Povestea brașovencei care a corespondat clandestin cu „Europa Liberă”, timp de 20 de ani
La sfârșitul deceniului VII al secolului trecut, o brașoveancă – în vârstă de peste 70 de ani, la acel moment – a devenit cea mai constantă și eficientă corespondentă clandestină din România a postului de radio Europa Liberă! De la cea care-și semna corespondențele „Maria Walewska”, redactorii postului de radio au aflat numele celui care-și dăduse foc în 2 martie 1989 pe Pârtia Bradul, Liviu Babeș. Tot de la ea au primit prima cartelă de alimente, după raționalizarea din 1980 și prima copie a poeziei Anei Blandiana cu motanul Arpagic, în care-l parodia pe Ceaușescu. Pe numele adevărat Valeria Căliman, brașoveanca era o cunoscută ziaristă a Gazetei Transilvaniei din perioada interbelică, fiica unuia dintre cei mai importanți lideri ardeleni, Valeriu Braniște.
AUTORI: Alexandru GHIZA, Steluța PESTREA SUCIU Pentru articolele acestui site, autorii fac o muncă voluntară de documentare și editare. Pentru că iubim Brașovul, ne dorim ca locurile și oamenii extraordinari care fac parte din istoria acestui oraș să fie cunoscuți de cât mai multă lume. De aceea, nu restricționăm în niciun fel preluarea materialelor. Ne dorim, însă, ca reproducerea lor să fie făcută decent, cu link activ în primul paragraf, făcându-se un rezumat al textului publicat de noi. De asemenea, considerăm corect ca ilustrațiile și colajele foto să fie preluate cu precizarea sursei, de asemenea, prin link activ.
Atunci când, după 1990, a mărturisit familiei ce făcea în timpul deplasărilor în străinătate, toți au fost șocați. Pleca din doi în doi ani la o prietenă din Haga, dar, de multe ori, călătorea în secret la München sau Paris, pentru a se întâlni cu oponenții cei mai importanți ai regimului ceaușist. Deși le-a explicat că, pentru ea, a fost singura cale pentru a-și elibera sufletul, toți au considerat curajul ei ca fiind nebunesc. Nimeni, absolut nimeni, din țară nu a știut de activitatea clandestină a brașovencei, timp de 20 de ani. Valeria Căliman s-a luptat toată viața cu cenzura. Și a învins de fiecare data!
Cenzura autorităților maghiare
Valeria a învățat să se lupte cu cenzura din copilărie, în Lugoj, orașul în care se născuse. Drapelul, ziarul fondat de tatăl ei, Valeriu Braniște, era foarte iubit de lugojeni. Popular i se spunea Dărăbelul și ajungea de două ori pe săptămână la abonați. Valeriei îi revenea sarcina de a duce ziarul la cenzură. Acolo, lângă ușa capitonată a biroului procurorului Feher, cel care dădea bunul de tipar, a văzut pentru prima oară coloanele albe ale gazetei. Cu timpul, a înțeles cât de greu cântăresc cuvintele dintr-un ziar. Textele, cu o atitudine politică fățișă și foarte combative la adresa abuzurilor funcționarilor imperiali, au creat deseori probleme autorilor. Pentru opiniile scrise în ziar, tatăl ei a fost închis la Szeghedin timp de 7 luni la sfârșitul Primului Război Mondial, fiind eliberat la destrămarea Austro-Ungariei. Nu era pentru prima oară, când Valeriu Braniște sfida codul penal maghiar pentru a susţine cauza naţională. În tinerețe ajunsese în închisoarea din Vaț, după ce fusese condamnat pentru „agitații” – datorită articolelor din ziarul timișorean Dreptatea – la 2 ani de închisoare şi 1.300 florini amendă. Din fericire, fusese amnistiat după doar trei luni.
Emoțiile primului film
Începutul secolului trecut a însemnat o schimbare de atitudine a comunității românești din Transilvania. Partidul Naţional Român, printre ai cărui lideri marcanți se număra și tatăl Valeriei, a abandonat, atitudinea pasivă şi autonomismul ardelenesc, jucând un rol activ în alegeri şi viaţa politică parlamentară. Ideea unificării teritoriilor româneşti în stat naţional propriu, face ca presa de limba română să strecoare din ce în ce mai multe informații venite de peste munți, din Regatul României. În 1913, când la micul cinematograf din Lugoj este proiectat primul film artistic produs la București, „Independența României”, familia Braniște ocupa aproape un rând de scaune. „Tatăl meu ne-a luat pe noi, cei cinci copii, care în braţe, care pe lângă el, şi ne-a dus la cinematograful Olimpia din Lugoj. Era primul film pe care îl vedeam în viaţă şi în acest film unduia armata română victorioasă. Filmul acesta, aşa cum l-am văzut în acele clipe, a rămas pentru întreaga mea viaţă o piatră de hotar”, își amintea peste ani Valeria. Credința romantică într-o Românie mare și liberă nu a părăsit-o niciodată. Și nici voința de a scrie doar ceea crede, indiferent de riscurile la care s-ar expune.
Doi ani mai târziu, la numai 14 ani, Valeria începe să țină un jurnal, unde, pe lângă faptul că începe să-și exerseze talentul literar, va reuși să păstreze peste ani trăirile unei epoci în care lumea începea să se schimbe din temelii.
„Carpaţii care până acum făceau graniţă mincinoasă vor fi de acum înainte scutul ţării; prea devreme s-a grăbit Vlaicu a veni peste Carpaţi şi la moartea lui toţi s-au mâhnit că nu i-a reuşit măreţul plan, dar acum Carpaţii nu vor mai fi hotar! Şi în fruntea unui regat mare va sta Regele Ferdinand. Iar cândva fi pace şi va trece războiul cu anii pe-deasupra, se va povesti ca o poveste veche, că odată un popor, care e stins demult a robit pe câtva timp Ardealul, dar numele acelui popor nu-l cunoaşte nimeni.
Jurnalul Valeriei – Lugoj, joi 9 aprilie 1915, seara, ora 10
Cenzura guvernului Averescu
Eliberat din închisoarea de la Seghedin, cu puțin înaintea destrămării monarhiei austro-ungare, tatăl Valeriei s-a ocupat intens de organizarea Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918. În 1919 fost numit ministrul Cultelor şi Instrucţiuni Publice în Consiliul Dirigent al Transilvaniei. Nu profită pentru a se revanşa faţă de cei care l-au chinuit, târându-l prin pușcării. Dimpotrivă. A simțit pe propria piele cât de greșit este să persecuți minoritățile. Crede că acestea trebuie protejate și acționează în consecință. Pune bazele liceelor evreiesc, german şi maghiar din Timişoara. Dar înfiinţează și şcoli româneşti secundare în diverse oraşe ardelene. Are rolul cel mai important în întemeierea Universităţii româneşti de la Cluj. Multe visuri încep însă să se destrame. Pumnul băgat în gura presei, pe care Valeria îl urâse cu toată ființa ei, va veni de acolo de unde nimeni nu s-ar fi așteptat. De la București, capitala proaspetei Românii Mari. Din cauza cenzurii presei, instituită de guvernul Averescu în 1920, ziarul Drapelul se simte complet ofensat şi se autodesfiinţează în semn de protest.
Soțul, medicul Nicolae Căliman
Valeria însă părăsise deja Lugojul. A urmat la Cluj Facultatea de Filologie Romanică a Universităţii Regele Ferdinand I din Cluj. Rămâne în Cluj ca profesoară de limba şi literatura română, predând la Liceul Marianum, până în 1926. Cunoaște în această perioadă un chipeș medic militar, ardelean născut lângă Sibiu, la Cornățel, cu care împărtășea aceleași idealuri.
Nicolae Căliman, stabilit în 1919 în Brașov, ca inspector de igienă, era, la fel ca tatăl Valeriei, un aprig militant al Partidului Național din Transilvania. Nicolae Căliman participase ca medic – ofițer la cumplita bătălie de la Verdun. După terminarea ostilităților, convinge soldații regimentului, în mare parte români, vorbindu-le om cu om, de necesitatea unirii Transilvaniei cu România. Câștigând încrederea soldaților și subofițerilor regimentului, la 25 octombrie 1918, a fost ales comandant de regiment, deși era medic, nu ofițer combatant. Prezentându-se la fostul comandant, pentru a prelua comanda, a fost amenințat cu revolverul. Nu și-a pierdut sângele rece. Căliman a preluat comanda și a decis plecarea regimentului pe jos către Ardeal, pentru a interveni în favoarea „revoluției românilor”.
Pentru o scurtă perioadă, după război, medicul Nicolae Căliman fusese căsătorit cu o poloneză, cu care avea un copil, născut în 1920. După divorț, fosta soție, împreună cu copilul locuiau în București.
Colaboratori la „Gazeta Transilvaniei”
În 16 octombrie 1926 domnişoara Valeria Branişte se mărită cu medicul Nicolae Căliman și-l urmează la Brașov, orașul în care se născuse mama ei, Maria Boamben. Și în care tatăl ei fusese profesor și colaborator al Gazetei Transilvaniei. Anunțul căsătoriei apare pe ultima pagină a ziarului patru zile mai târziu. În 1920, „Consiliul Dirigent al Transilvaniei, Banatului și ținuturilor românești din Ungaria”, din care făcea parte și Valeriu Branişte se dizolvă. Bolnav de arteroscleroză, renunță la viaţa politică. Moare în casa din Lugoj la 1 ianuarie 1928.
În Brașov, Valeria este mai întâi profesoară la o școală profesională din Turcheș, apoi, după 1928 la Liceul Industrial. Din 1939 este profesoară la liceul de fete Principesa Ileana, viitorul Unirea. Este o perioadă înfloritoare.
Nicolae Căliman este, pentru o lungă perioadă, vicepreședintele despărțământului ASTRA Brașov, un talentat organizator al sistemului de Sănătate Publică și politician respectat ca vicepreşedinte al Filialei Braşov a Partidului Naţional Ţărănesc. Amândoi soții Căliman scriu la Gazeta Transilvaniei.
Activiști ai Astrei
În perioada interbelică Valeria Căliman are o asiduă activitate culturală în orașul de la poalele Tâmpei. Din anul 1930, Valeria Căliman s-a aflat printre membrii pe viaţă ai Astrei braşovene. Alături de soţ, dr. Nicolae Căliman, şi-a pus energia în realizarea dezideratelor Asociaţiunii, în primul rând în folosul culturii. Conferinţele, aflate în programul Astrei, au găsit în soții Căliman intelectualii convinși de responsabilitatea asumată. Gazeta Transilvaniei consemnează laudativ asemenea evenimente, aşteptate de un auditoriu format din diverse categorii sociale.
Alături de ziaristul şi caricaturistul Marin Iorda, stabilit la Braşov pentru o vreme, Valeria Căliman a depus eforturi pentru înfiinţarea în oraşul de la poalele Tâmpei a unui teatru pentru copii, un deziderat major al Astrei (vezi „Primul teatru pentru copii din România a fost înființat la Brașov ). Ceea ce s-a şi întâmplat. În programul Asociaţiunii era trecută ca o necesitate, o bibliotecă publică la Braşov. Ca profesor Valeria Căliman cunoştea valoarea unei cărţi româneşti în educaţie. În anul 1930 biblioteca s-a deschis . S-a organizat şi o expoziţie de carte românească la sediul Astrei (astăzi Casa Baiulescu) vizitată de Regina Maria. Ghid competent a fost Valeria Căliman.
Între anii 1940-1944 Valeria Căliman devine redactor la Gazeta Transilvaniei. Ziarul fusese preluat de Astra, pentru a evita trecerea lui în propietatea unui singur partid politic.
Revolta din 1940 de la Brașov
În 1940, Dictatul de la Viena a căzut ca un trăznet în redacția Gazetei Transilvaniei. În aceea sâmbătă, responsabilul de număr trasase pe macheta ziarului chenarul articolului de deschidere pe trei coloane. Titlul mare, „România cedează Ungariei o parte din Ardeal” și subtitlul „Autorităţile române obligate să părăsească teritoriile cedate în 14 zile” îi încremenise pe toți. Era o tăcere grea. Maria a plecat spre gară pentru a-și petrece prietenii clujeni care se întorceau să-și lichideze gospodăriile. Pe peron erau adevărate scene de război. Plânsete, aglomerație. Deodată, în gară intră un tren special. Era trenul care-i aducea înapoi la București pe semnatarii tratatului. Trenul s-a oprit pe linia întâi a gării principale a orașului, aflată pe atunci pe strada Hărmanului. O ușă s-a deschis și un însoțitor de vagon a coborât să cumpere ziarele de dimineață. Valeria a intuit cine se afla în spatele perdeluțelor trase de la vagonul restaurant. A început să urle cu pumnul strâns îndreptat spre trenul staționat pe șine: „Trădătorilor! Vânzătorilor de neam!”. Strigătele ei au electrizat mulțimea. Dar trenul s-a pus în mișcare, lăsând în urmă corul de strigăte furioase. După amiază, Valeria a vorbit mulțimii din balconul „Casinei”. În Piața Sfatului și pe toate străduțele din centru nu vedeai decât oameni în genunchi rugându-se. Apoi a răsunat un strigăt: „Să mergem la mormântul lui Andrei Mureșan!”.
Lumea a început să se reverse spre Groaveri, trecând pe străduțele înguste din jurul Bisericii Negre. Acolo, o mașină cu demnitari germani a fost înconjurată și aproape răsturnată. Cu mare greutate au fost potoliți. Represiunile nu s-au lăsat așteptate. Câteva zile după manifestație, soții Căliman se aflau la Poliție, în biroul colonelului Popescu, trimis de la București. Anchetatorul voia să afle de la Valeria în numele cui a vorbit. „În numele meu. Este țara mea și nimeni nu are dreptul să dăruiască pământul țării mele”, i-a răspuns Valeria. O zi după ce au fost eliberați, colonelul Popescu a fost el cel ridicat de legionari. Antonescu era conducătorul statului, susținut de formațiunea lui Horia Sima. Urmau însă, zile și mai grele.
Cenzura antonesciană
După 1940, Gazeta Transilvaniei rămăsese singura publicație protestatară. Restul presei capitulase rușinos sub presiunea ministerului legionar al propagandei. E război, iar Ardealul este tăiat în două. De la fereastra casei, Valeria vedea Valea Oltului și noua frontieră. Dictatura militară impusese o cenzură aspră, dar ziarul nu avea voie să apară cu spații goale. După idea Valeriei, redactorul șef, Ion Colan, avea pregătite mai multe „zincuri” cu imagini subversive ce urmau a fi inserate pentru tipar în locul textelor eliminate: clădiri reprezentative din diferite oraşe din Ardealul de Nord, troițe din Ardeal, cocoș de munte din părțile Rodnei, iar pentru articolul de fond de pe pagina întâi – în caz că ar fi fost cenzurat – un portret al lui Mihai Viteazul. Cititorii le deslușeau semnificația și pricepeau mesajele imaginilor lipsite de text.
Nici la liceul de fete Principesa Elena (viitorul liceu Unirea), unde era profesoară, nu se simțea mai liberă. O pedagoagă în cămașă verde o agasa cu prezența la orele sale, urmărind lecțiile cu un ochi vigilent. Anul 1941 a început dramatic. În 21, 22 și 23 ianuarie are loc răzmerița legionară contra lui Antonescu. De la locuința sa de pe Dealul Cetățuiei și până la liceu, Valeria era nevoită – în acele zile – să treacă printre coloane de bărbați în cămăși verzi, mărșăluind și cântând. A evitat cu grijă pichetele de la colțuri de stradă, care interziceau circulația. În clasa de fete, erau prezente doar elevele de la internat. Celelalte nu au putut veni. Liceul se afla în mijlocul ostilităților. Între Cetățuie, Tribunal (actualul Consiliu Județean) și Prefectură (actualul Rectorat) era un adevărat camp de bătălie. De afară se auzeau împușcături. Armata a reușit, până la urmă, să preia controlul.
Bombardamentul din aprilie
În același an, a urmat cumplitul bombardament din aprilie. Anul școlar se încheiase, iar examenul de admitere în clasa a cincea urma să fie susținut în ziua 6 iunie la școala din Satulung, lângă Brașov. Elevele au venit însoțite de părinți. Valeria era în comisia de examen pentru Limba Română. Deodată, însă, sună telefonul. Ministerul comunica amânarea examenului. Valeria îi convinge însă pe ceilalți membrii ai comisiilor de examen să țină totuși examenul pe răspunderea lor. La câteva minute după scrierea subiectelor pe tablă, sunetul discret al penițelor este acoperit de huruitul lugubru al avioanelor aliate. Cum școala nu avea adăpost, nici măcar pivniță, profesori, eleve și părinți se risipesc în livada de lângă școală și se întind pe iarbă. A fost cumplit, dar toți au scăpat. Dacă nu ar fi rămas, nimeni nu ar fi supraviețuit. Tramvaiul cu care s-ar fi întors elevele dacă s-ar fi suspendat examenul, fusese spulberat de bombe. Casa familiei Căliman de pe Dealul Cetățuiei fusese avariată. Toate geamurile erau sparte de la o bombă care căzuse pe strada lor. Dar multe alte case, pur și simplu nu mai erau.
Cum se fentează cenzura
În 30 august 1941, Valeria se duce cu numărul 64 al Gazetei la cenzură. Nimic nu pare în neregulă, iar ediția primește avizul de tipărire. Dar Valeria, împreună cu colegii săi, îi fentaseră din nou pe cei care încercau să controleze presa.
Șpaltul menit cenzurii, tras abil cu peria, nu indica decât cu o dâră slabă banda de doliu de sub titlul publicației. După tipărire, însă, sub cazpul ziarului apare o bandă groasă de doliu. Se împlinea un an de la rușinoasa cedare a nordului Ardealului.
În 1943, cenzura primește o nouă lovitură. Pe pagina întâi este admisă poezia „Cântec de bunăvestire” scrisă Lucian Valea. Valeria are idea de a alătura trei articole, ale căror titluri – unul în continuarea celuilalt – constituie o deviză: „Luptăm, murim, nu cedăm”.
Deja se umpluse paharul. Soțul Valeriei și redactorul șef Colan sunt chemați la București, la Ministerul Propagandei. Îi întâmpină ministrul Nichifor Crainic, care încearcă să-i ademenească, apoi trece la amenințări.
Fără succes. Gazeta continuă să acopere numeroasele texte înlăturate de cenzură cu grafică subversivă.
Ultimul număr al „Gazetei Transilvaniei”, salvat de Valeria
În ianuarie 1945, Valeria și Nicolae Căliman sunt în tipografie printre teancurile cu numărul doi al Gazetei. Războiul trecuse și ne aflam, de fapt, sub ocupație sovietică. Stivele de hârtie sunt păzite de trimișii autorităților comunizate care le flutură documentul prin care toate numerele ediției sunt confiscate. Apariția Gazetei Transilvaniei este suspendată. În mirosul de cerneală proaspătă, printre fețele livide ale muncitorilor tipografi, Valeria stă împietrită cu lacrimile șiroindu-i pe obraji. Se distinge, din ziarele împăturite titlul mare al articolului de fond: „Te urmăm, nene Iacobe…”. Îl scrisese înainte cu o zi, presimțind că va fi ultimul. Împăturește cu grijă procesul verbal scris de autorități, înainte de a-l băga în buzunar. Îl va păstra până la moarte. Pusese deoparte și șpaltul ultimei corecturi a ziarului. Îl va depune la Academia Română cu mențiunea unicității sale. Ca un mesaj transmis posterității.
Ion Colan, fondatorul Muzeului „Prima Școală Românească”
Ion Colan s-a născut la 26 octombrie 1902 la Gura Şimonului, județul Brașov, din părinţii Ion şi Elena Colan. Studiile primare le face la Moeciu şi Bran. Se înscrie la liceul „Andrei Şaguna” din Braşov, dar din pricina războiului trebuie să se refugieze împreună cu familia la Botoşani. În anul 1921 se întoarce la Braşov unde îşi termină studiile, apoi se înscrie la Universitatea din Bucureşti. În anul 1926 se licenţiază la Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti. Se specializează în biblioteconomie, muzeologie şi arhivistică. Alături de familia Căliman, la 30 ianuarie 1930, deschide la Brașov Biblioteca Astra, apoi înfiinţează muzeul Astra, deschide cinematograful cu acelaşi nume şi pune bazele Conservatorului de Artă. Achiziţionează tipografia Mureşenilor, o reutilizează cu maşini moderne şi performante, iar în decurs de patru ani transformă această întreprindere, care atunci avea cinci angajaţi, într-o întreprindere importantă cu 60 salariaţi. Între 1938-1945, a fost redactor responsabil al „Gazetei Transilvaniei”. Din 1945 este încarcerat de comunișlti în lagărul de la Caracal. După eliberare, în 1957, vărul său, Nicolae Colan mitropolitul Ardealului, îl cheamă în Şcheii Braşovului pentru a organiza Arhiva, biblioteca şi muzeul de pe lângă Biserica „Sfântul Nicolae”.
Calvarul închisorilor pentru soții Căliman
În 1947, soţii Căliman sunt arestaţi ca duşmani ai poporului. Împreună cu alţi intelectuali ai Braşovului sunt puşi sub pază la hotelul Continental, de pe strada Castelului nr. 50 din oraş. „Făceam parte din acel celebru lot-doisprezece bărbaţi şi o femeie din fiecare judeţ al ţării-ridicaţi, natural, fără mandat de arestare, pentru a băga spaima în populaţie. O săptămână am fost cazaţi în hotelul «Continental. Camerele dădeau toate spre un coridor-balcon descoperit. Erau situate la etaj, pe cele două laturi interioare ale clădirii. Pe acel balcon patrula poliţia care ne păzea. Eram singura femeie şi cu doisprezece bărbaţi din judeţul Braşov. În cameră eram patru persoane: eu, soţul meu, un negustor numit Orghidan şi avocatul Vasile Gionea. Gionea şi cu mine, cei mai tineri locatari din acea cameră, complet lipsită de mobilă, stăteam pe jos şi povesteam. Cred că gândurile noastre n-au fost niciodată mai libere, mai descătuşate, ca în acele conversaţii”, povestește Valeria Căliman în romanul autobiografic. Apoi au fost transferaţi în subsolul hotelului Coroana (vezi „Coroana Brașovului, localul celebrităților”), unde se făcea trierea: unii duşi în gara Bartolomeu, urcaţi în trenuri de vite, cu destinaţia celor mai cumplite locuri de detenţie, alţii încarceraţi în închisoarea ce făcea parte „din patrulaterul Tribunalului, clădire stil 1900, situată în inima oraşului între Poştă şi vila Kertsch. Penitenciarul era în aripa opusă faţadei ce dă spre parc” (actuala clădire a Prefecturii). Aici şi-a ispăşit pedeapsa Valeria Căliman. Acolo în celulă cunoaşte degradarea umană la care erau supuşi cei condamnaţi. Umilinţe fizice şi psihice. După câteva luni, este pusă în libertate.
Copiii familiei Căliman
CĂLIN CĂLIMAN (n. 17 mai 1935 – d. 24 aprilie 2018) a fost unul dintre cei mai cunoscuți critici de cinema din România. Absolvent de Filosofie și Teatrologie – Filmologie, din anul 1959, a fost redactor la revista Contemporanul. A publicat peste 6000 de articole de presă și numeroase volume. În anii ’60-’70, a susținut o rubrică de cultură cinematografică la Televiziunea Română, a colaborat vreme de peste patru decenii la emisiunile culturale ale Radiodifuziunii Române, a fost redactor șef al revistei Cinema.
SÂNZIANA MIGIA (n. 26 iulie, 1927 – d. 30 octombrie 2020) a fost un deschizător de drumuri în medicina de laborator, dar și un custode al operei mamei și bunicului ei. Medicul Sânziana Migia a condus laboratorul din Spitalul Județean Brașov
ȘTEFAN CĂLIMAN (n.1920 – d. 1947) a fost fiul din prima căsătorie a lui Nicolae Căliman. De profesie aviator, a evadat din România ocupată de sovietici în 1947, pilotând un avion până în Turcia. Emigrat în SUA, a murit într-un accident de motocicletă în 1947.
Eliberarea din lagăr
După 1945, Nicolae Căliman a fost arestat şi închis de trei ori: în 1945 în lagărul de la Caracal, în 1947 la Văcăreşti şi Piteşti şi în 1952 la Canalul Dunăre- Marea Neagră, în Castelu şi Poarta Albă. În 1947, Valeria Căliman a fost concediată din învăţământ după ce a fost reținută împreună cu soțul ei. În 1952 a fost, din nou, reţinută pentru mai bine de un an. La anchetele Siguranţei, somată să răspundă când a fost primită în Partidul Naţional Ţărănesc, a răspuns cu seninătate: „Niciodată, eu m-am născut în Partidul Naţional”. În toți acești ani cumpliți, începe o altă luptă: drumuri pe la închisori în căutarea soţului, confruntarea permanentă cu greutăţile şi riscurile, grija pentru cei doi copii, Călin și Sânziana. În aprilie 1953, la o lună de la moartea lui Stalin, Nicolae Căliman este eliberat. Înainte de a ajunge la Brașov, se oprește la București, să-și vadă fiul. „Îndreptându- mă, pe la ora prânzului, spre Biblioteca Centrală Universitară din Bucureşti, unde aveam un curs de Literatură Universală cu Tudor Vianu, în locul unde astăzi tronează statuia călare a domnitorului Carol I am zărit un bătrânel într- o pufoaică prăfuită: era tatăl meu, eliberat de la Canal şi aflat în drum spre Braşov. Aflase că sunt student la Filologie şi a ţinut să mă vadă. Nu voi uita niciodată acest moment de graţie: împreună cu prietenul meu Nichita Stănescu am făcut chetă printre colegi şi, peste drum, la braseria «Athenée Palace», i- am oferit tatălui meu o supă caldă şi- un şniţel cu cartofi, conducându- l apoi la trenul de Braşov”, povestea, peste ani, Călin Căliman.
Moartea lui Nicolae Căliman
Epurată din învățământ, Valeria Căliman a fost nevoită să- şi câştige existenţa practicând diferite meserii necăjite: a fost câţiva ani laborantă (ştia ce are de făcut de la soţul ei, medic de laborator), apoi a fost funcţionar la Sovrom Asigurare (1951 – 1953) şi la Plafar (1954- 1962). În aceeaşi perioadă, pentru a nu pierde legătura cu adevărata sa meserie, a fost redactor (1949- 1951) la Filiala din Cluj a Academiei Române şi colaborator la Secţia de Ştiinţe Sociale a Academiei din Sibiu. Moștenitoarea bogatei arhive a tatălui ei, odată cu liberalizarea de la sfârșitul anilor `60, publică, împreună cu profesorul Mircea Băltescu, volumul „Omagiu lui Valeriu Branişte”, apărut la Braşov, în anul 1968. În același an, însă, va trece printr-o mare încercare. În luna septembrie, după o scurtă, dar grea suferinţă, Nicolae Căliman moare. După anii grei ai temniţelor comuniste, avusese parte de o bătrâneţe liniştită, înconjurat de copii, nepoţi şi strănepoţi, lucrând ca medic de laborator până în ultimul an al vieţii. Pe patul de spital, află de la radio „Europa Liberă”, că România a refuzat să participe la invadarea Cehoslovaciei. O roagă pe Valeria să nu închidă aparatul. Adoarme ascultând comentarii despre discursul incendiar al proaspătului secretar general PCR, Nicolae Ceaușescu. Dimineață la ora 7.00, moare, vegheat de Valeria.
„Când nu aveam necazuri mari, adică arestari, perchezitii, recalificări, felul meu de viață era următorul: când venea cineva la mine acopeream cu o pernă și o pătură grea telefonul, mă mărgineam la un singur interlocutor. Nu spuneam niciodată nimic în prezenta a două sau mai multe persoane. Evitam orice societate. M-am dat cu totul la fund. Jos de tot. Felul acesta de viata s-a scurs până în anii ’60. Am muncit. M-am recalificat. Ce n-am făcut?”
Valeria Căliman
Obținerea pașaportului
Pentru Valeria, moartea soţului, după o căsnicie de 42 de ani, a însemnat o lovitură greu de suportat. Au urmat luni aspre de spital, o lungă convalescenţă la sanatoriul din Predeal. Resursele supravieţuirii, le- a găsit la masa de scris. Volumul „Omagiu lui Valeriu Branişte” are o prefață semnată de Miron Constantinescu, un important lider comunist, ministru al Învățâmântului, apoi rector al Academiei „Ștefan Gheorghiu”, care avea în documentare mai multe lucrări despre liderii unioniști din Transilvania. Relația sus-pusă o ajută pe Valeria să obțină pașaportul pentru a pleca în străinătate. De asemenea, o rudă din Olanda, Pia Radix, care o găzduiește și îi face „chemare”, după tipicul vremi, face ca Valeria să plece periodic în Occident. De la sfârșitul anilor `70 , până la căderea comunismului, Valeria pleacă din doi în doi ani în Vest. Înșelând vigilența autorităților, reușește să devină cel mai important corespondent clandestin al Europei Libere din România. Nu uitase exemplul tatălui ei și experiența de gazetar din timpul dictaturii regale și a regimului antonescian.
Ierni de studiu în Biblioteca Universității din Cluj
În țară, însă, în ciuda vârstei, este din ce în ce mai activă. Într-un eseu publicat în revista clujeană Vatra, numărul 4 din 1997, criticul literar Mircea Zaciu își amintea cum, la mijlocul anilor `80, Valeria Căliman era o prezență permanentă a Bibliotecii Universitare din Cluj. „Frig. La Bibliotecă, unde întîlnesc pe doamna Valeria Căliman, fiica lui Valeriu Branişte, peste optzeci de ani, femeie vioaie, lucidă, a editat operele părintelui ei şi continuă cu o antologie de articole din «Drapelul», pe care-l studiază acum la Cluj. La Braşov nu are «cotă» de gaze şi s-a «refugiat» la un hotel clujean. Frig şi aici, dar suportabil, fiindcă peste zi stă la bibliotecă, unde e ceva mai cald”.
Fire tenace, Valeria Căliman a făcut tot ce i-a stat în putință pentru a fi lăsată să plece din țară. A mizat pe vârstă. Securitatea nu credea că o persoană peste 80 de ani va rămâne în Occident şi mai ales că ar putea fi implicată în acţiuni subversive. De fiecare dată se întorcea în țară, deși putea oricând să ceară azil politic. Cu un curaj, pe care puţini l-au avut în perioda comunistă, hârtiile cu informaţii le cosea în tivul rochiei sau le ascundea în tocul pantofului. În unele situaţii aşeza punga cu documente în plasa compartimentului. Cui i-ar fi trecut prin cap că o pensionară îmbrăcată modest, de vârstă înaintată, ar putea avea asemenea îndeledniciri subversive.
Cărțile scrise de Valeria Căliman
În România, deși aflată la o vârstă înaintată, reușește să aibă o activitate culturală prodigioasă. Dă o mână de ajutor istoricului Alexandru Porţeanu, care a îngrijit amplul volum memorialistic „Amintiri din închisoare” de Valeriu Branişte, un „jurnal” scris, pe parcursul anului 1918, în temniţa din Seghedin. A îngrijit, apoi, împreună cu Maria Elena Simionescu, volumul de articole politice ale lui Valeriu Branişte „De la Blaj la Alba Iulia” şi, împreună cu Şerban Polverejan, un alt volum de articole şi studii ale aceluiaşi, „Oameni, fapte, întâmplări”, ambele în 1980.Scrie și literatură de sertar: romanul „Exercițiu de suferință”, terminat în 1975, în care-și povestește experiențele din închisorile comuniste (va vedea lumina tiparului abia în anul 2000) și jurnalul „Prostologhion”, despre aberațiile comunismului din anii `80. Publică – în timpul vieţii – trei volume de „Corespondenţă – Valeriu Branişte” (primele două în 1984 şi 1985, celălalt în 1989), pe care le- a îngrijit împreună cu istoricul Gheorghe Iancu, pregătind alte două volume de corespondenţă, apărute postum.Traduce din latină și adaptează opera principală a lui Johannes Honterus, cel mai important umanist ardeleno-saxon de origine Brașov (Kronstadt). „Johannes Honterus: Rudimenta cosmographica – Elementele cosmografiei. Brașov, 1542”, apare la editura Dacia din Cluj-Napoca în 1988.
„Când, în 1970, am plecat prima oară în străinătate, după 33 de ani, nu scriam alor mei nicio carte poștală de nicăieri. Să nu las o urmă, un document, unde mă aflam în ziua cuvenită. Eram anonimă, mareu anonimă. Iar când am fost silită să ies din anonimat, am devenit Maria Walewska. Ajutată de vreo două cunoscute, devenite bune prietene am ajuns să cutreier Europa, ca stafia lui Marx”
Valeria Căliman
Maria Walewska sunt eu!
În 1991, apare trimestrialul Noua Gazetă Transilvană, editată de Biblioteca Judeţeană Braşov. A apărut până în 1993, în total 10 numere, cu un tiraj foarte mic. Era un fel de replica culturală la Gazeta de Transilvania, cotidianul care în se transformase fostul oficios comunist Drum Nou. În această publicație, numărul 2 din 1991, preferă Valeria Căliman să dezvăluie activitatea ei jurnalistică clandestină din timpul comunismului.
Sub titlul „Filiera olandeză a rezistenței românești” și subtitlul „Maria Walewska sunt eu!”, Valeria Căliman reproduce corespondența cu Europa Liberă și cu mai multe personalități ale culturii românești aflate în exil în timpul comunismului. Deși Monica Lovinescu, o voce puternică a Europei Libere a îndemnat-o să nu-și păstreze corespondența, temându-se de represiunile la care ar putea fi supusă, Valeria nu a ascultat-o. A adus scrisorile înapoi în țară și le-a ascuns foarte bine. „N-am putut să vă îndeplinesc sfatul. Le-am adus în țară, îmi erau prea dragi, erau însuși rostul vieții mele, picătura de oxigen de care mă agățam în sufocantele nopți și zile ce le duceam, lipsită de orice speranță. Rectificându-le astăzi sunt mândră că n-am nimicit aceste pagini antologice”, recunoștea Valeria.
„Voi vorbi despre legăturile mele cu Departamentul Românesc al Europei Libere, dinainte de evenimentele din Decembrie 1989. Postul acesta de radio a desăvârșit intrarea României în Europa. (…)Nu pot rezista tentației de a încredința aceste scrisori spre publicare revistei brașovene «Noua Gazetă Transilvană». Sunt foarte legată sufletește de aceste două reprezentante ale culturii brașovene. Biblioteca Județeană îmi este fiică. Mai e nevoie să vorbesc despre vechea «Gazetă a Transilvaniei»? Mi-a fost o soră dulce”
Valeria Căliman („Noua Gazetă Transilvană”, 1990)
„Un caz de o cinste exemplară”
A primit scrisori de la personalităţi marcante ale culturii, an de an epistolarul a crescut cu noi piese aflate în arhiva familiei. În perioada ceauşistă, trimetea corespondenţe postului de radio ascultat de români cu sufletul la gură, dar şi cu speranţă, cu ştiri dintr-o Românie ţinută sub obroc de regimul totalitar.
În articolul „Spinoasa problemă a surselor şi a sursarilor” apărut în Dilema Veche (2012, nr. 212, p.11) N. C. Munteanu aduce un omagiu Valeriei Căliman: „Un caz de o cinste exemplară este cel al doamnei Valeria Căliman din Braşov, care ne-a trimis (la radio Europa Liberă n.n ) încă de pe vremea lui Noël Bernard, admirabile corespondenţe difuzate sub pseudonimul «Contesa Walewska» şi care ştia regula celor două surse. Ea ne-a trimis informaţia, cu ferpare din ziare, despre cazul tragic al lui Liviu Babeş care şi-a dat foc pe pârtia din Poiana Braşov. Tot ea ne-a trimis fotocopia după poezia «O vedetă de pe strada mea» de Ana Blandiana, înainte ca volumul să fie retras din librării. Cea mai importantă dintre contribuţiile sale la programele radioului a fost o cartelă de alimente. Aveam informaţia, n-o puteam folosi decât cu fereală pentru că în unele locuri era vorba doar de arondări pe bază de liste, de buletin, deci fără probe materiale, iar în alte locuri era vorba de cartele. O astfel de cartelă ne-a fost trimisă de domna Valeria Căliman. Aveam dovada, am făcut un comentariu pe cinste, mai ales că posesorul notase pe verso şi cantităţile de ulei, zahăr, făină, carne, unt, primite. Am dat cartela şi serviciului nostru de documentare, care a introdus-o într-o lucrare de cercetare oficială şi astfel a ajuns în presa internaţională.”
Sacrificiul lui Liviu Babeș
Un turist scoțian aflat în Poiana Brașov în 2 martie 1989, a văzut pe pârtie un schior în flăcări. A alergat în direcția lui și a încercat să-l stingă. Omul fumega, urla de durere, dar a avut puterea să scoată de sub haina incendiată, cu mâinile numai rană, o bucată de carton pe care scria: „Stop Murder. Brașov = Auschwitz”. După ce a ajuns acasă, scoţianul a povestit cele văzute presei britanice, ştirea find apoi preluată şi de presa internaţională. Desi Securitatea a blocat accesul la orice fel de informație, „Europa Liberă a aflat dintr-o scrisoare semnată „Contesa Walewska”, numele protestatarului din Poiana Brașov. Era vorba de LIviu Babeș, electrician la Trustul de Prefabricate din Brașov și pictor amator. „Ştirea am primit-o de la o doamnă din Braşov. Primisem o scrisoare de la ea la trei zile după gestul tragic al lui Liviu Babeş. Am primit apoi ştirea şi de la Doinea Cornea, cu coordonatele puţin greşite. Decalajul de trei zile nu avea importanţă în contextul de atunci, când informaţia circula cum circula. Era atât de singular şi atât de ciudat în contextul din România, în care se putea face şi altceva, nu doar gesturi extreme ca acestea, încât l-am pus în contextul cu Palach”, declara, după ani, cunoscutul jurnalist al postului, N.C. Munteanu.
Îmbrățișată de Noel Bernard, în fața hotelului
Prima scrisoare de la Noel Bernard (directorul postului între 1965 – 1981), a fost primită de Valeria Căliman la Haga, unde stătea la ruda ei din Olanda. În casa ei avea, la mansardă, o cămăruță la dispoziție, oricând. Pe Noel Bernard l-a respectat ca pe unul dintre cei mai mari ziariști români. Emisiunile lui din timpul cutremului din 1977, le considera înscrise „cu litere de foc” în istoria țării. „Ani de-a rândul l-am admirat și am colaborat – cum am putut – dar niciodată nu am trecut pragul edificiului din Englischer Garten. Știam că atât în interiorul, cât și în exteriorul clădirii mișunau informatiorii. În schimb, el mă vizita la hotel. Ultima dată m-a vizitat, cu Ioana Măgură (soția lui și prezentatoare la Europa Liberă). În vara lui 1981. Era bolnav, după operație. Cum mașina nu putea staționa în fața hotelului Eden, unde locuiam, a rămas să se plimbe cu mașina, așteptându-ne. Îi adusesem ultimul material. I l-am dat Ioanei. Era un imprimat, o condamnare la moarte adresată lui Emil Georgescu (din partea Securității noastre?). Avea formatul unei invitații și, pe lângă un text pe care nu-l mai rețin, avea desenat un urs ridicat în două labe”, rememora Valeria. Sinistrul document fusese primit prin poștă de mai mulți refugiați români, printre care și prietena care o găzduia la Munchen. L-a așteptat pe Noel în fața hotelului. Acesta a oprit mașina, a coborit doar pentru a o îmbrățișa și a prelua documentul. Apoi, a plecat mai departe. A fost pentru ultima oară când l-a văzut.
Emil Georgescu, înjunghiat de 20 de ori de asasinii Securității
Lucica N., locuia în Munchen, și o primea pe Valeria în modestul ei adăpost de refuigiată. Din doi în doi ani îi închiria o cameră la hotel pentru o noapte, destinată întâlnirilor cu reprezentanții Europei Libere. Îi făcea acest serviciu, dar nu o întreba niciodată pe cine a întâlnit și ce a vorbit. Era mai bine pentru amândouă. La câteva zile după întâlnirea cu Noel Bernard, ajunsă acasă, a auzit la radio despre atentatul săvârșit asupra lui Emil Georgescu. În dimineaţa zilei de 28 iulie 1981, Emil Georgescu, prezentator al Actualităţii Româneşti, a fost atacat în garajul clădirii unde locuia de doi necunoscuţi şi înjunghiat de circa 20 de ori. Vocea metalică a lui Noel detalia amănuntele: acțiunea criminalilor, fuga atentatorilor, eroismul soției, urmărirea, rapiditatea intervenției poliției germane, elicopterul, prinderea asasinilor și vizita lui Noel la spital. Deși în concediu de boală, n-a lăsat pe altcineva să realizeze emisiunea. Valeria asculta emisiunile cu sufletul la gură și tremura. Ea era cea care prevenise postul Europa Liberă de pregătirea atentatului.
Atentate în serie la Europa Liberă
La sfârşitul anilor ’70 şi în ani ’80, activitatea postului de radio Europa Liberă a devenit o adevărată obsesie a regimului, inclusiv a lui Nicolae şi Elena Ceauşescu. Șeful statului a decis eliminara fizică a unora dintre persoanele importante sau cu mare audienţă. La 4 martie 1975 , în apropierea miezului nopții, Cornel Chiriac, realizatorul emisiunii „Metronom”, de mare success printer tinerii din țară, este înjunghiat mortal lângă mașina sa, într-o parcare din München. În seara zilei de 18 noiembrie 1977, Monica Lovinescu, realizatoarea „Actualității culturale românești”, a fost bătută de doi palestinieni tocmiţi de Securitate, care au adus-o în stare de comă. Securitatea a trimis cărţi-bombă în care explozibilul trebuia să explodeze la deschiderea lui Paul Goma şi lui Şerban Orescu.
În seara zilei de 21 februarie 1981, teroristul internaţional Carlos, angajat de regimul de la Bucureşti, a detonat o bombă la sediul Europei Libere din München, rănind mai multe persoane. În dimineaţa zilei de 28 iulie 1981, Emil Georgescu, prezentator al Actualităţii Româneşti, a fost atacat în garajul clădirii unde locuia de doi necunoscuţi şi înjunghiat de circa 20 de ori. Se adaugă cele două tentative de asasinare, eşuate graţie vigilenţei serviciilor occidentale, cea a lui Paul Goma şi Virgil Tănase din 1982, şi cea a lui Virgil Ierunca, din 1983, în ambele cazuri, agenţii Securităţii, Matei Pavel Haiducu şi Bistran , fiind interceptaţi.).
Întâlnire cu Radu Gorun, în hotelul „Eden”
În timpul absenței lui Noel Bernard din Germania – fiind operat în Statele Unite ala Americii – și după moartea lui, Europa Liberă a fost condusă de Radu Gorun, pe numele adevărat Mihai Cismărescu. L-a cunoscut și pe el. În camera de la hotelul Eden s-au întâlnit de două ori. Au stat de vorbă ceasuri întregi. Era atins de aceeași boală. Nu i-a supraviețuit mult lui Noel, murind după un cancer galopant, la fel ca predecesorul său, în 1983. N-a știut niciodată cine este doamna în etate cu care s-a întâlnit în secret. Pentru el, Valeria era Maria Walewska. I-a făcut mărturisiri. Dorea ca, după căderea comunismului, rămășițele lui pământești să fie aduse în țară. Mult după moartea Valeriei, și la aproape 20 de ani de la moartea lui, în 2002, cenușa i-a fost adusă și depusă la Craiova.
Vizita lui Vlad Georgescu la pensiunea „Asta”
Următorul director al postului a fost Vlad Georgescu, un istoric cu o vastă cultură. A fost răpus de aceeași neiertătoare boală. Și el a vizitat-o pe Maria Walewska. De astă dată, într-un loc mai puțin expus, pensiunea Asta. Într-un bloc cu aspect modest, la un colț de stradă, în apropierea gării din Munchen. „Îi aduceam un material bogat din Olanda. Pensiunea nu avea portar. La 7 dimineața l-am așteptat în stradă, în fața intrării. Își dusese băiatul la școală și venea la întâlnire. Am urcat în mașină, i-am predat materialul și i-am relatat natura unei organizații clandestine care împânzește România și acum se întinde și în Olanda. Asculta tăcut. Din când în când mă întrerupea cu o întrebare. Așa ne-am cunoscut, stând în mașina, pe care nu o pornise, în fața pensiunii Asta. Am păstrat legătura telefonică mai târziu, dar nu l-am mai întâlnit”, povestea Valeria în 1991. Ultimul bilet de la Vlad Georgescu a fost păstrat de Valeria. Poartă data de 4 decembrie 1986. „Dragă contesă Walewska, îmi pare foarte rău că nu pot fi de această dată la hotel. Îmi este imposibil. Aș fi dorit foarte mult să stăm de vorbă despre Maniu sau despre alte subiecte similare. Rămâne, din păcate, pentru altă dată. Dacă puteți pune pe hârtie ceva amintiri, le transmit cu plăcere”, scria Vlad Georgescu. Cum soțul ei fusese un important fruntaș al PNȚ, Valeria avea o mulțime de amintiri despre marele politician interbelic Iuliu Maniu, care o vizitase și acasă, în Brașov. Iar experiența ei de viață era o adevărată istorie a României în secolul XX.
„Motanul Arbagic”, trimis în Germania ascuns într-un motor de mașină
Acel „altădată” a devenit niciodată. „A mai trecut o vreme. Când s-a întors din Statele Unite ale Americii, așa grav bolnav cum era, a citit celebrele versuri ale Anei Blandiana despre Arpagic. Le copiasem din carte și le-am trimis ascunse în motorul unei mașini. Am aflat ulterior că omisesesem vreo două rânduri, din emoție. Redactorul «Actualității românești» primise între timp volumul, adus de un mare poet al nostru, și a corectat greșeala mea”, mai dezvăluia Valeria în 1991. Poezia „Motanul Arpagic”, din cartea pentru copii „Întâmplări de pe strada mea” (1988), interpretat de cititori drept o aluzie la Nicolae Ceaușescu, a făcut ca versurile poetei Ana Blandiana să fie interzise. Au fost difuzate în mii de exemplare, scrise de mână de cititori și au fost traduse în numeroase limbi, ca dovadă a cenzurii din România.
Vlad Georgescu, însă, n-a mai prins evenimentele din decembrie. „Nu mi-a putut îndeplini rugămintea. Eu îi cerusem ca, după eliberare, venind acasă, să descopere urma nevăzută a pașilor mei în drumurile pe care le-am parcurs în viață. Ironia sorții! M-am apucat singură să deconspir pe Maria Walewska”, spunea cu regret Valeria Căliman. De revelionul 1990, Maria Walewska a primit felicitări de la postul de Radio. De atunci nu au mai existat corespondențe cu acest pseudonim la Europa Liberă.
Morți ciudate ale directorilor „Europei Libere”
Conform dosarelor fostei Securități, desecretizate în ultimii ani, „Marele arhitect”, numele de cod al lui Nicolae Ceausescu, a ordonat lichidarea ziaristilor de la Europa Libera. O adevărată armată de 700 de ofiteri de securitate au primit misiunea să aducă la tăcere vocile cele mai critice la adresa regimului. Mor, unul după altul, în câțiva ani, trei dintre directorii postului: Noel Bernard, Radu Gorun și Vlad Georgescu. La 13 noiembrie 1988 deceda, la numai 51 de ani, directorul Europei Libere, Vlad Georgescu, bolnav de un cancer galopant, precum predecesorii Noel Bernard – în 23 decembrie 1981, la 56 de ani, şi Mihai Cismarescu (Radu Gorun) – în 26 februarie 1983, la 67 de ani. După ce a scăpat de atentatul din 1981, redactorul Emil Georgescu a murit şi el în urma unui cancer la plămâni în luna ianuarie 1985. Deși nu există probe directe, se vorbește de iradierea ziariștilor de către agenți ai Securității.
La Paris, pentru întâlnirea cu Monica Lovinescu
Valeria asculta cu mare interes emisiunile culturale realizate la Europa Liberă de Monica Lovinescu și ale lui Virgil Ierunca. „Aprobam «Antologia rușinii». Dezaprobam că ei judecau țara după manifestările vârfurilor și nu intuiau ce se petrece în adâncurile sufletului nostru. Nu realizau că fiecare om din cei peste 20 de milioane ale populației realizează câte un mic act de rezistență în tot ceea ce face. Acesta era adevăratul suflet al țării. Motivul acela al mămăligii care nu explodează mă exaspera. Nu-mi mai amintesc când și cum le-am scris întâiași dată”, rememora în destăinuirile făcute în Noua Gazetă Transilvană, în 1991.
A ajuns în capitala Franței cu mare greutate, fiincă în timpul plecărilor în Olanda avea foarte puțini bani cu ea. Totuși, cu un curaj incredibil pentru un om de vârsta ei, Valeria Căliman a reușit să străbată cu trenul distanța de la Haga la Paris, pentru a se întâlni cu Monica Lovinescu și Virgil Ierunca. De asemenea, a purtat o susținută corespondență cu cei doi. Le-a transmis chiar mai multe fragmente din jurnalul său secret, pe care-l intitulase „Prostologion”, în care povestea viața de zi de zi din România comunistă.
Precauțiile Monicăi Lovinescu
Într-o scrisoare datată 23 mai 1983, primită la locuința prietenei din Haga, Monica Lovinescu o sfătuia pe „Maria Wakewska” să nu mai trimită cărți prin poștă, în străinătate: „Mai bine nu trimiteți în clipa de față cărți în străinătate. Sunt semne – sau chiar un decret, sau așa ceva – că nu e bine văzut /gestul/ .
În altă scrisoare, din 7 iulie 1985, Monica Lovinescu, se arată la fel de prudentă: „Am transmis lui N.C. Munteanu chitanța de „ape meteorice” tăind partea cu numele dvs.. Nu pentru că nu am avea încredere în el, dar poate circula la Munchen prin prea multe mâini. Și în materie de prudență, presupun că nu mai e nevoie să vă atrag atenția să nu luați această scrisoare cu dvs. în țară, nici în ascunzisul cel mai ascuns”.
Curajoasa brașoveancă nu a ținut însă seama de astfel de sfaturi niciodată, păstrând toată corespondența pe care a avut-o cu personalitățile exilului românesc din timpul comunismului.
Amintiri brașovene
În corespondența Valeriei Căliman se găsesc scrisori și de la poetul Ștefan Baciu (vezi aici). Îl cunoștea de mic copil. Tatăl lui i-a fost profesor în liceu. Plecat din țara din cauza comunismului, după ce n-a mai revenit dintr-o misiune diplomatică, Ștefan Baciu a trait cea mai mare parte din viață în America de Sud (vezi aici). Corespondent al Europei Libere, avea o rubrică săptămânală. Subiectul lui preferat: amintiri brașovene. De la Haga, Valeria Căliman i-a scris câteva scrisori, semnându-se cu numele adevărat. I-a trimis chiar un tablou al pictorului brașovean Maximilian, printr-o ocazie.
„Scrisoarea doamnei Valeria Braniște- Căliman m-a emoționat profund. Aș dori să știu dacă aveți posibilitatea să-i trimit pe o cale tot sigură câteva cărți și reviste, care natural nu pot trece prin cenzura comunistă. În tot cazul, vă rog să-I comunicați respectul și profunda mea gratitudine”, răspundea din Honolulu, în 8 iunie, 1977, Ștefan Baciu, la adresa din Haga. Scrisoarea purta antetul Universității din Hawaii, Departamentul Limbi și Literaturi Europene, în cadrul căreia lucra poetul, fiind, în același timp, consul onorific al Republicii Bolivia în Hawaii-Honolulu. Un an mai târziu, după ce Valeria Căliman i-a trimis o scrisoare de condoleanțe, la moartea soției sale, Mira Simian, Ștefan Baciu i-a mulțumit pe o carte de vizită. În iarna 1982-1983, Valeria Căliman a primit de la poetul Ștefan Baciu o poezie-felicitare.
Două operații
Până în 1989, Valeria Căliman a reușit să plece, din doi în doi ani, în Occident, fără ca nimeni – nici măcar cei din familie – să cunoască ceva din activitatea ei clandestină. După căderea lui Ceaușescu din 1989, nu a mai avut de ce să se ascundă. Dorința de a se bucura de libertate a făcut-o să plece din nou, în primăvara anului 1990. Se ținea încă bine, în ciuda vârstei. La întoarcere, înainte de a intra într-una din gările Vienei, trenul a frânat brusc, iar Valeria a fost aruncată pe jos. A suferit o triplă fractură. Operată de trei ori într-un spital din capitala Austriei, și-a revenit rapid. După doar două săptâmâni, cobora pe aeroportul Otopeni, ajutându-se de un cadru metalic. Anul următor, la 24 martie, tortul aniversar avea 90 de lumânări, iar Valeria primea un cadou special: Premiul „Vasile Pârvan” al Academiei Române pentru lucrarea „Valeriu Braniste — Corespondență”. În vară, publică volumul „Eminescu si Brasovul”. Dar are parte de un nou necaz. O operație de apendicită de care, în ciuda vârstei înaintate, trece cu bine. Presimte că nu i-a mai rămas mult timp și încearcă să-și publice romanul autobiografic păstrat la sertar de 17 ani, pe care-l trimite editurii „Paralela 45” din Pitești. Are însă și alte bătălii de dus.
Ultima dorință
Încă din primele luni ale anului 1990 devine membru cotizant în Asociația Foştilor Deţinuţi Politici. Începe o acțiune juridică pentru a-și redobândi drepturile pierdute odată cu epurarea din Învăţământ. Nu doar pensia infimă conta, ci și umilința de atâtea decenii. Primește răspunsuri dezarmante și umilitoare din partea Ministerului Justiției. Dar nu renunță. Foarte lucidă, încercă să-și pună în ordine documentele și corespondențele ținute în timpul comunismului. Prea multe lucruri rămase de făcut, după decenii de îngheț, într-o lume în care nu mai era obligată să rămână anonimă. Vrea să povestească experiențele prin care a trecut, își dorește ca noile generații să cunoască ticăloșia regimului comunist. Vorbise cu scriitoarea Sânziana Pop, pe care o cunoștea de când era copil. Urma să-i ia un interviu pentru revista pe care o conducea, Formula As. O sunase și Lucia Hossu-Longin, care avea în plan să-i dedice un episod din Memorialul Durerii. Nu a mai apucat.
În vara lui `92 cade la pat, iar în după-amiaza zilei de joi 18 iunie 1992, inima ei a încetat să mai bată. Cu glasul stins, ultimul lucru pe care l-a spus, a fost: „Lucia Hossu-Longin si Sânziana Pop n-au mai venit…” . A fost îngropată la Cimitirul Groaveri.
Epitaful unei vieți care a străbătut grozăviile secolului XX cu un curaj exemplar a fost pus, cu glas emoționat, de cea mai cunoscută voce a postului de radio cu care Valeria a corespondat în secret. „Când se va scrie istoria nescrisă a postului de radio «Europa Liberă», o mică parte îi va reveni şi doamnei Valeria Căliman”, a spus Neculai Constantin Munteanu, la emisiunea care anunța decesul Valeriei Căliman.
