Prietenii braşoveni ai poetului Mihai Eminescu

Mihai Eminescu a trecut de mai multe ori prin oraşul nostru, în timp ce era membru al unor trupe de teatru sau atunci când se îndrepta către Viena. Considerat „poetul naţional” al României, s-a născut în 15 ianuarie 1850, în Botoşani, principatul Moldovei. A fost al şaptelea din cei unsprezece copii ai lui Gheorghe Eminovici și al Ralucăi.

 „Arătaţi-mi la noi un oraş patriotic ca Braşovul“, îi scria Mihai Eminescu junimistului Iacob Negruzzi. Deşi Blajul este considerat oraşul ardelean preferat al marelui poet naţional, în Braşov şi-a petrecut mai mult timp. Conform studiilor consemnate de criticul braşovean Ion Itu în cartea „Eminescu şi Braşovul“, poetul naţional a stat în Braşov, timp de 140 de zile, de-a lungul mai multor sejururi.

Încurajat de făgărăşeanul Aron Pumnul

Profesorul Aron Pumnul a fost cel care l-a îndrumat pe adolescentul Eminescu spre poezie. I-a predat limba şi literatura română. I-a fost și mentor şi prieten.

Aron Pumnul a ajuns profesor la Cernăuţi, în Bucovina, după o lungă carieră revoluţionară. În timpul revoluţiei paşoptiste din Transilvania s-a remarcat ca unul dintre organizatorii primei Adunări Naţionale româneşti de la Blaj din luna aprilie 1848. Urmărit de autorităţile maghiare, se refugiază în Muntenia, unde participă la revoluţia paşoptistă din această provincie, fiind numit de Nicolae Bălcescu în funcţia de comisar cu propaganda în judeţul Râmnicu Sărat. După înăbuşirea revoluţiei muntene s-a refugiat la Cernăuţi.

Profesorul Pumnul a fost impresionat de setea tânărului Eminovici pentru ştiinţă şi cunoaştere. Descoperindu-i talentul, l-a încurajat să scrie versuri şi să îşi cultive calităţile literare.

Turneee prin toată ţara

Eminescu avea 14 ani atunci când Aron Pumnul moare. Marcat de pierderea profesorului, i-a dedicat o elegie şi a vrut să cunoască zona din care acesta provenea. Aron Pumnul se născuse într-o familie de iobagi din Cuciulata, lângă Hoghiz. Dintr-o familie cu unsprezece copii, Mihai Eminescu pleacă de acasă, ca să cunoască lumea. Aşa ajunge, ca sufleur al unei trupe de teatru, la Braşov. Apoi, mai departe în sud.

Purta cu el tot timpul un geamantan plin de cărţi. Scria mult şi citea Schiller în fânul şurilor pe unde înnopta. Împreună cu Iorgu Caragiale a colindat prin Ploieşti, Brăila, Galaţi, Bucureşti. În timpul acesta, face cunoştinţă cu nepotul lui Iorgu, viitorul dramaturg şi scriitor Ion Luca Caragiale. Undeva într-un grajd al unui hotel din Giurgiu. Mai mic cu doi ani, Luca, având pe atunci 17 ani, l-a rugat să-i recite ceva scris de el. Cuibăriţi într-o iesle, au vorbit toată noaptea despre “India antică, daci, Ştefan cel Mare” şi i-a recitat o doină.

Reprezentaţii la Braşov

Pentru prima oară, Eminescu a ajuns la Braşov, în 1864 cu trupa “Tardini”. Stagiunea „s-a deschis la 5/17 iulie, iar reprezentațiile au avut loc în sala festivă a liceului românesc. Artiștii au sosit de la Cernăuți, venind prin pasul Buzăului și au poposit la Brașov „între cele mai mari greutăți”, conform presei vremii.

Trupa lui Tardini era compusă din 17 persoane, fiind însoțită de trei tineri. Numele lui Eminescu nu apare în comentariile presei, dar din memoriile uni actor, Vlădicescu,  aflăm că Eminescu nu avea nici un angajament concret, însoţind trupa numai în calitate de admirator entuziast. Al doilea popas braşovean are loc între 7 iunie şi 19 iulie 1865, reprezentațiile ținându-se în Sala Reduta (foto). Iar prezența lui Eminescu, de data aceasta, este atestată și documentar: o cerere, „redactată în limba germană, în stilul actelor oficiale”, scrisă de poet.

Recitări din Gohete şi Schiller

Tânărul Eminescu impresiona auditoriul recitând în limba latină şi în limba germană texte de Goethe şi Schiller. În „Răzvan şi Vidra“ a lui B.P. Hasdeu, piesă aflată în repertoriul turneului, Eminescu juca rolul Ciobanului. Alte piese: „Radu Calomfirescu“ de I. Dumitrescu, „Războiul lui Ştefan cel Mare cu Mathia“ de I. Istrate şi multe vodeviluri franţuzeşti. La Brașov, Eminescu va ajunge și cu trupa lui Mihai Pascaly, în 1868,  fiind, de data aceasta angajat, amintit și în documente cu apelativul „Emilescu”. Se joacă piesa lui Dimitrie Bolintineanu „Mihai Viteazul după bătălia de la Călugăreni“, dată în beneficiul elevilor şagunişti, piesă în care a jucat ca artist şi compozitorul George Ucenescu, autorul melodiei imnului „Deşteaptă-te, române!“.

Prezent la un Maial Naţional, lângă Şinca Veche

După cum dezvăluie profesorul Vasile Olteanu, într-un articol publicat de ziarul “Lumina”, o altă piesă, „Moartea lui Mihai Viteazul la Tord“ a lui Constantin Halepliu,  s-a păstrat în fondul de carte veche din Şcheii Braşovului. La fel şi câteva scrisori de-ale lui Titu Maiorescu, cu referire la Mihai Eminescu, primul volum de opere complete ale acestuia din 1883 şi alte câteva documente de valoare.

Lângă Şinca Veche, pe un platou, Eminescu a fost prezent  la un Maial naţional, la care au participat în jur de 4.000 de ţărani români, toţi îmbrăcaţi în costume populare.

Studii la Viena şi Berlin

Caragiale rememora, într-un articol publicat în 1889, la moartea poetului, cum l-a cunoscut pe unul din fraţii mai mari ai lui Mihai, ofiţer la Berlin, care şi-a tras un glonţ în cap, fără să lase nicio scrisoare de adio. Apoi a auzit despre o soră a lui, paralizată, care trăia într-o mănăstire din Moldova. L-a cunoscut şi pe tatăl poetului, un bătrân glumeţ, care a venit în Bucureşti, tocmai din Botoşani, pentru a-i cumpăra fiului haine şi un ceas şi i-a dăruit o sută de galbeni din averea părintească. Şi, “mai cu binele, mai cu de-a sila, l-a trimis la Viena la studii”.

După ce a călătorit prin mai multe oraşe, a fost pe rând conţopist la tribunal, secretar particular, sufler la teatru, bibliotecar, hamal în port, grăjdar la hotel, ziarist, Eminescu devine din 1969 student la Viena. Iar între 1872-1874, sprijinit de o subvenție lunară de 10 galbeni, din partea asociaţiei culturale „Junimea”, la Berlin. Debutul literar şi-l făcuse deja, încă de la 16 ani, în revista „Familia“ a lui Iosif Vulcan, cu poezia „De-aş avea“.

Colegii braşoveni de la Viena

De-a lungul anilor, poetul a păstrat legătura cu mai mulţi braşoveni, pe care i-a întîlnit la Viena, în timpul studenţiei, sau la Bucureşti. Începând cu 1868, la Viena erau două societăţi româneşti.  Preşedintele Societăţii „România“ era braşoveanul Pandele Dima (fratele compozitorului Gheorghe Dima), secondat de un alt braşovean, Aurel Mureşianu. Cea de-a doua era „Societatea Literară şi Ştiinţifică”. Ceva mai târziu, cele două societăţi unite vor forma „România Jună“, unde Eminescu era bibliotecar, Slavici preşedinte, iar braşoveanul Sterie Ciurcu, casier. Viitorul medic Sterie Ciurcu, apreciat şi ca poet, era, la Viena, cel care organiza petrecerile românilor şi deschiderile festive ale evenimentelor, primindu-şi numele de “omul balurilor”. Sterie Ciurcu, ce și-a făcut doctoratul în 1877 la Viena. Militant recunoscut pentru cauza națională a românilor din imperiu și editor al unor reviste românești, a fost întemnițat de autoritățile habsburgice în 1916, la intrarea României în război, și a murit în închisoare. A fost decorat cu Ordinul „Coroana României”.

Apropiat de Mureşieni

Foarte uniţi pentru cauza naţională, în ajunul sărbătoririi a 400 de ani de la înființarea mănăstirii Putna, studenţii români de la Viena, Carpaților din Ardeal, Bucovina, Banat, dar şi din Vechiul Regat au iniţiat organizarea unui prim congres ce întrunea români de pe ambii versanți ai Carpaţilor. În pregătirea întrunirii s-au implicat şi o serie de deputați români din Bucovina, ca parte austriacă a imperiului proaspăt trecut la forma dualistă austro-ungară.

Aurel Mureşianu avea să redacteze, împreună cu Eminescu, apelul pentru marea sărbătoare de la Putna din 1871. Braşoveanul a participat alături de poet la mai multe cursuri de filosofie şi de gramatică comparată, ambii publicând în revistele vieneze ale vremii.

Poem dedicat lui Andrei Mureşianu

Eminescu se pare că avea o predilecţie pentru familia Mureşenilor. Nu întâmplător, în „Epigonii“, câteva versuri îi sunt dedicate lui Andrei Mureşianu, iar în 1869 trimite la „Convorbiri literare“ poemul „Mureşianu“. Poemul va mai avea două variante, publicate în 1871 şi 1876, transformându-se dintr-un poem dramatic, cu un continut în principal patriotic şi politic, într-un poem filosofic. La 16 mai 1871, îi scrie de la Viena lui Iacob Negruzzi: „am compus un tablou dramatic, a carui figura principala e Andrei Muresanu. Vi l-as trimite, însă mă tem că atunci justiţia va pune mâna pe mine…”. Meditaţia nocturnă a eroului, cu care începe poemul, este destinul neamului românesc, în care eroul este mereu încrezător.

Ajutoare financiare

Un alt braşovean care s-a întâlnit cu marele poet la Viena a fost fizicianul Niculae Teclu, preşedintele Societăţilor studenţilor români pentru serbarea de la Putna. Braşovenii Diamandin Manole şi Teodor Nica au fost şi ei prezenţi la Universitatea din Viena, în aceeaşi perioadă în care a studiat şi poetul. Tatăl lui Teodor Nica, Gheorghe Nica, a fost unul dintre susţinătorii financiari ai „Gazetei de Transilvania“ şi unul dintre membrii fondatori ai Liceului „Andrei Şaguna“. Ceva mai târziu, Teodor Nica avea să fie unul dintre colaboratorii de bază ai lui Titu Maiorescu, devenind chiar directorul Băncii Naţionale. Braşoveanul oferă  diferite sume destinate, printre altele, editării volumului de poezii din 1883, precum şi susţinerii călătoriilor poetului la Viena, pentru tratament.

Teodor Nica, prietenul braşovean al poetului

Ca bibliotecar și director al Bibliotecii din Iași, din august și, respectiv, septembrie 1875, și, apoi, ca revizor școlar, din iulie 1875 și până în la căderea guvernului conservator, în iunie 1876,  Eminescu comunică intens cu Teodor Nica, care ocupa postul de director în Ministerul Cultelor și al Instrucțiunii Publice. Rapoarte, note informative, cereri dinspre Iași și dispoziții, răspunsuri, avize, solicitări dinspre București poartă semnătura celor doi.

Venind ca ziarist, după „Curierul de Iași” la „Timpul” din București, Eminescu îl va vizita împreună cu Slavici. „Câteva zile după ce s-a mutat la București, ne-am dus să-l vedem pe dr. Teodor Nica. Acesta primise de curând un butoiaș de vin, un tulburel înșelător, din care am băut împreună câteva păhare, nu multe, dar destule pentruca să ne înveselim. Eminescu îndeosebi ținea capul sus, umbla înțepat, era parcă se sâmția sburând prin aer”, povesteşte Slavici în memoriile sale. În 1879, T. Nica se implica și în obținerea pensiei pentru Veronica Micle, iubita poetului. Numele lui T. Nica apare, în anul îmbolnăvirii lui Eminescu și într-un proces-verbal, încheiat „pe 29 iunie, la locuința lui Slavici, de unde s-a luat pentru poet un costum de haine, o cămașă, o pereche de pantaloni de noapte, după care s-a aplicat sigiliu pe ușa camerei.

Doctorul braşovean care l-a însoţit la Viena

Constantin Popazu, un medic braşovean, a fost şi el foarte apropiat de poet. Popazu era văr primar cu criticul Maiorescu. În 1883, acesta se găsea la studii într-un orăşel de lângă Viena, iar sănătatea mintală a poetului se şubrezea de la o zi la alta. Eminescu era tratat în Bucureşti. Însă, atât medicul braşovean, cât şi sora lui Maiorescu erau de părere că, la „Caritasul lui Şuţu“, locul unde poetul era internat, nu ar fi tratat cum trebuie.

După ce Maiorescu, ajutat de mai mulţi prieteni, procură 3.000 de franci, poetul pleacă spre Viena în compania prietenului A. Chibici-Revneanu şi a gardianului de la spitalul doctorului Şuţu în 1 noiembrie 1883. La Braşov, în gară, coboară, pentru câteva ore. Avea la el nelipsitul geamantan plin de cărţi şi manuscrise. Pe scările vagonului, fluturând geamantanul în aer, a strigat cu o voce puternică „Trăiască România unită!“. Doctorul Constantin Popazu l-a însoţit într-un alt tren spre Viena. La fel, în gara vieneză, crezându-se într-o gară transilvăneană, strigă din nou la coborârea din tren: „România liberată, România liberată!“, şocându-i pe austrieci.  Scena este povestită de Sextil Puşcariu în “Memorii”. Timp de două săptămâni s-a aflat într-o stare „aproape alienabilă“.

Internat la Ober Dobling

În perioadele de luciditate, Eminescu discuta cu Constantin Popazu. Acesta, la rândul lui, îl informa prin scrisori pe Maiorescu despre starea de sănătate a poetului. Internat în ospiciul doctorului Obersteiner, la Ober Dobling, îşi revine din starea letargică, după două săptămâni. Pe coridoarele sanatoriului austriac, Eminescu „se înfăşura într-un cearceaf alb, pe care îl smulgea de pe pat, şi trecea recitând versuri şi felurite formule sacramentale, cea mai des rostită find <<Brahma-Brahmina>>“.

Eminescu îi trimite o scrisoare prietenului său Chipici Rîvneanu în care notase printre altele : „Nu sunt deloc în stare să îmi dau seama de situaţia cumplită în care am trecut, nici de modul în care am fost internat în ospiciul de alienaţi. Boala intelectuală mi-a trecut, deşi fizic stau destul de prost“.  Îşi dorea să se întoarcă în ţară, unde să se sature de „mămăligă strămoşească“.

Ameliorare temporară

Medicul braşovean Constantin Popazu a încercat de mai multe ori să îl scoată din spital pentru vizite scurte, dar a întâmpinat refuzul categoric al poetului. O singură dată reuşeşte să îl scoată la plimbare, în trăsura cu geamurile acoperite de perdele, iar cu altă ocazie îl duce în vizită la familiile a doi medici vienezi reputaţi. În perioada marcată de boală, poetul se dovedeşte extrem de prolific. După sosirea din Viena scrie poeziile ”La Steaua” şi “De ce nu vii”. “Starea lui se ameliorează din zi în zi şi dacă progresul spre bine se va face, tot aşa de grabnic ca până acum, atunci este bună speranţă că peste puţin timp va putea ieşi din institut… Eri am conversat cu el aproape o oră… De câteva zile a început a citi câte ceva.. Cu un cuvânt merge spre bine… Cred că o călătorie (poate în Italia) i-ar prinde bine, ba chiar este indicată…“, îi scria Popazu lui Maiorescu în ianuarie 1884. Propunerea a fost recepţionată şi, ca urmare, începând cu 26 februarie, însoţit de Chibici Revneanu, Eminescu pleacă în Italia. Apoi se întoarce în ţară. Pentru o perioadă continuă tratamentul la Botoşani.

„Dl. Eminescu a înnebunit”

George Călinescu a scris „Viaţa lui Mihai Eminescu“, în care, pe lângă alte date biografice,  prezintă calvarul bolii. La un moment dat, când boala i-a întunecat minţile, Eminescu şi-a dat seama că sursa durerilor sale era „un ecou stins al suferinţelor obşteşti pricinuite de demagogia liberalilor şi, cum regele era simbolul lor, regele trebuia împuşcat“. Poetul s-a dus în Cafeneaua Capşa unde, după ce a scos la iveală revolverul,  a încercat să o convingă de justeţea argumentelor sale pe proprietară. Pe atunci, poetul locuia în casa Catincăi Slavici din Piaţa Amzei, care, speriată de comportamentul lui bizar, i-a scris un bilet lui Titu Maiorescu „Dl. Eminescu a înnebunit. Vă rog faceţi ceva să mă scap de el, căci e foarte rău“.

A murit în ospiciu

Tot cu ajutorul banilor strânşi de Maiorescu, este din nou internat în Sanatoriul Caritas. Călinescu a scris că mult timp poetul a fost  rupt de realitate. Era convins că este reîncarnarea lui Matei Basarab, regreta că „uitase“ să vorbească cele 64 de limbi ce crezuse că le ştiuse până atunci, şi credea că frunzele sunt diamante.

Eminescu s-a stins la 15 iunie 1889, în urma unei paralizii generale, pe fondul unui sifilis congenital, asociat cu alcoolismul.

Tema naşte controverse până în ziua de azi, unii cercetători ai vieţii marelui poet susţinând că un medic alcoolic, politician de stânga, deci un adversar politic – Francisc Iszac – i-a stabilit un diagnostic greşit şi i-a administrat un tratament eronat. Astfel, Eminescu ar fi  murit otrăvit cu mercur. O teorie, totuşi, greu de crezut.

Număr comemorativ la 25 de ani de la moartea poetului

În 15 iunie 1914, la comemorarea a 25 de ani de la moartea poetului, Gazeta Transilvanie a pregătit un număr omagial. Profesorul şi publicistul Alexandru Bogdan scrie articolul de fond de pe prima pagină, pe care mai apre o poezie scrisă de Alexandru Vlahuţă. Un articol consistent mai scrie şi Horia Petra Petrescu, prozatorul şi dramaturgul braşovean, iar în ultimele pagini un material semnat de Nicolae Iorga despre “cel mai strălucit reprezentant al minţii româneşti creatoare”. Interesantă este o mărturie, inserată în numărul comemorativ al ziarului braşovean, al unui prieten al poetului, care a asistat la moartea acestuia. “Cum m-a văzut, m-a recunoscut, mi-a zis pe nume şi m-a îmbrăţişat. Nenorocitul poet are, parcă, clipe de luciditate, care însă dispar lăsând loc unei incoerenţe înspăimartătoare.

Ah! l-am auzit izbucnind la uită-te cum seamănă Pasteur cu Maiorescu! Şi tu semeni – îmi spuse mie – cu Kant. Bietul Kant, mare om! Am învăţat la el, la Heidelberg… Te rog să-mi aduci toate volumele lui… Eu seamăn cu Schiller şi cu Faust al lui Gohete! Am să mă sinucid! Aşa a făcut şi Hamlet !… Mare om e Shakespeare! Ce tragedian…  Dar Kant!… Kant! Unde mai găseşti un Kant? A murit la 1885!… Am să mă duc să-l văd la H eidelberg l… Am să vorbesc cu el!… Da, am să mă sinucid şi eu ca Hamlet!… Am prefac viaţa în nimic şi sângele la vin de Drăgăşani!… Să mor şi apoi… cu vinul să vindec. Ce mare om e Kaut! … Cam acestea sunt cuvintele, pe care le-am putut prinde.  Şi fuma, zicănd: <<Tigara e cel mai bun idol!>>. Şi scria, scria mereu, fără întrerupere, pe orice petec de hărtie. Pomeneşte mereu de limba arabă de limbile slave, de limba sanscrită – toate însă fără nici un şir. Apoi începe a recita versurl din Homer, din Horaţiu, din Virgil şi în urmă spune cuvinte fără de nici un înţeles dar cu un ritm perfect cu voce cadenţată, gravă, pătrunzătoare şi iarăşi cade pe gânduri, mai mult rupe ţigările decât le fumează ; scrle, scrie, necontenit litere fără nici un rost, cuvinte din care cea mai mare parte sunt: Kant, limba sanscrită, ba arabă…

În dimineaţa ultimel zile a vieţii sale, Eminescu avu momente de luciditate. La dorinţa lui i se aduse un pahar de lapte. Ceru apoi să  vorbească  cu doctorul Şuţu, care-l întrebă cum se mai simte? Am dureri în tot corpul — îi răspunse poetui  – care îmi cauzează mult rău. Nici o jumătate de oră nu ţinură aceste momente de linişte. Şi Eminescu începu din nou să aiureze. La sfatul şi după liniştirile doctorului trecu în odaia lui unde peste o oră îşi dete sfârşitul”.

Poezie dedicată junilor

Cunoscător al Bisericii Sfântul Nicolae din Şcheii Braşovului, locul de întâlnire al voivozilor şi boierilor români de peste munţi, şi ştiind de obiceiul cetelor de juni, Mihai Eminescu le-a dedicat o poezie, reprodusă mai jos: