serios, soarta tronului habsburgic. Discuțiile se învârteau deseori în jurul proiectului de federalizare a Austro-Ungariei, contura în preajma moştenitorului tronului Francisc Ferdinand, și care ar fi adus mai multe libertăți românilor din imperiu.

Hotelul Romania din Karlsbad

Karlsbad (astăzi stațiunea Karlovy Vary din Cehia) a fost o stațiune balneo-climaterică destul de cunoscută românilor bogați, începând cu un secol și jumătate în urmă. Boierul oltean Barbu Știrbei, după ce vizitează stațiunea în 1796, descrie cu savoare atmosfera pe care a întâlnit-o aici.  În anul 1855, Gh. Asachi dedică un imn Băilor de la Karlsbad, purtând data „iulie 1855”. Imnul a fost scrijelit pe o „tablă votivă”, fixată de  municipalitatea staţiunii, printre altele similare, aflate la picioarele stâncii  numite Parnas. În stațiune au mai poposit Alexandru Ghica, viitorul domnitor al Valahiei, Alexandru Ioan Cuza, regina Elisabeta (Carmen Sylv), George Coșbuc, Ion Luca Caragiale, Octavian Goga și mulți alții. Printre cele mai frecventate hoteluri de către români se afla și cel în care a poposit în 1911 George Coșbuc. Nu întâmplător, numele hotelului era „Romania”.  Astăzi, după ce și-a schimbat denumirea de mai multe ori, hotelul a revenit la numele pe care-l purta la începutul secolului al XX-lea. Hotelul „Romania” se află chiar în Centrul Spa al stațiunii Karlsbad. Oaspeții pot urmări de la ferestrele hotelului diverse evenimente, precum Festivalul Internațional de Film, celebru în toată Europa.

Politicianul Alexandru Vaida Voivod

Înainte de Marea Unire, când Românii din Transilvania simțeau politica de asimilare maghiară, Vaida-Voevod, un incomod la Budapesta, dar influent la Viena, un orator excepţional, a avut tăria de a se împotrivi tuturor demersurilor autorităților maghiare de intimidare şi discreditare. A fost membru al Parlamentelor din Bucureşti şi din Budapesta şi al Marii Adunări Naţionale, care a proclamat Unirea Transilvaniei cu România la 1 Decembrie 1918. Însă Alexandru Vaida Voevod a intrat în istorie prin faptul că el a fost deputatul care a citit, în octombrie 1918, în Parlamentul din Budapesta, Declaraţia de independenţă a naţiunii române din Austro-Ungaria, prin care românii din Dubla Monarhie au notificat întregii lumi decizia de a-şi lua soarta în propriile lor mâini. Alexandru Vaida-Voevod a finanţat, a condus şi a perfectat Unirea Transilvaniei cu România, el fiind şi unul din cei patru delegați ardeleni care au adus Regelui Ferdinand actele rezoluției Unirii de la Alba Iulia. În 1919, când recunoaşterea Unirii intra în impas la Paris, regele Ferdinand a apelat la Alexandru Vaida – Voevod şi la abilităţile sale politice pentru a obţine acordul internaţional pentru România Mare. După unire, a fost de trei ori prim-ministru al României Mari, de mai multe ori ministru, ministru de stat pentru Transilvania, membru al Consiliului Dirigent şi consilier regal.

Declarația de la Budapesta

Pe 12 octombrie 1918, când Comitetul Executiv al PNR, reunit la Oradea, a hotărât ca naţiunea română din Austro-Ungaria să-şi aleagă „aşezarea ei printre naţiunile libere“, Alexandru Vaida Voevod a fost cel desemnat să citească această rezoluţie în parlament: „La 18 oct. 1918, fiind în alegerile din 1910, datorită metodelor puse în practică de contele Ştefan Tisza, reduşi la 3 deputaţi români, iar slovacii la unul singur, sârbii şi socialiştii neavând nici un singur reprezentant, mi-a revenit mie sarcina onorifică a datoriei de a expune în plenul şedinţei Camerei, hotărârea partidului naţional român, în cadrul unul discurs, că refuzăm de a recunoaşte dreptul organelor oficiale ale Ungariei şi ale Monarhiei Habsburgice, de a reprezenta, la conferinţa de pace, interesele popoarelor acelui stat, în virtutea punctelor Wilson-iene (n.r. – cele 14 puncte ale preşedintelui american Woodrow Wilson, în care se regăsea dreptul popoarelor la autodeterminare)“.

Nu l-a mai însoțit în călătorii

Alexandru Vaida Voivod a revenit deseori la Brașov, nu numai însoțit de soția sa, ci și în calități oficiale. În 1933, ca președinte al Consiliului de Miniștri, vine la Brașov pentru a-și petrece sărbătorile, fiind găzduit de socrul său. După cum relatează ziarul „Dimineața” din 21 aprilie 1933, Vaida Voivod  a fost însoțit de ministrul justiției Mihai Popovici, cu care a vizitat tabăra junilor de la Pietrele lui Solomon, apoi au asistat la defilarea călare.

Oricât de mare a fost la început dragostea pentru soțul ei, cu timpul, Elena a înțeles că nu era uşor să fi soţia lui Alexandru Vaida Voevod. În primul rând că el era mereu pe drumuri, mereu în mişcare. În tinereţe călătoreau de cele mai multe ori împreună. Cu vârsta, călătoriile deveniră o problemă mai grea pentru Elena, astfel că nu și-a mai însoțit soțul în călătoriile sale. Activitatea politică era motivul acestor continue peregrinări ale lui Alexandru Vaida Voivod, în tinereţe între Ardeal, Budapesta, Viena, mai târziu Elveţia, Franţa, Anglia, Germania şi mai târziu nenumăratele drumuri în cruciş şi curmeziş prin ţară.

Moartea Elenei Vaida Voivod

Din 1938, Vaida-Voivod a sprijinit regimul autoritar al regelui Carol al II-lea, fiind  numit consilier regal. În această perioadă, a devenit şeful partidului unic, Frontul Renaşterii Naţionale. După abdicarea Regelui Carol al II-lea, Alexandru Vaida Voevod s-a retras din viaţa publică. Au urmat zile dramatice de după Dictatul de la Viena, când Vaida-Voivod și-a văzut realizările politice din tinerețe aproape distruse. A fost nevoit să se refugieze, alături de Elena, la Sibiu. Orașul său natal Cluj, alături de Oradea și Târgu Mureș, nu mai făceau parte din România. La începutul lunii octombrie 1943, Gazeta Transilvaniei anunța moartea Elenei: „Cu nemărginită durere aducem la cunoştinţa tuturor rudelor, prietenilor şi cunoscuţilor, ale căror adrese, în urma refugiului, nu le cunoaştem, că prea iubita noastră Elena Vaida-Voevod născută Safrano, după o grea suferinţă a trecut la cele eterne, împărtăşită fiind cu Sfintele Taine, în ziua de miercuri, 29 Septemvrie 1943, la orele 19.30, în etate de 62 ani. Înmormântarea va avea loc la Braşov, sâmbătă, 2 Octombrie 1943, la orele 15, în cavoul familiar din Cimitirul Bisericii Naţionale Greceşti, unde se află catafalcul scumpei noastre. Fie-i ţărâna uşoară şi memoria în veci neuitată!”.

Chinuit în ultimii ani de viață

Doar doi ani mai târziu, după instaurarea guvernului comunist, au început persecuțiile împotriva fostului prim-ministru. A fost arestat, în 24 martie 1945 din locuința din Sibiu, fiind anchetat de celebrul torționar Gheorghe Crăciun. A fost salvat de trimiterea în penitenciarul Sighet, unde și-au găsit sfârșitul mulți foști colegi de-ai săi, de o intervenție hotărâtă a lui Petru Groza, care se considera dator față de bătrânul politician. Arestul la domiciliu s-a transformat în domiciliu obligatoriu, având voie să facă mici plimbări. Exproprierile comuniste l-au adus în sapă de lemn. Abia mai avea bani să-și cumpere țigări și ziare. Cu sănătatea ruinată, suferind privațiuni de care niciodată nu mai avusese parte în viața lui, Vaida Voivod moare în 19 martie 1950. A fost înmormântat în curtea celei mai vechi biserici greco-catolice din Sibiu. Nu a putut fi îngropat lângă soția lui, la Brașov, din cauza cheltuielilor care ar fi depășit cu mult posibilitățile materiale de atunci ale familiei. Astfel, cei doi îndrăgostiți din perioada Belle Époque-ul Palatului Safrano își dorm astăzi somnul de veci în orașe diferite.